Pentru unii credincioși și necredincioși, cuvântul „Dumnezeu” este soluția finală, răspunsul universal valabil. Pentru mine, el este o poartă deschisă spre un abis, este mai degrabă o chemare decât un răspuns. Este cuvântul care spune că nu avem ultimul cuvânt. Este Numele care marchează, nu sfârșitul dialogului, ci deschiderea față de ce e diferit de noi, față de ceea ce ne surprinde, față de orice întâlnire. Numele lui Dumnezeu n-ar trebui să ne facă mândri și mulțumiți de noi, el ne cheamă mai degrabă la umilință, atunci când e prezent smerit în discursurile noastre.
La prima vedere, adevăratul credincios e cel care folosește cuvântul „Dumnezeu” în toate situațiile. Iată însă că Domnul le poruncește credincioșilor săi: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care ia în zadar numele său” (Ex 20,7). Așadar, nu cel care nu vorbește de Dumnezeu este pasibil de pedeapsă, ci mai degrabă cel care vorbește vrute și nevrute despre El… Dar ce înseamnă a lua în zadar Numele Domnului?
În primul rând, a lua în zadar Numele înseamnă a-l scufunda în deșertăciunea lumii, a-l banaliza – tentația fundamentalistului. La fundamentalist, cuvântul „Dumnezeu” invadează întregul discurs. El are o intenție bună („Orice ați spune sau ați face, să fie în numele Domnului…”), dublată de constatarea tragică a slăbiciunii minții omenești, pe care numai un cuvânt ceresc o mai poate scoate câtuși de puțin din întuneric. Dar intenția sa se transformă în scuză pentru a nu gândi, iar Numele Domnului devine răspunsul universal, valabil 24h/24… Sartre definea imbecilul ca cel care are răspuns la toate. La fundamentalist, cuvântul „Dumnezeu” devine instrumentul imbecilității desăvârșite. Discursul religios absoarbe/exclude orice alt discurs. Nu mai există un discurs atent, care să pornească de la lucruri, așa cum ne sunt date ele în experiență. E de ajuns să spui „Dumnezeu” și totul se rezolvă. Ce este omul? Făptura lui Dumnezeu. Cât fac doi plus doi? Cât vrea Dumnezeu. „Domnul” înlocuiește toate lucrurile. Și de aceea, orice lucru va sfârși prin a-l înlocui pe Domnul. Această banalizare, în același timp agresivă și defensivă, conduce curând la reacția inversă: ateismul.
Ateul întreabă pe bună dreptate: „De ce-mi vorbești despre Dumnezeu în loc să-mi vorbești de tine, de mine, de noi și de paharul de vin pe care îl bem împreună? De ce-mi vorbești despre ce nu se vede și nu te oprești la cele ce se văd?” Această reacție e sănătoasă ca reacție. Dar, ca răspuns, ea este foarte problematică, deoarece discursul despre Dumnezeu este identificat cu discursul fundamentalist, adică discursul în care cuvântul „Dumnezeu” devine bagheta magică, în care credința exclude rațiunea, mântuirea se opune creației, iar Dumnezeu – autorul lumii „de dincolo” – devine dușmanul lui Dumnezeu – autorul lumii „de aici”.
Ateul și fundamentalistul se aseamănă. Ei au în comun faptul că vorbesc despre Dumnezeu cu aceeași ușurință, fie pentru a-l nega tot timpul, fie pentru a-l vedea peste tot. […] Aceste poziții nu rezolvă o întrebare metafizică fundamentală, care este rădăcina dificultății noastre de a vorbi sau de a nu vorbi despre Dumnezeu. Această întrebare se naște simplu: iată că încep să vă vorbesc despre Dumnezeu. În acel moment, dumneavoastră realizați că nu vă mai vorbesc nici despre fotbal, nici despre criza financiară, nici despre Monica Belluci. Acest fapt este o evidență. Și totuși, aici e problema decisivă: cum să vorbesc în același timp despre Veșnicie și despre ultimul meci al lui Real Madrid? Altfel spus: Cum să vorbesc despre Dumnezeu în așa fel încât discursul meu să nu implice dispreț, ci dimpotrivă tandrețe, față de cele mai mici creaturi ale Sale? (Va urma.)
(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu