Felul în care este formulată această întrebare suscită o a doua reţinere, nu mai puţin gravă. Suntem întrebaţi: „Cum să vorbim despre Dumnezeu?” Or, a vorbi nu înseamnă numai a vorbi despre cineva sau despre ceva, ci înseamnă întotdeauna şi a vorbi cuiva. Întrebarea din titlu nu pare să ia în considerare acest aspect, nu-şi pune problema cui să-i vorbim. Sugerează o vorbire fără un interlocutor anume, fără să se adreseze personal cuiva, ca şi cum calitatea persoanei căreia ne adresăm n-ar conta (spre deosebire de cantitate, care ne interesează, căci am vrea să ne asculte cât mai mulţi).
Este totuşi evident că nu-i vorbim la fel despre Dumnezeu unui marxist sau unui musulman, unui adult sau unui copil, Cristinei sau lui Robert… Dacă le-am vorbi în acelaşi fel, ar fi o anti-vorbire, ar fi o comunicare greşită încă de la rădăcină. Faptul că vorbirea se adresează unei persoane este o dimensiune esenţială a cuvântului. Cel care vorbeşte fără să se adreseze cuiva anume ne duce cu gândul la vorbirea papagalului, iar cel care ascultă un asemenea cuvânt nu va fi atins nici el personal. (Modelul propriu al comunicării fără destinatar este cel al televizorul şi al telespectatorului!) Cel dintâi mai degrabă se uşurează decât vorbeşte, cel de-al doilea primeşte doar ceea ce vrea să audă, ceea ce nu înseamnă a asculta. Discursul devine repetiţie mecanică sau oratorie. Retorica încearcă să compenseze absenţa de destinatar, abilitatea încearcă să mascheze dialogul refuzat. În loc să permită naşterea dialogului, cuvântul devine retorică sau formatare ideologică.
Întrucât vorbesc mereu cuiva, atunci când vreau să spun ceva trebuie să mă las afectat de situaţia interlocutorului meu. Ceea ce vreau să spun se va modifica, dacă nu în ce priveşte conţinutul, măcar în privinţa felului de a prezenta. Dacă nu mă las afectat de celălalt şi de ascultarea sa, dispreţuiesc nu numai alteritatea sa, ci şi însuşi propriul meu cuvânt. Înainte să fie o greşeală morală, este o greşeală faţă de limbajul însuşi, căci pretind o elocvenţă fără interlocutor. Desigur, frazele mele vor fi pline de „iubire de aproapele”, nu voi scuipa pe nimeni, însă îi voi obliga pe toţi să ţină ligheanul în care vărs cuvintele… Fără interlocutor (şi deci fără să-l fi ascultat pe celălalt în prealabil, fără atenţie faţă de persoana căreia îi vorbesc), pot să îndrug multe lucruri adevărate, de fapt nu voi vorbi cu nimeni, sau mai clar: nu voi vorbi.
A pretinde că vorbim despre Dumnezeu fără a-l lua în considerare pe cel căruia îi vorbim nu este vorbire în adevăratul înţeles al cuvântului. Înseamnă a te umfla de aroganţă, a nu căuta altceva decât liniştirea propriei conştiinţe de presiunea imperativului „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia… Evanghelizarea seamănă atunci cu activitatea unui cilindru compactor.
Înainte de orice altceva, trebuie să ne întrebăm cui ne adresăm, cui îi vorbim de Dumnezeu? Să ne întrebăm chiar dacă nu trebuie cumva să ne vorbim mai întâi nouă înşine. Spontan, auzind întrebarea „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu?”, ne gândim că trebuie să le vorbim celorlalţi… Ca şi cum pentru noi întrebarea nu s-ar mai pune. Ca şi cum noi fiind creştini, automat întrebarea se pune doar pentru necreştini. O astfel de gândire ne coboară însă chiar mai jos decât necreştinii. A vorbi de Dumnezeu fără a fi ascultat noi înşine (acum şi mereu) cuvântul său înseamnă a deveni, cum spunea sfântul Augustin, „un predicator deşert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru” (Conc. Vat II, Dei Verbum 25).
(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)
Mănăstirea Sfânta Familie 