Frapează în această parabolă mai întâi atitudinea proprietarului care deși concediază, laudă apoi hoția administratorului. Frapează și Isus care dă acest exemplu, cititorul se întreabă pe bună dreptate ce să înțeleagă și ce să imite din această parabolă. Soluția clasică sună cam așa: „Important e mesajul final (fiii întunericului sunt mai abili decât fiii luminii), deci nu vă opriți la exemplul dat”. Altfel spus, Isus a ales un exemplu greșit. Oare?
Când vorbește cu noi, Fiul lui Dumnezeu nu ne învață cum să ne gestionăm banii și angajații. El ne vorbește despre Tatăl său Ceresc și despre legătura noastră cu El. Privită astfel, parabola se potrivește perfect cu situația noastră în fața lui Dumnezeu:
1. Toate bunurile noastre (începând cu sufletul nostru și terminând cu pământul țării și al planetei) sunt în ultimul rând ale lui Dumnezeu. El este proprietarul. El ni le încredințează spre folosire.
2. Noi suntem doar administratori ai acestor bunuri primite de la Domnul. De cele mai multe ori le folosim fără prea multă înțelepciune, deci incorect față de Dumnezeu.
3. Dumnezeu este cât se poate de generos și nu ne caută nod în papură ce am făcut cu bunurile Lui. Mai mult, e gata chiar să ne treacă multe cu vederea, ba chiar să ne „laude” (după expresia evangheliei) în ciuda furturilor noastre față de El, atâta timp cât facem un singur lucru: să ușurăm poverile fraților noștri, să practicăm în fapte iubirea de aproapele.
Altfel spus, Dumnezeu nu-și caută niciodată propriul interes în relația cu noi. Este de o generozitate impresionantă. Darurile sale sunt definitive, deși știe de la început că le vom folosi pentru plăcerea proprie și că nu vom excela în recunoștința față de El. Dar la un singur lucru este atent cu încăpățânare Domnul: cum știm să micșorăm grijile și durerile celor de lângă noi, cum știm să construim comuniunea.
Ne gândim imediat la ultima poruncă a lui Isus. Nu a spus: „Să îl iubiți pe Dumnezeu, vă implor Eu”, ci: „Să vă iubiți unul pe altul cum v-am iubit Eu!”

Lasă un comentariu