Fiecare zămislire este un mister. Între toate însă, Biserica ne spune că a fost una altfel: neprihănita zămislire a Fecioarei Maria. Putem privi acest mister ca pe un privilegiu de început: Maria a plecat pe drumul vieţii în cele mai bune condiţii, fără să fie atinsă nici în trupul, nici în sufletul ei, de vreuna din consecinţele păcatului strămoşesc. Textele liturghiei ne sugerează însă să privim acest mister în lumina jertfei lui Cristos la cruce. La cruce îl vedem pe Cristos răstignit şi pe Maica sa în picioare, stându-i alături.
În faţa necazului, a durerii, de multe ori ne întărim inimile. La începutul unui rău care ne afectează, rezistăm. Apoi vine un moment când spunem (din zeci de motive îndreptăţite) „nu mai pot” şi ne pierdem elanul iubirii, flacăra sufletului, încrederea în bine. La povara răului se adaugă (mai mare) povara propriei inimi care nu mai iubeşte ca la început şi de aici încep tristeţile, depresiile, şi odată cu ele compensările prin violenţă, plăcere sau evadarea din realitate. De fapt poate că aceasta este încercarea oricărei vieţi, iar măreţia omului nu constă în puterea şi performanţele sale, ci în felul în care îşi poartă suferinţa şi limitele continuând să iubească, fără să se închidă în sine. Dacă face asta, atunci, tot în durere, inima capătă o blândeţe şi o calitate cu totul deosebite. Dar cine are această putere de a iubi?
La cruce vedem cea mai mare durere, căci este cel mai mare păcat şi cea mai mare traumă. Bunătatea însăşi strivită de rău, Fiul lui Dumnezeu răstignit de oameni şi lăsat să moară pe o cruce fără ca nimeni să intervină – sunt toate motivele obiective pentru a deznădăjdui în durere şi pentru a-ţi pierde definitiv încrederea în vreun bine posibil. De aceea, la cruce este dezorientarea totală, apostolii fug, femeile sunt copleşite de durere, mulţimea strigă, marii preoţi jubilează…
Şi totuşi, în mijlocul acestui „iad”, Cristos continuă să-l iubească pe Tatăl său, să ceară iertare pentru oameni şi, mai ales, să-i iubească fără să-şi închidă sufletul. E un cuvânt tare în Biblie, „Dumnezeu îşi închide ochii ca să nu mai vadă răul”. De multe ori mă gândeam cum poate tocmai Dumnezeu să nu vadă răul, căci până şi noi îl vedem cu atâta uşurinţă?… Dumnezeu vede răul, dar ne iubeşte de parcă nu l-ar vedea, nu-şi măsoară iubirea în funcţie de răutatea noastră, ci dimpotrivă răspunde răului cu o iubire şi mai mare.
Alături de Cristos, o singură persoană rămâne în picioare, în credinţa şi în iubirea ei. Focul din sufletul Domnului nu se stinge la cruce (ar fi avut toate motivele să dispară), ci trece şi în sufletul Mariei, arde şi în sufletul ei. Cristos moare, dar iubirea dumnezeiască rămâne vie, arzând în lumea noastră, în inima unei fiinţe omeneşti. De aici nu se va mai stinge niciodată şi va trece tainic din inimă în inimă, în sufletele martirilor de toate felurile şi din toate timpurile, dând mărturie că iubirea lui Cristos este biruitoare asupra răului. De aici bunicii noştri care iertau în puşcării securiştilor, de aici sufletele ascunse care mai fac binele în lumea noastră gri, etc.
Aici mi se pare că vedem cel mai bine sufletul neprihănit încă de la început al Fecioarei Maria. Dacă ar fi fost cea mai mică pată, cea mai mică fisură în inima ei pe unde să poată pătrunde răul, Maria la cruce s-ar fi clătinat în credinţa ei, aşa cum au făcut toţi ucenicii. Dar Fecioara Preacurată continuă să creadă, să spere, să-l iubească pe Isus, pe Tatăl, pe apostolii absenţi şi poporul ei rătăcit. Nu ar fi putut face asta singură, ci numai pe urmele lui Cristos, primul şi singurul care putea străbate acest drum, trece viu prin porţile Hadesului. Dar nu ar fi putut face asta nici dacă totul în persoana sa n-ar fi fost pregătit dinainte, cu desăvârşire, de harul şi milostivirea Tatălui ceresc.
Neprihănita Zămislire nu trebuie înţeleasă numai static, printr-un fel de „ecografie divină”. Nu ar avea nici un sens o Neprihănită Zămislire fără misterul lui Cristos şi fără viaţa împreună cu El, aşa, ca un simplu dar pentru o copilă a lui Dumnezeu. Neprihănita Zămislire provine de la cruce, este rodul cel mai frumos al jertfei lui Isus, şi este pentru ca Maria să trăiască fără nici o pată, fără nici o piedică interioară, întărită de dragostea hristică şi recreată de aceasta, pentru sine şi pentru fiecare dintre noi, pentru totdeauna, aceeaşi iubire dumnezeiască de la cruce.
(părintele Dan)
Mănăstirea Sfânta Familie 