Dumnezeu poate fi subiect de conversaţie? Putem vorbi despre el între ultimele rezultate din Cupa Europei şi următorul buletin meteo? Sau poate e mai bine să avem despre el un discurs savant, să facem din el un frumos discurs teologic, să îl resituăm între antinomiile lui Kant şi genealogiile lui Nietzsche? Gura care tocmai a spus „Dă-mi sarea!” sau „Trăiască Franţa puternică!” sau „Sunteţi frumoasă, Monica, pot să trec pe la dvs.?”, are oare dreptul să spună ceva despre divin? De altfel, cuvântul „Dumnezeu” poate fi oare un cuvânt printre altele într-o frază, un cuvânt îngroşat sau scris cu majusculă? Infinitul poate fi cuprins în câteva litere? Nu-l diminuăm oare tocmai în clipa în care pretindem că-l preamărim? Sau nu-l onorăm oare tocmai atunci când vrem să scăpăm de el pentru totdeauna?
Cel puţin două categorii de persoane nu se complică cu aceste dificultăţi: fundamentalistul şi ateul. Amândoi vorbesc despre Dumnezeu vrute şi nevrute. Astfel că alte două categorii se vor ridica împotriva unei astfel de aroganţe: agnosticul şi creştinul ascuns. Aceştia iau partea celor care nu mai spun nimic.
Mai sunt şi cei care nu se regăsesc în această împărţire cvadripartită. Cei care nu pot vorbi despre Dumnezeu, dar pot încă şi mai puţin să tacă. Iată-i bâlbâind, silabisind, căutându-şi cuvintele, clovni care trebuie să mărturisească despre ceea ce este mai mare decât ei… Ei sunt trimişi ca vestitori ai „Împărăţiei”, în vreme ce-şi fac cumpărăturile la Carrefour. Ei au fost numiţi „lumina lumii”, în vreme ce bâjbâie în casă să găsească întrerupătorul. În sfârşit ei se ştiu fii ai Domnului infinit şi nu mai puţin fii ai Lenuţei şi ai lui Gheorghe, finiţi, extrem de finiţi…
Fabrice Hadjadj, „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu. Anti-manual de evanghelizare”. Editura Salvator, Paris, 2012. Premiul „Spiritualités d’aujourd’hui” 2013
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu