Un rezumat al întâlnirii cu părintele Martin de la Croix
Manifestări studenţeşti, grevă generală, etc. Putem vorbi însă de o revoluţie, ştiind că la sfârşitul evenimentelor guvernul francez a ieşit întărit? Da, şi în sensul puternic al cuvântului. Din acel moment, o ideologie a cucerit societatea şi mentalitatea occidentală (într-un mod mai puţin violent dar asemănător cu iluminismul în 1789 şi cu marxism-leninismul în 1917). O nouă eră a început.
Context internaţional
Revoluţia din mai 1968 în Franţa se înscrie într-un val de mişcări contestatare studenţeşti care atinge mai multe ţări. Mişcări de protest au existat în 1964 în SUA împotriva războiului din Vietnam, în Italia (1966-1968), în Germania de Vest, etc. În Europa, la baza mişcării se află grupuri troţkiste, minoritare dar foarte active, formate din admiratori ai Chinei lui Mao şi ai Nicaraguei lui Che Guevara. Anglia nu cunoaşte tulburări, dar vede naşterea unei generaţii tinere ce cultivă anti-conformismul ca raţiune de a fi (generaţia rockers, hippies şi mai târziu skinheads). Contestaţia există şi în estul Europei: primăvara de la Praga (1968), susţinută de un parlament studenţesc, încearcă un „comunism cu faţă umană”.
Context social
În occident creşterea economică este însoţită de apariţia unui comportament nou, hedonist. Se răspândeşte semnificativ cumpărarea pe credit, care permite satisfacerea imediată a dorinţelor. Apar idei noi, subversive pentru morala societăţii, de exemplu legiferarea pilulei anticoncepţionale (1967), răspândirea drogurilor. În plan religios, se constată o micşorare semnificativă a vocaţiilor (în Franţa, de la 600 de preoţi hirotoniţi în 1960, se ajunge la numai 340 în 1970).
Evenimente
Au avut loc trei crize succesive: universitară, socială şi politică.
Criza universitară izbucneşte la Nanterre, într-o universitate recent înfiinţată şi renumită pentru climatul ei de agitaţie încă din 1967. Contestaţia este pusă la cale de grupuri de marxişti şi vizează în principal cursurile magistrale şi interdicţia pentru studenţi de a merge în căminele de studente. Atunci când autorităţile iau măsuri ferme, manifestaţiile se extind şi şi în centrul Parisului (3 mai 1968), devenind de asemenea mai violente („noaptea baricadelor” din 11 mai).
Criza socială începe atunci când sindicatele cheamă la o grevă generală de susţinere a studenţilor (13 mai). Aceasta, în mod neaşteptat, se prelungeşte timp de o săptămână. Toată Franţa este paralizată.
Criza va atinge şi nivelul politic. De Gaulle, preşedintele Republicii, depăşit de evenimente, reuşeşte să răstoarne situaţia în favoarea lui anunţând alegerea unui Parlament nou. Pe 30 mai, 500000 de persoane (printre care numeroase personalităţi: Malraux, Mauriac, etc.) defilează pe Champs-Elysées pentru a-şi arăta susţinerea faţă de De Gaulle. Partidele se pregătesc pentru alegeri, greva încetează, dreapta gaulle-istă câştigă detaşat. Din punct de vedere politic, nu putem spune că a avut loc o revoluţie. Însă toate straturile societăţii sunt atinse de o revoluţie pe care o putem numi „mentală” sau „culturală”.
Ideile noi
1. Contestarea oricărei autorităţi.
„Il est interdit d’interdire”, „Ni Dieu, ni maître”, „Professeurs vous êtes vieux et vous nous vieillissez” sunt sloganele întâlnite. Contestaţia atinge societatea întreagă: universităţi, firme, armată, seminarii şi familii.
2. Libertatea anarhică şi hedonistă.
Este contestată orice morală. În special plăcerea şi a sexualitatea sunt considerate ca libere de orice morală. Se formează un grup „sexualitate şi revoluţie”. Inscripţiile de pe ziduri sunt de asemenea provocatoare: „Jouis sans entrave” etc.
În acelaşi moment se naşte feminismul marxist. Dacă sunt puse în discuţie raporturile elev-profesor, muncitor-patron, etc., nu trebuie oare contestate şi raporturile bărbat-femeie? Femeia îşi câştigă libertatea… de a fi un obiect: tot în anii ’70 are loc o adevărată explozie pornografică.
Toate legăturile societăţii, inclusiv cele familiale şi cele dintre bărbat şi femeie, sunt revăzute în mod dialectic. Recunoaştem o perspectivă marxistă, însă nu doar atât. În contestarea oricărei morale se regăseşte gândirea lui Freud, a filozofului german Marcuse (din „Eros şi civilizaţie”) şi a psihanalistului W. Reich (din „Revoluţia sexuală”, 1936).
– Va urma –
* După Freud, în orice om se află o anumită frică de tată (şi, simbolic, o frică de interdicţiile legii), motiv pentru care este ispitit să îl omoare. Conf. „Totem şi tabu”.
Mănăstirea Sfânta Familie 