Pe 8 mai se întâmplă se sărbătoresc în România, între cele două plămâni ale Bisericii, doi sfinți a căror vieți se luminează reciproc și, mai presus de toate, îl luminează pe izvorul întregii sfințenii, pe Domnul nostru Isus Cristos: sfântul apostol și evanghelist Ioan Teologul în Biserica Răsăriteană și fericitul frate Ieremia Valahul în Biserica Romano-Catolică. Tot a început în biserica de un mic sat moldovean când Stoica și Margarita Costiște au botezat pe fiul său cu numele …Ion! Mai târziu, un 8 mai, la Napoli, el a primit haina capucină și un nume nou, Ieremia. De-a lungul a 40 de ani de viață călugărească, a manifestat prin dăruirea sa față de oamenii care sufereau de ciumă ceea ce sfântul Ioan Teologul a spus în termeni accesibili despre ce a contemplat prin atașamentul sau credincios față de Isus până la cruce: cea mai mare manifestare a iubirii, Mielul care ia asupra sa păcatele lumii vărsându-și sângele de bunăvoie. Și pentru aceasta ne-a lăsat un testament care a prins viață în fericitul Ieremia Valahul: copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul!
Fie ca Ieremia și Ioan să mijlocească pentru noi și să ne facă martori ai credinței, speranței și iubirii, Iubind nu numai cu limba, ci cu fapte și adevăr alături de cei răstigniți ai epocii noastre.
Dar când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă. Cel care a văzut a dat mărturie şi mărturia lui este adevărată; el ştie că spune adevărul ca să credeţi şi voi.Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura: „Nu i se va zdrobi niciun os”. Iar în altă parte, Scriptura mai spune: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns”. După acestea, Iosíf din Arimatéea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, i-a cerut lui Pilát să ia trupul lui Isus. Pilát i-a permis. Atunci, a venit şi a luat trupul lui Isus. A venit şi Nicodím, cel care fusese mai înainte la el noaptea, şi a adus un amestec de smirnă şi aloe, cam de o sută de lítre. Ei au luat trupul lui Isus, l-au înfăşurat în giulgiuri, cu [uleiuri] aromate, după cum este [obiceiul de înmormântare] la evrei. În locul unde fusese răstignit [Isus] era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou, în care nu fusese pus nimeni niciodată. Aşadar, pentru că era Ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.Ioan 19, 33-42
Fragment din meditație Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea în faţa Giulgiului, Torino 2 mai 2010
Din acel moment, Isus a rămas în mormânt până în zorii zilei de după sâmbătă, și Giulgiul din Torino ne oferă imaginea trupului Său întins în mormânt în acel interval de timp, care a fost scurt din punct de vedere cronologic (circa o zi și jumătate), dar a fost imens, infinit în valoarea sa și în semnificația sa.
Ziua în care Dumnezeu se ascunde
Sâmbăta Mare este ziua în care Dumnezeu se ascunde, așa cum se citește într-o veche omilie: „Ce s-a întâmplat? Astăzi pe pământ este o mare tăcere, mare tăcere și singurătate. Mare tăcere pentru că Regele doarme… Dumnezeu a murit în trup și a coborât să tulbure împărăția iadului” (Omilia la Sâmbăta Mare, PG 43,439). În Simbolul Apostolilor, noi mărturisim că Isus Cristos „a pătimit sub Ponțiu Pilat, s-a răstignit, a murit și s-a îngropat; s-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morți”.
Iubiți frați și surori, în vremurile noastre, în mod special după ce a străbătut secolul trecut, omenirea a devenit în mod particular sensibilă la misterul Sâmbetei Mari. Ascunderea lui Dumnezeu face parte din spiritualitatea omului contemporan, într-o manieră existențială, aproape inconștientă, ca un gol în inimă care s-a tot lărgit. Spre finele secolului al XIX-lea, Nietzsche scria: „Dumnezeu e mort! Și noi l-am ucis!” Această celebră expresie, privind-o bine, este luată aproape ad literam din literatura creștină; deseori o repetăm în Calea Crucii, poate fără să ne dăm seama pe deplin de ceea ce spunem. După cele două războaie mondiale, lagăre de concentrare, gulag-uri, Hiroshima și Nagasaki, epoca noastră a devenit tot mai mult o Sâmbătă Mare: întunericul acestei zile îi interpelează pe toți cei ce se întreabă despre viață, în mod particular ne interpelează pe noi, credincioșii. Și noi avem de-a face cu acest întuneric.
Tărâmul nimănui
Și totuși, moartea Fiului lui Dumnezeu, a lui Isus din Nazaret, are un aspect opus, cu totul pozitiv, izvor de mângâiere și de speranță. Și aceasta mă face să mă gândesc la faptul că Sfântul Giulgiu este ca un document „fotografic”, dotat cu un „pozitiv” și un „negativ”. Și într-adevăr este tocmai așa: misterul cel mai întunecat al credinței este în același timp semnul cel mai luminos al unei speranțe care nu are margini. Sâmbăta Mare este „tărâmul nimănui” între moarte și înviere, dar în acest „tărâm al nimănui” a intrat Unul, Unicul, care l-a traversat cu semnele Patimilor sale pentru om: „Passio Christi. Passio hominis”. Și Giulgiul ne vorbește exact de acel moment, dă mărturie tocmai despre acel interval unic și irepetabil în istoria omenirii și a universului, în care Dumnezeu, în Isus Cristos, a împărtășit nu numai moartea noastră, ci și rămânerea noastră în moarte. Solidaritatea cea mai radicală. În acel „timp-dincolo-de-timp”, Isus Cristos a „coborât la iad”. Ce înseamnă această expresie? Vrea să spună că Dumnezeu, care s-a făcut om, a ajuns până la punctul de a intra în singurătatea extremă și absolută a omului, unde nu ajunge nici o rază de iubire, unde domnește părăsirea totală fără nici un cuvânt de mângâiere: „în iad”. Isus Cristos, rămânând în moarte, a trecut dincolo de poarta acestei singurătăți extreme, pentru a ne conduce și pe noi să o depășim împreună cu El.
Iubirea a pătruns „în iad”
Toți am simțit uneori o senzație înfricoșătoare de părăsire, și ceea ce din moarte ne înspăimântă cel mai mult este tocmai acest lucru, așa cum ca și copii ne este frică să rămânem singuri în întuneric și numai prezența unei persoane care ne iubește ne poate liniști. Iată, tocmai aceasta s-a întâmplat în Sâmbăta Mare: în împărăția morții a răsunat glasul lui Dumnezeu. S-a întâmplat ceea ce era de neconceput: și anume, că Iubirea a pătruns „în iad”, că până și în întunericul extrem al singurătății omenești absolute noi putem să auzim un glas care ne cheamă și să găsim o mână care ne prinde și ne conduce afară. Ființa umană trăiește prin faptul că este iubită și poate iubi; și dacă în spațiul morții a pătruns iubirea, atunci și acolo a ajuns viața. În ceasul extremei singurătăți, nu vom fi niciodată singuri: „Passio Christi. Passio homini”.
Acesta este misterul Sâmbetei Mari! Tocmai de acolo, din întunericul morții Fiului lui Dumnezeu, a răsărit lumina unei speranțe noi: lumina Învierii. Și iată, mi se pare că privind acest Sfânt Giulgiu cu ochii credinței se percepe ceva din această lumină. Într-adevăr, Giulgiul a fost scufundat în acel întuneric profund, dar în același timp luminos; și eu mă gândesc că dacă mii și mii de persoane vin să îl venereze – fără a-i număra pe cei care îl contemplă prin intermediul imaginilor – este pentru că în el nu se vede doar întunericul, ci și lumina; nu atât înfrângerea vieții și a iubirii, ci mai degrabă victoria, victoria vieții asupra morții, a iubirii asupra urii; se vede, da, moartea lui Isus, dar se întrezărește și Învierea Sa; în sânul morții pulsează acum viața, deoarece locuiește în ea iubirea. Aceasta este puterea Giulgiului: din chipul acestui „Om al durerilor”, care poartă asupră-i patimile omului din orice timp și din orice loc, chiar și patimile noastre, suferințele noastre, dificultățile noastre, păcatele noastre – „Passio Christi. Passio homini” – emană o măreție solemnă, o domnie paradoxală.
Izvorul care murmură în tăcere
Acest chip, aceste mâini și aceste picioare, această coastă, trupul acesta întreg vorbește, este el însuși un cuvânt pe care putem să îl ascultăm în tăcere. Cum vorbește Giulgiul? Vorbește prin sânge, și sângele este viață! Giulgiul este o Icoană pictată cu sânge; sângele unui om biciuit, încoronat cu spini, răstignit și rănit la coasta dreaptă. Imaginea imprimată pe Giulgiu este aceea a unui mort, dar sângele vorbește despre viața sa. Fiecare urmă de sânge vorbește despre iubire și viață. În mod special acea urmă mare din lateral, făcută de sânge și apă ieșite în cantitate mare dintr-o mare rană făcută de o suliță romană, acel sânge și acea apă vorbesc despre viață. Este ca un izvor care murmură în tăcere, și noi putem să îl auzim, putem să îl ascultăm, în liniștea Sâmbetei Mari.
Casa din Nazaret este şcoala unde începem să înţelegem viaţa lui Isus: este şcoala evangheliei. Aici, învăţăm, mai întâi, să privim, să ascultăm, să medităm şi să pătrundem semnificaţia, atât de profundă şi de misterioasă, a acestei manifestări atât de simple, atât de umile, atât de frumoase a Fiului lui Dumnezeu. Dar poate, fără să ne dăm seama, învăţăm şi să imităm. Aici, învăţăm metoda care ne va permite să cunoaştem mai uşor cine este Cristos. Aici, simţim îndată nevoia de a lua în consideraţie tot ceea ce se referă la şederea lui în mijlocul nostru: adică, locurile, timpurile, obiceiurile, limbajul, riturile sacre, în sfârşit, toate lucrurile de care s-a folosit Isus pentru a se descoperi lumii. Aici, totul vorbeşte, totul are o semnificaţie. Aici, în această şcoală, înţelegem cu siguranţă de ce este necesară o disciplină spirituală pentru cel care vrea să urmeze învăţătura Evangheliei şi doreşte să devină ucenicul lui Cristos. O, cu câtă bucurie am vrea să redevenim copii şi să mergem din nou la această umilă şi sublimă şcoală din Nazaret! Cu câtă ardoare am vrea să reîncepem, alături de Maria, învăţarea adevăratei ştiinţe a vieţii şi să dobândim înţelegerea adevărurilor divine! Însă, aici, noi nu suntem decât în trecere şi suntem nevoiţi să renunţăm la dorinţa de a continua, în această casă, formarea, niciodată încheiată, la înţelegerea evangheliei. Totuşi, nu vom părăsi acest loc fără să fi primit, parcă pe furate şi în grabă, câteva scurte învăţături de la casa din Nazaret. În primul rând, ea ne învaţă tăcerea. O, dacă ar renaşte în noi stima faţă de tăcere, această condiţie admirabilă şi indispensabilă a spiritului, în noi care suntem asurziţi de atâta gălăgie, strigăte şi zgomote în viaţa atât de agitată şi tumultuoasă a timpului nostru! O, tăcere din Nazaret, învaţă-ne să fim fermi în gândurile bune, înclinaţi spre viaţa interioară, pregătiţi să auzim inspiraţiile secrete ale lui Dumnezeu şi îndemnurile adevăraţilor maeştri. Învaţă-ne cât de importante şi necesare sunt munca de pregătire, studiul, meditaţia, ordinea vieţii interioare şi personale, rugăciunea, pe care numai Dumnezeu o vede în ascuns. Apoi, aici înţelegem modul de a trăi în familie. Nazaretul să ne amintească ce este familia, ce este comuniunea iubirii, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil; să ne arate cât este de plăcută educaţia în familie, educaţie pe care nimic nu o poate înlocui; să ne înveţe funcţia ei naturală în ordinea socială. În sfârşit, aici învăţăm disciplina muncii. O, locuinţă din Nazaret, casa Fiului tâmplarului! Aici dorim să înţelegem şi să celebrăm, în special, legea, desigur, severă, dar şi mântuitoare a muncii omeneşti; aici dorim să restabilim demnitatea muncii, astfel încât să fie auzită de toţi; aici, sub acest acoperiş, dorim să reamintim că munca nu poate fi scop în sine, ci că îşi primeşte libertatea şi nobleţea, nu atât din ceea ce se numeşte valoare economică, cât mai ales din ceea ce o îndreaptă spre scopul ei nobil; aici, în sfârşit, vrem să îi salutăm pe muncitorii din toată lumea şi să le arătăm modelul, fratele lor divin, profetul tuturor cauzelor drepte care îi privesc, adică pe Cristos, Domnul nostru.
Isuse, Marie, Iosife educați și ocrotiți familiile noastre!
Portretul (poate) cel mai fidel al Sfintei Tereza din Avila. De către Peter Paul Rubens (1577-1640)
După cum am procedat și în cazul altor mari sfinți, nu dorim să lăsăm cele 24 de ore din ziua de 15 octombrie să se termine fără a menționa una din temele importante din învățătura sfintei pe care o sărbătorim.
Tereza din Avila, a fost prima femeie1 proclamată doctor al Bisericii, de către Papa Paul al VI-lea, în anul 1970. Titlul ei, teza ei de doctorat dacă vreți (glumesc), este mater spiritualium; mama celor spirituali. De ce? Pentru că Biserica consideră că, prin învățătura ei, ea naște sufletele la viața spirituală. La ce? La viața de rugăciune, de intimitate cu Dumnezeu de care te știi iubit, la viața teologală de credință, speranță și iubire.
În scrierile sale, numeroase de altfel, sfânta oferă un loc de cinste învățăturii despre smerenie. Nu-i de mirare pentru un om de credință. darămite pentru o sfântă.
„Mă gândeam eu odată de ce era Domnul atât de prieten virtuții smereniei și mi-a apărut dinaintea ochilor, după părerea mea, pe negândite, următorul lucru: e așa pentru că El e adevărul absolut, iar smerenia înseamnă să mergi întru adevăr.”2
Smerenia înseamnă adevăr. Pentru Tereza din Avila, poarta de intrare în viața spirituală, altfel spus în relația cu Dumnezeu prin rugăciune, este cunoașterea de sine. Aceasta corespunde cu primul rând de locuințe din Castelul interior. Dar ce înseamnă să te cunoști pe tine însuți?
„După părerea mea, niciodată nu vom ajunge a ne cunoaște pe de-a-ntregul, de nu vom căuta a-L cunoaște pe Dumnezeu; privind la măreția Lui, ne vom gândi la josnicia noastră și, uitându-ne la curățenia Lui, ne vom vedea murdăria noastră; și, tot așa, meditând asupra aplecării Lui asupra noastră, vom vedea cât de departe de a fi umili suntem.”3
Sfânta Tereza din Avila mijlocind pentru sufletele din Purgatoriu. Pictură de Peter Paul Rubens (1577-1640)
Lăsând la o parte cunoașterea de sine psihologică, care este foarte bună și necesară, de altfel, ne cunoaștem pe noi înșine, în adevărul și profunzimea ființei noastre, doar contemplând Chipul lui Dumnezeu. Doar lăsându-ne priviți așa cum ne privește El și permițând luminii sale să ne învăluie și să ne pătrundă conștiința de sine, doar astfel vom ajunge la a ne cunoaște pe noi înșine. Iar noi știm că suntem „mai adevărați” doar în ochii celui care ne iubește. Și cine ne iubește și ne cunoaște mai bine decât Dumnezeu? Așadar, smerenia, adevărul despre noi înșine și cunoașterea de sine sunt noțiuni convertibile între ele. În esența lor, ele trimit către aceeași realitate existențială. Sunt sinonime, dacă vreți, pentru Sfânta Tereza din Avila.
