Din 10 martie 1952 datează ultima scrisoare a Monseniorului Ghika, trimisă fratelui său Dimitrie. În aceste ultime rânduri pe care le avem de la el, Monseniorul se prezintă pe sine ca „profesor de speranță” pentru toți cei care veneau la el, copleșiți de vremurile teribile pe care le trăiau. Adăugăm un fragment din mărturia Oanei Seceleanu în care vedem în ce fel „profesorul” Ghika își „preda cursurile” de speranță. Așa să mijlocească acum și pentru noi!
+
(…) Eu sunt tot pe picioare, și nu arestat. Sănătatea se menține, cu un exterior care spune că nu mă schimb, în ciuda anilor și a vârstei. Asta face impresie bună și îmi permite să fiu un mai bun consolator pentru ceilalți, de tip „Mascotă”. De altfel, nu lipsește nici munca pentru ridicarea moralului oamenilor, nici bunăvoința celor care apelează la mine – Sunt, din plin, profesor de speranță, în ciuda a toate, și foarte frecventat, datorită, mai ales, unui optimism supranatural. (…)
Cu drag pentru voi toți, cu binecuvântare și cu ecoul tuturor rugăciunilor mele, mai permanente decât ondulațiile care sunt la moda zilei,
Bătrânul vostru Vlad
________________________
Mărturia Oanei Seceleanu:
„Nu suporta plângerile și jelaniile, spunea că nu i se cade unui creștin, că viața trebuie acceptată cu avatarurile ei. Și îmi amintesc dimineața de 16 august 1952, când acasă trăisem o noapte cumplită: arestarea soțului meu, percheziție gemerală… și când am ajuns la capela Sfintei Inimi pentru a asista la liturghia de la ora 8, întâlnindu-l pe treptele de la intrare, am izbucnit în lacrimi; el mi-a spus: „Curaj! Sursum corda! Bucurați-vă că aveți ceva de oferit Domnului… Ridicați colțurile!” (era una din expresiile lui familiare care voia să spună: „Zâmbiți!”).”
Extrase preluate din cartea „Fratelui meu din exil”, editura Galaxia Gutenberg 2008, și „Vladimir Ghika – Profesor de speranță”, editura ARCB 2013.
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu