Situația creștinului care trebuie să vorbească despre Dumnezeu are ceva comic. Acest lucru se vede cu ușurință atunci când el se regăsește alături de alți „furnizori de înțelepciune”. Să ne închipuim următorul caz (vorbesc din experiență). Vă aflați într-un studiou de televiziune ca să dezbateți cu un filozof, un budist, un musulman și o vedetă, iar dvs. trebuie să țineți rolul catolicului de serviciu. În adâncul dvs. ați prefera să începeți întâlnirea cântând ceva împreună, povestind despre soțiile, părinții și copiii dvs., sau despre o rețetă de mâncare pe placul tuturor. Înainte să vorbim despre ce avem în adâncul sufletului ar fi normal să facem cunoștiință, nu? și să admitem că suntem frați, înainte de a fi concurenți… Ei bine, nu! Trebuie să vă atacați unii pe alții fără introduceri.
Filozoful aduce o doctrină, precepte de înțelepciune, vorbește de o morală universală și de raționamente generale pe care toată lumea le poate urmări. Budistul propune o cale meditativă, deschide un drum spre interioritate, vorbește de o practică universală și toată lumea se poate pune în Zazen, să respire altfel. Musulmanul prezintă Coranul, invocă religia originară, simplificată, ușurată de complicațiile evreiești sau creștine, vorbește de o carte ce trebuie recitată și pe care toată lumea o poate avea și citi acasă. În fine, vedeta vorbește despre ea însăși, de succesele ei și nu sugerează spectatorilor o altă întâlnire decât cea pe care tocmai o experimentează cu ea însăși – semi-zeița marilor ecrane. Chiar dacă se află într-o postură grosieră, ea e cea mai apreciată dintre toți, întrucât a fost selecționată pentru asta. Apoi vine rândul dvs. Așadar, despre ce veți vorbi dumneavoastră?
Precum filozoful, v-ar conveni să rămâneți la generalități, la substantive comune, scrise cu majusculă: Bunătate, Dreptate, Adevăr, Divinitate… Dar mai trebuie să pronunțați și un substantiv propriu: Isus Cristos. Atunci spectatorii reacționează: „De ce acest Isus și nu noi înșine? De ce ne vorbește despre cineva pe care nu-l putem vedea? Ar putea vorbi despre cineva cunoscut de toată lumea. În plus, ne spune că ar fi murit și apoi înviat, să fim serioși…”
Precum budistul, ați vrea să vorbiți doar despre o tehnică de calmare sau despre poziția lotusului, lucruri pe care toată lumea le poate face singur. Dar trebuie să vorbiți mai ales despre întâlnirea cu o persoană divină, întâlnire care nu are loc din inițiativa noastră. Atunci spectatorii vor riposta: „Tu l-ai întâlnit, ne bucurăm pentru tine, dar noi nu-l știm. Lotusul, cel puțin, am înțeles ce e și-l putem face cu picioarele noastre. Întâlnirea asta de care ne vorbești ne face un pic geloși, dar ea nu depinde de noi…”
Precum musulmanul, ați vrea să puteți arăta doar o carte, spunând că e de-ajuns s-o înveți pe de rost și s-o aplici literă cu literă. Dar trebuie să vorbiți despre importanța primordială a Duhului și de necesitatea unei Tradiții, adică a unei anumite comunități istorice, o adunătură de bieți indivizi ca dvs., și mai ales preoți, încă și mai puțin eleganți decât alții, având puterea de a transmite harul. Atunci spectatorii se vor revolta: „Vii să ne vorbești despre Dumnezeu și ne trimiți la adunătura asta de caraghioși, orbi, șchiopi și chiar perverși, inchizitori care pregătesc rugul, îmbătați de putere romană… Poți merge în altă parte, domnule!”.
În sfârșit, precum starul de cinema, ați vrea să aveți o față care să dea bine în lumina reflectoarelor. Ați vrea să vă evidențiați și să spuneți că pe dvs. trebuie să vă întâlnească lumea, să dispuneți de toate avantajele seducției prin imagine. Dar știți că nu este vorba de triumful imaginii, ci al vieții, și că scopul dvs. nu e de a se-duce (conduce la sine), ci de a îndrepta către Altul, către Cel care vă pune să vorbiți despre El… Atunci ascultătorii vor întoarce capetele dezgustați de acest discurs: „S-o ascultăm pe actrița cea frumoasă. Pe ea o vedem, e mult mai drăguță și are mai puține pretenții.”
Iată, așadar, ce-l face pe creștin cel mai comic dintre toți. Situația sa este incomodă deoarece Înțelepciunea este o Persoană și deci totul constă, nu în înțelegerea unei doctrine, nici în dobândirea unei practici, nici în recitarea unei cărți, nici în promovarea propriei imagini, ci în evenimentul unei întâlniri absolute cu misterul. Or o întâlnire se poate fixa în agendă, dar întâlnirea în sine este imposibil de programat. Prin definiție, ea ne scapă și ne surprinde, este o aventură deoarece ne introduce într-o relație cu altcineva, diferit de noi. Aștepți să te întâlnești cu cineva, dar întâlnirea în sine are loc altfel decât te așteptai.
Comic este faptul că tocmai în momentul în care am explicat asta trebuie să recunoaștem că cea mai frumoasă predică nu poate converti direct și că a vorbi bine despre Dumnezeu este absolut insuficient! Convertirea – pregătită de discursul predicatorului – nu este o convingere pe care o naște predica în sufletul celuilalt, ci o întâlnire liberă între ascultător și Cristos – Cristos pe care predicatorul nu îl controlează. De aceea predicatorul va putea mereu să bombăne: „Doamne, dacă Tu trebuie să-i întâlnești personal pe fiecare, atunci vorbește Tu însuți despre tine, nu mă trimite pe mine, care sunt mereu pe lângă!”
(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)
Mănăstirea Sfânta Familie 