Un ultim aspect pe care doresc să-l împărtășesc. Cum se simte smerenia adevărată? Sfânta vorbește, din experiență, și despre o falsă umilință, care provine din sugestiile diavolului și smerenia autentică care este, în fond, un dar al Duhului Sfânt. Haideți să vedem întâi cum se simte falsa umilință:
„[…] umilința falsă pe care o scornise diavolul […] Se vede clar din tulturarea și neliniștea sufletului și din lupta pe care o dă cu sine însuși […] precum și din întunericul și mâhnirea pe care le lasă diavolul în suflet, uscăciunea și lipsa de dispoziție pentru rugăciune sau pentru orice lucru bun.”4
Așadar, odată ce am făcut loc în sufletul nostru unor gânduri care se aseamănă cu smerenia, de exemplu după ce am păcătuit și ne acuzăm de asta în fața lui Dumnezeu; dacă efectele produse în suflet sunt de neliniște, mâhnire și pierderea gustului pentru rugăciune, atunci putem să discernem că ceea ce ne mână este de fapt falsa umilință care ne îndepărtează de adevăr și de Dumnezeu. Acum, haideți să vedem cum se simte smerenia adevărată:
„Cu toate că știe sufletul că este păcătos, smerenia adevărată nu aduce după sine o luptă, nici nu tulbură sufletul și nici nu-l întunecă, nu-i produce uscăciune; ci mai degrabă îl bucură și face totul altfel: cu liniște, cu blândețe și cu lumină.”5
Ce cuvinte de mângâiere în neliniștile noastre! Smerenia autentică, cea care vine de Dumnezeu și îi este plăcută, nu agită, ci mai degrabă lasă în suflet o mireasmă plăcută de bucurie, de lumină și de blândețe. Altfel spus, ea ne încurajează să mergem și mai departe în relația noastră cu Dumnezeu, să ne rugăm mai mult și să facem și mai multe fapte bune.
Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Sfântă Tereza din Avila, roagă-te pentru noi!
Extazul sfintei Tereza din Avilla. Sculptură în marmură de Gian Lorenzo Bernini (1598-1680)
Astăzi, sunt 4 femei doctor al Bisericii: Tereza din Avila, Ecaterina din Siena, Hildegard von Bingen și Tereza a Pruncului Isus. ↩︎
Castelul interior, Al 6-lea rând de locuințe, cap. X, paragraf 7 ↩︎
ibid., Primul rând de locuințe, cap. II, paragraf 10 ↩︎
La fel cum am făcut-o câteva zile în urmă pentru Sfânta Tereza a Pruncului Isus , nu puteam lăsa soarele să apună și ziua să te termine fără a aduce puțină cinste marelui sfânt pe care îl sărbătorim astăzi.
Sfântul Franciscdin Assisi nu a fost numit degeaba un alter Christus, un alt Cristos, având în vedere că idealul urmărit cu ardoare și întrupat cu fidelitate era acela a lui Cristos smerit și sărac. Lui, ca și multor altor sfinți, i se potrivesc de minune cuvintele sfântului Paul, către comunitatea din Galația, n-am voit să știu nimic altceva decât pe Cristos, și pe acesta răstignit.
Configurarea fizionomiei sale lăuntrice la Cristos cel sărac este narată, într-un mod liric și plăcut la citire, în cartea fratelui franciscan Eloi Leclerc, Înțelepciunea unui sărac. Suntem călăuziți prin lectura acestei cărți pe drumul anevoios, plin de suferință, dar întru totul rodnic parcurs de fratele Francisc într-un moment de mare criză. Numărul discipolilor săi crescuse foarte mult, iar dintre frați începeau să pună la îndoială capacitatea acestuia de a-i mai călăuzi și căutau organizarea fraților minori după modelul ordinelor puternice din vremea lor.
Vom continua acest episod frumos și semnificativ într-un articol publicat în următoarele zile.
Astăzi, vrem să ne aducem aminte de o frumoasă istorisire despre perfectae letitia (adevărata bucurie sau bucuria desăvârșită). Redăm mai jos textul integral din Floricelele Sfântului Francisc, capitolul 8:
Într-o zi de iarnă, călătorind Sfântul Francisc împreună cu fratele Leon dinspre Perugia către Santa Maria degli Angeli şi suferind aprig din cauza frigului, l-a chemat la el pe fratele Leon, care mergea înaintea lui şi i-a spus: „Frate Leon, dacă ar fi pe placul lui Dumnezeu ca fraţii noștri să dea, pe toate meleagurile, mare pildă de sfinţenie şi învăţătură, ia seama că aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
Ceva mai încolo, Sfântul Francisc l-a chemat pentru a doua oară: „Frate Leon, şi dacă fraţii noștri l-ar face pe olog să meargă, dacă l-ar îndrepta pe cel gârbov, dacă ar alunga duhurile rele, dacă i-ar reda orbului vederea, auzul celui surd, dacă ar învia morţii după patru zile, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
La scurt timp după aceasta, a strigat cu glas tare: „Frate Leon, dacă fraţii noștri ar cunoaşte toate limbile, dacă ar stăpâni fiecare ştiinţă, dacă ar putea tălmăci întreaga Scriptură, dacă ar avea darul profeţiei şi ar putea revela nu doar lucrurile viitoare, ci şi tainele tuturor conştiinţelor şi tuturor sufletelor, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
După ce a mai făcut câţiva paşi, a spus iarăşi cu voce tare: „Frate, Leon, mieluşelul Domnului! Dacă fraţii noștri ar grăi limba îngerilor, dacă ar putea tălmăci mersul astrelor, dacă ar cunoaşte virtuţile tuturor plantelor, dacă toate comorile pământului le-ar fi descoperite, dacă li s-ar face cunoscute toate cele ce sunt de aflat despre păsări, peşti, animale, oameni, copaci, pietre, rădăcini, ape, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
Îndată şi-a ridicat glasul din nou: „Frate Leon, şi dacă fraţii noștri ar avea darul predicării astfel încât să-i convertească pe toţi necredincioşii la credinţa în Cristos, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
Cum acest discurs durase preţ de două poşte, fratele Leon se mira şi întrebându-l pe sfânt, îi zise: „Părinte, te rog să-mi spui atunci care este bucuria desăvârşită”.
Atunci Sfântul Francisc îi răspunse: „Dacă ajungem la Santa Maria degli Angeli, uzi până la piele şi tremurând de frig, plini de noroi şi sfârşiţi de foame, şi când batem la poarta mănăstirii, portarul vine la noi furios să ne întrebe cine suntem; dacă, după ce i-am spus: «Suntem doi dintre fraţi», el ne răspunde mânios: «Nu grăiți adevărul, sunteţi nişte netrebnici care înşeală lumea şi iau pomana de la gura săracilor»; dacă după aceea refuză să ne deschidă şi ne lasă afară, în zăpadă şi zloată, răbdând de frig şi foame până la căderea nopţii, atunci, dacă suferim o asemenea nedreptate şi asemenea dispreţ cu răbdare, fără a ne tulbura şi fără să cârtim, crezând cu smerenie şi dragoste că portarul ne cunoaşte cu adevărat şi că Dumnezeu îl face să grăiască astfel împotriva noastră, ia seama, frate Leon, aceasta este bucuria desăvârşită. Şi dacă batem iarăși la poartă, iar portarul iese mânios să ne alunge, tunând şi fulgerând, ca şi cum am fi nişte şarlatani netrebnici, spunând: «Afară cu voi, tâlhari nenorociţi! La temniță cu voi, căci aici nici nu veţi mânca, nici nu veţi dormi» şi dacă primim aceasta cu răbdare, cu bucurie, cu iubire, frate Leon, ia seama că aceasta e cu adevărat bucuria desăvârşită. Şi dacă, mânaţi de frig şi foame, batem din nou la poartă, chemându-l pe portar şi implorându-l cu lacrimi să ne deschidă şi să ne ofere adăpost, pentru iubirea lui Dumnezeu, şi dacă el ar veni şi mai mânios ca înainte, strigând: «Aceştia sunt nişte pungaşi supărători, o să le dau ceea ce merită» şi luând un baston noduros, ne-ar înşfăca de glugă, aruncându-ne la pământ, rostogolindu-ne în zăpadă, şi ne-ar bate şi ne-ar răni cu nodurile bastonului, dacă suferim toate aceste ocări cu răbdare şi bucurie, gândindu-ne la suferinţele Preaslăvitului nostru Domn, pe care le primim din iubire pentru El, ia seama, frate Leon, că aici, în sfârşit, este bucuria desăvârşită. Şi acum, frate, ascultă încheierea. Mai presus de toate harurile şi toate darurile Duhului Sfânt pe care Cristos le acordă prietenilor săi, este harul de a te birui pe tine însuţi şi de accepta de bunăvoie, din iubire faţă de Cristos, toate suferinţele, ocările, lipsurile şi dispreţul; căci nu ne putem lăuda cu nici un alt har, văzând că nu vine de la noi, ci de la Domnul, dupa vorbele Apostolului: Ce ai ce nu ai primit de la Dumnezeu? Şi dacă ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu ai fi primit? Dar în crucea Domnului ne putem lăuda, dupa cum spune în altă parte Apostolul: Nu mă voi lăuda cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos. Amin”.
