Mănăstirea Sfânta Familie

Un text despre Doctrina Socială a Bisericii, de PR. MARTIN DE LA CROIX // Ați spus „doctrină”? Un cuvânt care-i poate speria pe unii și liniști pe alții. Vom vedea despre ce este vorba. Dar în primul rând, ce înseamnă „socială”?

I. Omul este un animal politic (cf. Aristotel) sau social

În mod firesc, omul trăiește în societate, este membru al unei comunități. Există cel puțin două semne care dau mărturie despre asta.

1. Limbajul. Limbajul ne ajută să ne comunicăm sentimentele („m-am plictisit deja de articolul ăsta!”) sau nevoile („poți să-mi dai sarea, te rog?”). Dar mai ales ne ajută să comunicăm despre ce este drept sau nedrept, să căutăm împreună binele pe care trebuie să-l alegem și să-l facem. De exemplu, atunci când soții își vorbesc în fiecare zi despre ce este bine pentru cuplul lor și pentru copiii lor, tinând cont de ce este drept sau nedrept, unitatea familiei se va întări.
2. Libertatea. Pentru noi, libertatea este sinonimă cu autonomia, cu capacitatea de a hotărî și de a acționa prin sine însuși. În mod surprinzător, grecii defineau libertatea și ca „acțiune împreună”. Dar, de fapt, dacă ne gândim, orice decizie se ia pentru un altul, sau împreună cu un altul, sau ținând cont de altul sau de alții. Orice decizie de-a mea are consecințe asupra celorlalți, cel puțin asupra celor care mă iubesc. Perfecționarea cea mai individualistă (de exemplu practicarea unui sport solitar, de plăcere) are o repercusiune socială (sportul mă face mai disponibil față de ceilalți, mai eficient la locul de muncă, etc.)
3. Comunități naturale? Există două comunități naturale: familia (e ușor de înțeles) și patria (comunitatea de limbă, cultură, popor și teritoriu). Aceasta din urmă este naturală deoarece este formată din comunități naturale (familii și grupuri de familii) și pentru că permite dezvoltarea deplină a persoanei.

„Prin natura sa, omul este o ființă socială, iar fără relații cu ceilalți nu poate trăi și nu-și poate dezvolta calitățile.” (Gaudium et Spes, 1)

Viața socială nu este deci extrinsecă omului.

II. Doctrina Socială a Bisericii

Putem spune acum că această doctrină reprezintă interesul acordat de Biserică omului ca ființă socială.

1. Ce nu este Doctrina Socială a Bisericii. După cum spunea Ioan-Paul al II-lea, ea nu este o tehnică (deși e concretă), nici un program politic sau economic (chiar dacă promovează idei), nici o cale de mijloc între capitalismul liberal și marxismul colectivist (deși are o poziție foarte echilibrată). Mai ales, ea nu este o ideologie.
2. Ce este Doctrina Socială a Bisericii. „Un instrument pentru a înțelege mai bine acțiunile noastre, formularea precisă a unor concluzii îndelung reflectate, privind existența oamenilor în societate.” Este vorba deci de o reflecție care are drept punct de plecare experiența oamenilor. Cuvântul „doctrină” poate fi înșelător: primordial și cel mai important este ceea ce trăiesc, inventează, practică oamenii, în special creștinii, în familie, la muncă, în viața politică… Suntem departe de un sistem ideologic.

Această reflecție se sprijină bineînțeles pe lumina credinței. Un anume comportament („merg la cumpărături duminica” sau, ca patron, felul în care calculez salariul angajaților mei) este oare compatibil cu învățătura lui Cristos și cu chemarea Sa pentru mine la sfințenie?

După cum se vede, Doctrina Socială a Bisericii se întemeiază pe principii naturale și creștine. Dumnezeu care a creat lumea (și sufletul meu) este același care se revelează. Pentru a intra în intenția sa, trebuie să primesc cuvântul său cu credință, dar trebuie de asemenea să înțeleg ordinea creației.

3. Legea naturală. Care este locul rațiunii în Doctrina Socială a Bisericii? Există un curent filozofic privilegiat de Biserică? Cum să folosim filozofia, ferindu-ne în același timp de ideologii? În mințile noastre, de multe ori cele două sunt foarte apropiate, astfel încât nu ne mai batem capul cu ele… În primul rând, nu trebuie să renunțăm la filozofie: orice om care reflectează asupra vieții sale practică o anumită filozofie. „Realist” înseamnă de fapt că omul poate cunoaște realitatea așa cum este. Omul poate cunoaște deci ordinea lumii și poate trage din ea concluzii nu numai științifice, ci și morale (așa numita lege naturală) și chiar de înțelepciune (descoperind prin inteligența sa existența unei Ființe Prime, a Creatorului).

Legea naturală este fundamentul Doctrinei Sociale a Bisericii, spunea Papa Pius al XII-lea în 1949.

III. Pentru a trăi credința

Să nu uităm că, deși documentele Magisteriului ne ajută să vedem mai bine în acțiunile noastre, primul loc în care trăim și aprofundăm Doctrina Socială a Bisericii este viața noastră de creștini responsabili. Scopul ei este să trăim cât mai mult sfințenia la care ne cheamă Domnul, acolo unde ne aflăm: în familie, la servici sau ca cetățean.

Suntem nevoiți să constatăm, din păcate, împreună cu Suveranii Pontifi, „apostazia Europei” (expresie folosită de PP Pius al XI-lea și preluată până la PP Benedict al XVI-lea), „viziunea tristă a unei descreștinări individuale și sociale a Europei” (cf. PP Pius al XII-lea).

A cunoaște și a practica! – Doctrina Socială a Bisericii ne dă mijloacele de a-l vesti pe Cristos oamenilor cu care trăim.

Posted on 02/12/2015 at 13:35 in Formare   |  Flux RSS |   Răspunde   |   Trackback URL