De FR. DAN // Rugăciunea este întotdeauna și o încercare. Rugăciunea este o încercare pentru cel care își consacră toată viața ei, pentru cel care încearcă să se retragă în tăcere câteva zile, pentru cel care vrea să vină o oră la adorație sau la liturghie. Surprinzător, rugăciunea este o încercare și pentru cel care se hotărăște să se roage 60 de secunde în fiecare seară. Dacă nu credeți, încercați și mai vorbim.
Rugăciunea ne încearcă sensibilitatea, răbdarea, interioritatea. De nu ne răspunde Dumnezeu? Am vrea să-l vedem, atunci când îi cerem ceva, am vrea să avem un răspuns, fie și prin comunicare non-verbală. Tăcerea sa este uneori o încercare pentru noi. Dar dacă ne gândim puțin, Dumnezeu tace tot timpul, nu numai când ne întrebăm noi „De ce nu-mi răspunde?”.
Altfel spus tăcerea nu înseamnă că Dumnezeu are ceva cu noi sau cu cererile noastre. Pur și simplu, poate că așa este El, tăcut, tăcere substanțială. Ar trebui să învățăm să-l cunoaștem pe Dumnezeu pornind de la tăcerea sa, dar nu numai în momentele în care această tăcere ne este insuportabilă, ci și în momentele de bucurie, și în clipele obișnuite ale vieții.
Tăcerea nu înseamnă neapărat absența comunicării. Mai precis, tăcerea nu împiedică iubirea. Atunci când veghezi ultimele clipe ale cuiva drag, uneori acesta nu mai poate comunica în nici un fel, dar iubirea este trăită în continuare, încă și mai mult. Oare așa să fie și tăcerea lui Dumnezeu?
Uneori Dumnezeu ne împlinește rugăciunile și atunci simțim bucurie, recunoștință și un respect amestecat cu tremur: „Tu chiar mă asculți pe mine, Doamne?”
Alteori Dumnezeu nu ne îndeplinește cererile. De fapt, ar fi foarte trist dacă Dumnezeu ne-ar împlini toate rugăciunile, exact așa cum le formulăm noi. Mai precis, ar fi un mic infern, în care am rămâne singuri cu ego-ul nostru și în care totul ar fi după măsura noastră.
În mod paradoxal, o astfel de viață ar seamăna mai degrabă cu iadul decât cu raiul. Catehismul Catolic ne spune că iadul este starea celor care în mod voluntar și liber îl refuză pe Dumnezeu pentru totdeauna. Dumnezeu îi iubește în continuare cu aceeași iubire, dar le respectă alegerea și le împlinește voia exact așa cum a fost formulată de către ei. Iadul seamănă mai degrabă cu o viață mondenă considerată la absolut. În viața mondenă, totul se împlinește, dar totul este considerat și limitat prin prisma propriului ego.
Conform aceluiași Catehism, raiul nu este pentru nimeni în continuitate cu dorințele omenești. „Ceea ce ochiul nu a văzut și ceea ce omul nici n-a îndrăznit vreodată să-și dorească, iată ce a pregătit Dumnezeu celor care-l iubesc pe El” (cf. Cor 2,9). Raiul este întotdeauna mai mult decât sperăm, o surpriză dumnezeiască la care voința noastră trebuie să fie deschisă cu încredere, pentru a o putea primi.
Pentru a merge în rai trebuie să acceptăm cu curaj să pierdem orice control, să intrăm într-o viață care ne depășește. Or, acest lucru începem să-l învățăm în fiecare din rugăciunile noastre de cerere, atunci când acestea rămân deschise față de răspunsul bun, înțelept, dar surprinzător, al Tatălui nostru ceresc.
Mănăstirea Sfânta Familie 