Cu mici ezitări, mi-am spus că, totuși, nu pot lăsa să treacă această zi fără a publica „ceva” în cinstea acestei iubite sfinte. O cunoaștem foarte bine prin intermediul autobiografiei sale spirituale, Istoria unui suflet, și poate mai puțin din restul însemnărilor sale.
De aceea, vă propun să-i citim una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste, către Mirele ei dumnezeiesc. Este vorba despre poezia A trăi din iubire… din care am extras câteva strofe, în speranța că frumusețea lor ne va împinge către o dragoste mai arzătoare față de Bunul Dumnezeu.
În același timp, avem fericirea de putea vedea cu ochii noștri care erau trăsăturile fizionomiei Terezei datorită câtorva imagini de la sfârșitul secolului al XIX-lea pe care le veți găsi mai jos. Dar înainte, o scurtă rugăciune spontană:
Sfântă Tereza,
Învață-ne să-l cunoaștem și să-l iubim pe Dumnezeu așa cum ai făcut-o tu. Ajută-ne să parcurgem aceeași cale, pe care tu însăți ai pășit neînfricată, a cotidianului care își găsește semnificația doar din dragostea față de Dumnezeu și de aproapele, prin care înfăptuim fiecare din gândurile, cuvintele și acțiunile noastre.
Arătă-ne că a ne abandona în mâinile paterne ale Tatălui este cea mai mare realizare a vieții noastre și că acolo, palmele noastre în palmele Sale, nu avem de ce să ne mai temem.
A trecut ceva timp de când nu am mai publicat în rubrica dedicată promovării și încurajării literaturii creștine.
Fratele Luca ne propune, astăzi, o incursiune într-una din capodoperele scrierilor despre rugăciunea lăuntrică sau rugăciunea inimii. Două expresii care trimit către aceeași realitate, aceea a unui colocviu interior, continuu și neîntrerupt, cu Domnul nostru Isus Cristos.
Întrebarea care ne este adresată nu e atât “Este posibil să ne rugăm neîncetat?” – deoarece tradiția spirituală de la Sfântul Paul încoace și trecând prin faimoșii anahoreți sau părinți ai deșertului de pe malurile Nilului ce traversează Egiptul) ne-o spun ca numeroși bărbați și femei au căutat-o și eventual găsit-o, ci
“Cum să ne rugăm neîncetat?”
Îndeletnicirile legitime cotidiene, preocupările minții cât și nevoile fiziologice precum nutriția și odihna corporală ne-aduc aminte o realitate pe cat de profundă umană și creștină, pe atât de sănătoasă:
Suntem un suflet îmbrăcat în trup sau un trup îmbrăcat în suflet.
Frumoasa expresie aparține intelectualului român Horia Roman Patapievici.
Sperăm că rezumatul și interpretarea fratelui Luca vor încuraja pe cat mai mulți dintre voi că o operă de literatură creștină de la finele secolul al XIX, cu autor anonim, continuă să fie de o actualitate presantă și merită cu desăvârșire citită.
Lectură rodnică să avem!
Fratele Vladimir
Grigorij Grigorjewitsch Mjassojedow – The Zemztvo Dines
Această scurtă și captivantă carte este alcătuită, în prima sa versiune, din patru povestiri. Ea face, fără îndoială, parte din comorile literaturii spirituale ruse. La mijlocul secolului al XIX-lea, un bărbat cu inimă dreaptă, în vârstă de aproximativ treizeci de ani, rămas văduv și infirm de un braț încă din copilărie, se hotărăște să pornească la drum ca pelerin, străbătând vastul teritoriu al Rusiei. Expus pericolelor drumurilor nesfârșite, el merge de la un sanctuar la altul, oprindu-se uneori în sate și având parte de întâlniri adesea surprinzătoare și memorabile. Cei din jurul său ajung să-l considere un sfânt. În realitate, el se află într-o profundă căutare spirituală, animat de o întrebare care îl obsedează:
Cum putem ajunge să ne rugăm neîncetat, așa cum ne îndeamnă Sfânta Scriptură?
După câteva dialoguri zadarnice cu un om evlavios și cu câțiva călugări, el ajunge să-l întâlnească pe starețul unui schit retras, care îi dezvăluie taina rugăciunii neîncetate a lui Isus și îl introduce în învățătura Filocaliei – o lucrare spirituală ce reunește o doctrină profundă despre această formă de rugăciune, consfințită de-a lungul secolelor de către Părinții Bisericii.
Această învățătură își are rădăcinile într-una dintre cele mai vechi tradiții ale Bisericii Orientale, ajunsă în Rusia în secolul al XV-lea prin intermediul călugărului Nil din Sora. Este vorba despre isihasm, un termen care desemnează căutarea păcii lăuntrice și a contemplației. Prin această cale, omul, primind harul iubirii divine, își redobândește treptat, în întreaga sa ființă (trup, suflet și spirit), asemănarea originară cu Dumnezeu. În cadrul acestei doctrine, viața ascetică și de pocăință este considerată condiția esențială pentru atingerea contemplației.
Citind Pelerinul rus, simțim cu adevărat chemarea de a ne însuși învățătura profundă despre rugăciunea lui Iisus și despre rugăciunea inimii. Nimic nu pare mai firesc – cu mențiunea că, poate, este înțelept să fim călăuziți de cineva cu experiență pe acest drum. Altfel, riscăm să ne descurajăm, neștiind cum să aplicăm în viața noastră modernă și agitată ceea ce a trăit acel pelerin singuratic din secolul al XIX-lea.
„Rugăciunea lăuntrică și neîncetată a lui Iisus,” spune starețul pelerinului, „este invocarea continuă și fără oprire a numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima și cu mintea, în conștiința prezenței Sale, în orice loc, în orice moment – chiar și în timpul somnului. Ea se exprimă prin aceste cuvinte: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Din acel moment, pelerinul, plin de bucurie, urmează cu docilitate învățăturile călăuzitorului său și străbate toate etapele – unele minunate, altele exigente – prin care trebuie să treacă cel ce dorește să-și ancoreze inima și sufletul în rugăciunea lui Iisus.
După moartea starețului, pelerinul, căutând mângâiere, își procură Filocalia și își reia călătoria. Datorită învățăturilor profunde și vindecătoare conținute în ea, cartea devine pentru el, alături de Biblie, o sursă constantă de bucurie și sprijin. Se obișnuiește să citească tratatele a douăzeci și cinci de Părinți ai Bisericii, pe care îi numește cu afecțiune: Sfântul Simeon Noul Teolog, călugărul Nicefor, Grigorie Sinaitul… Practicând cele citite – uneori fiind călăuzit în vis de starețul său trecut la Domnul – el ajunge destul de repede la etapa finală: rugăciunea neîncetată sau rugăciunea inimii.
Aceasta constă în a-și imagina în mod viu propria inimă, a-i auzi bătăile și a introduce în ea, în ritmul respirației, cuvintele rugăciunii lui Iisus, astfel încât, în cele din urmă, inima însăși – percepută ca sediul persoanei umane și al inteligenței – să fie aceea care se roagă în mod continuu.
Ajuns în acest stadiu, și urmând încă sfaturile starețului său, pelerinul – deși însetat de liniște – nu ezită să-i învețe rugăciunea lui Iisus și rugăciunea lăuntrică pe cei care par receptivi. De asemenea, se bucură ascultând povestirile altora care, asemenea lui, au cunoscut puterea acestor rugăciuni.
Astfel se încheie această mică, dar profundă carte, cu o deschidere spre un nou drum: pelerinul, ajuns la Kazan, se încrede în Providență și pornește în marea călătorie spre Ierusalim.
Mănăstirea Sfânta Familie 