Consecinţe profunde asupra societăţii şi asupra Bisericii
Deşi au existat câţiva preoţi şi militanţi catolici care au susţinut contestaţia, deşi aceasta se simte şi în seminarii (la Bayeux, steagul roşu flutură deasupra seminarului!), deşi la Marsilia se constituie un „grup de erezii experimentale”, majoritatea catolicilor este scandalizată de sloganele anarhiştilor şi ale hedoniştilor şi îl susţine pe generalul De Gaulle.
Criza este însă profundă: din 1971 până în 1975, 960 de preoţi îşi părăsesc slujirea. Biserica este instituţia cea mai atinsă de evenimentele din mai 1968. Cadrul mental al societăţii era catolic şi acum nu mai este. În câţiva ani, în paralel cu creşterea relativismului hedonist (începută înainte de ’68, dar care nu se impune decât odată cu revoluţia), practica religioasă se prăbuşeşte.
Absolutul libertăţii. Odată cu contestarea oricărei autorităţi, societatea se emancipează şi de autoritatea adevărului. Începe o perioadă a relativismului. Dacă libertatea este anterioară adevărului, fiecare societate îşi poate întemeia un sistem de valori fără să se refere la o viziune adevărată asupra persoanei umane.
Progresism. Mai ’68 arată dispreţul faţă de trecut şi de orice tradiţie. Este un fapt vizibil atât în domeniul artei (nu se mai predau tehnici, nu se mai învaţă un „savoir-faire”, contează numai inspiraţia, creativitatea, inovaţia) şi al moralei (apar afirmaţiile de tipul „astăzi nu se mai poate gândi că…”). Se consideră că orice progres este automat un bine. Boutros-Ghali, secretar ONU, spunea pentru a promova avortul: „o concepţie filozofică sau religioasă nu se poate opune progresului umanităţii”. Această mentalitate va atinge în occident şi mulţi creştini, care vor face o confuzie, crezând că atunci când apără drepturile omului aşa cum le înţeleg anti-creştinii, acţionează pentru progresul umanităţii şi al evangheliei. De exemplu, mgr. Gaillot, episcop de Evreux (suspendat ulterior de Vatican), se declara gata să binecuvânteze cuplurile de homosexuali, sau apăra cu altă ocazie dreptul la blasfem precizând: „ce este sacru, este omul”…
Baze filozofice
Am văzut cât de prezentă este dialectica marxistă în această contestare. Dar noutatea mişcării constă în negaţia moralei tradiţionale. Freud şi Nietzsche se află la începutul acestui mod de a gândi.
Pentru Freud căutarea fericirii este căutarea plăcerii. Orice morală este un „supra-eu”, un element exterior dinamismului personal al subiectului. Morala va fi considerată ca o datorie, şi nimic mai mult. Freud afirmă chiar, în „Totem şi tabu”, că orice complex al lui Oedip (originea oricărei nevroze) îşi are începutul în sentimentele religioase şi morale ale societăţii.
Pentru Nietzsche nu există nici un tabu. Mai mult, pentru el nu există păcat. Omul se desăvârşeşte atunci când se eliberează de noţiunea păcatului.
Într-o lume în care aceste ideologii stăpânesc mentalităţile, nu este oare urgent să redescoperim că morala nu este o datorie, ci o exigenţă internă a iubirii adevărate, o exigenţă care nu se poate descoperi decât într-o experienţă personală?
Pentru Biserică, această redescoperire a fundamentelor moralei nu este oare calea pentru a anunţa evanghelia într-o societate construită pe principiile hedonismului şi ale relativismului?
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu