De FR. DAN // Într-un liceu din capitală, la ora de dirigenție se vorbea despre plictiseală. Primul exemplu pe care l-a dat profesoara a fost cel al liturghiei de duminică. Interesant, nu? Spui „plictiseală” și te gândești la biserică… Probabil că mulți dintre dumneavoastră, cititorii fideli ai acestui blog, sunteți surprinși de această alăturare. Dar să ne gândim puțin: pentru marea majoritate a celor care NU vin la biserică, tocmai așa este. Tocmai de aceea nu vin, ca să nu se plictisească. În percepția lor e ceva ineluctabil, dacă mergi la liturghie.
Sinceri să fim, ni se mai întâmplă și nouă, celor care venim regulat la biserică. Cui dintre noi nu i se pare din când în când slujba prea lungă? Cine nu și-a lăsat măcar o dată gândurile să plece discret din adunarea liturgică, spre pășuni verzi sau alte locuri mai interesante? Așadar, de ce ne plictisim la liturghie? Să fie oare ceva cu neputință de evitat?
Un prieten căsătorit îmi vorbea odată despre ce apreciază la o liturghie, cântecele, arhitectura și multe altele, dar a terminat spunând: „De fapt, ce îmi place cel mai mult la o liturghie e atunci când pot să mă reculeg.” Afirmația e cât se poate de corectă. Sunt multe cerințe și preferințe care se pot adăuga pentru a obține „liturghia perfectă”, dar prima calitate a unei slujbe nu ține de nimic observabil pe dinafară, ci de interioritate, de ce se petrece în sufletele oamenilor. Mai precis, calitatea unei liturghii depinde de cât de mult îi ajută pe cei care participă să descopere și să trăiască legătura lor interioară cu Dumnezeu. La o liturghie la care te poți reculege nu te plictisești. Nu vei ieși de acolo cu sentimentul că ți-ai pierdut timpul.
Ca să ai parte de o astfel de experiență, în primul rând trebuie să cauți să te reculegi, adică să ai un minimum de viață interioară și să vrei să-i consacri aceste momente pe care le vei petrece la biserică. Dacă în drum spre biserică nu ai dorința să te apropii de Dumnezeu în sufletul tău, liturghia riscă să se reducă pentru tine la o obligație religioasă. Or, obligațiile în sine de obicei nu prea ne entuziasmează, atunci când nu știm care e rostul lor.
În al doilea rând, liturghia la care participi trebuie să fie în așa fel încât să ai condițiile necesare ca să te reculegi. Dacă e prea multă gălăgie, dacă lumea vorbește sau butonează pe telefoane în timpul slujbei, dacă slujba seamănă mai mult cu un concert decât cu o activitate religioasă, va fi greu să te reculegi, oricât ți-ai dori. Ar fi vorba de multe elemente, dar poate mai importantă decât toate este armonia dintre ele și locul pe care îl lasă prezenței Celui pe care nu îl poate exprima perfect nicio cântare și nicio rugăciune. În liturghie, așteptarea oamenilor revelează prezența Sa, tăcerea lor e chemată să întâlnească tăcerea lui Dumnezeu.
O liturghie nu se apreciază ca un film sau ca o ieșire cu amicii: „Mamăă, ce bine ne-am distrat!” E un domeniu diferit al vieții noastre, care ține de identitatea noastră profundă și de întărirea ei. Despre un fruct care stă toată vara atârnat pe creanga sa, unii vor spune că are o existență plictisitoare. Dar el nu face decât să se coacă încet, în ritmul lui. Devine bun. La fel se întâmplă și cu omul, în momentele și în viața lui de rugăciune.
Mănăstirea Sfânta Familie 