Discuția a fost introdusă prin câteva remarci generale punctate de fratele Dominic. În Vechiul Testament, bogăţia era considerată înainte de toate o binecuvântare de la Dumnezeu, deci ceva pozitiv. În rugăciunea regelui Solomon vedem relativizarea bogăţiei faţă de înţelepciune. În Noul Testament, Isus îi încredinţează punga lui Iuda… El însuşi trăieşte pentru Tatăl său, fiind liber faţă de bogăţiile lumeşti. Acestea servesc totuşi de mai multe ori în parabole, ca termen de comparaţie pentru bogăţiile spirituale.
La începutul Bisercii vedem exemplul primilor creştini care puneau în comun tot ce aveau, încredinţându-şi bunurile spre administrare apostolilor. Este oare acesta un model realist, imitabil şi astăzi, sau mai degrabă simplul entuziasm al oricărei comunităţi la naşterea ei? Oricum ar fi, primele trei secole ale Bisericii sunt marcate de persecuţii, deci de sărăcie şi de… sfinţi. Apoi odată cu recunoaşterea Bisericii de către imperiu, Biserica devine progresiv bogată (catedralele), de regulă pentru slava lui Dumnezeu, dar accidental şi ocazie de abuzuri, vechi şi noi (de la indulgenţele din evul mediu până la maşinile preoţilor).
Au urmat întrebările şi discuţiile, foarte interesante. S-a subliniat aspectul vizibil al bogăţiei şi scandalul pe care îl poate reprezenta pentru credincioşii simpli orice exces în această privinţă. Cristos a trăit sărac pentru a ne arăta că adevărata bogăţie nu este pe pământ. Aşadar, şi noi trebuie să trăim săraci, dar despre ce sărăcie este vorba? Şi concret, cât de săraci trebuie să fim? O întâmplare din Pateric depre un părinte ascet şi sărac, dar mai ataşat de pisica lui decât episcopul bogat de bogăţiile lui, a adus o lumină fundamentală asupra chestiunii: cea a ataşamentului din inima noastră.
S-a discutat şi despre condiţionarea sacramentelor de achitarea unei taxe, abuzurile ocazionate, dar şi înţelesul acestei „plăţi” atunci când este doar un mijloc prin care credincioşii îşi susţin propii preoţi.
S-a vorbit mult despre judecarea preoţilor de către credincioşi şi despre critică în general, despre rugăciunea cu care mirenii trebuie să îşi susţină păstorii şi despre privirea milostivă pe care trebuie să învăţăm să o avem pentru aproapele nostru, inclusiv atunci când acesta este preot. Critica uneori este justificată, dar de multe ori este un pretext şi o scuză facilă pentru lipsa proprie de angajament „nu merg la Biserică pentru că preotul este aşa şi aşa…”
Să menţionăm în sfârşit importanţa unei anumite transparenţe în gestionarea bogăţiilor bisericeşti precum şi faptul că – dincolo de oameni – bogăţia Bisericii este pentru Dumnezeu. Dumnezeu merită mai mult din partea noastră, spunea unul dintre tineri.
A urmat tradiţionala pizza şi întâlnirea s-a terminat în capelă, în faţa Sfântului Sacrament pentru o oră de adoraţie.
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu