Avem mereu tendința de a-l caracteriza pe Dumnezeu ca cel care este departe de lucrurile acestei lumi. Mai mult, vorbind despre El ca de o ființă superioară sau dominatoare, la ideea de „departe” se adaugă și cea de „concurență” cu realitățile lumii noastre. În balanța discursului, „Ființa supremă” este atât de grea, încât celelalte realități apar neglijabile, de parcă talerul lor ar fi gol… Iată marea dramă a limbajului. Cum să ieșim din această dilemă?
A vorbi despre Dumnezeu nu înseamnă a vorbi despre altceva decât toate lucrurile, ci despre sursa tuturor lucrurilor. Nimic nu e mai important decât să înțelegem această nuanță. Dumnezeu nu e o ființă printre altele, El este originea, principiul tuturor lucrurilor. A pronunța Numele său nu înseamnă a folosi un cuvânt care exclude (cum cred fundamentalistul și ateul), ci un cuvânt inclusiv, mereu atent la creaturi, mereu receptiv, devenind fără încetare tabernacol sau catedrală: fiecare ființă este privită cu o amplitudine verticală, care odihnește inima și o înalță în lumină…
Ascultați cum vorbea Cuvântul Dumnezeiesc în carne și oase: „Priviți la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui nu s-a îmbrăcat ca unul din aceștia” (Mt 6,28-29). Mântuitorul nu spune „Priviți-mă!”, ci: „Priviți la crinii câmpului!”. Acele floricele sălbatice, obișnuite, trecătoare, Cuvântul dumnezeiesc nu le strivește, ci dimpotrivă, privirea sa de iubire le face să apară într-o demnitate regală…
A merge către sursa lucrurilor nu înseamnă a le disprețui, ci a le primi în prospețimea lor și a le însoți în elanul lor. Creatorul nu încetează să ne trimită la creaturile sale ca la copiii săi preaiubiți și, invers, creaturile nu încetează să ne trimită la Creator ca la Tatăl care le zămislește și le mântuiește.
Lumina nu face concurență culorilor. Cu cât este mai puternică, cu atât culorile strălucesc mai tare. Oceanul nu face concurență peștilor. Cu cât este mai întins, au atât peștii se înmulțesc mai mult… Transcendența lui Dumnezeu nu se opune imanenței sale, ci o garantează. Fiind Creatorul infinit diferit de creaturi, El nu intră în rivalitate cu ele și le poate fi infinit de prezent, fără să le diminueze prezența lor proprie, ci dăruindu-le-o.
A vorbi despre Dumnezeu nu înseamnă a turna o placă de beton. Este mai degrabă un răsărit de soare. Un astfel de cuvânt este o lumină nouă. El trebuie să ne permită să vorbim în același timp de Dumnezeu și de o fată, de Cel Veșnic și de AC Milano. Nu glumesc. Aceasta este Judecata de apoi. Ce ne spune Cristos? „Întrucât ați făcut unuia dintr-aceștia mici, mie mi-ați făcut… și întrucât n-ați făcut unuia dintr-aceștia mici, nici mie nu mi-ați făcut” (Mt 31-46). Dumnezeu nu este o Super-Creatură în fața căreia dispare totul, El este Creatorul care face un loc chiar și celor mai mici, care ajunge chiar să se identifice cu ei, fiindcă nu încetează să le dăruiască ființa și să vrea să le împărtășească bucuria sa.
Iată inefabilul: El locuiește în cuvintele noastre de zi cu zi. Nu e retras în Olimp. Este aici, peste tot, în mijlocul unui spital, într-o grădiniță, pe peronul gării, în toaletele publice. Precum lumina care nu se vede, dar face vizibile toate lucrurile. Nu putem vorbi despre El ca de o ființă printre alte ființe, dar nu putem nici să tăcem despre El atunci când vorbim în adevăr despre celelalte lucruri, căci El este principiul și scopul lor. Astfel, întrebarea „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu” ne trimite, nu la un subiect de discuție mai elevat decât altele, ci la o modalitate a cuvântului de o receptivitate absolută.
(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu