De ANNE-DAUPHINE JULLIAND //
Anne-Dauphine Julliand, jurnalistă, este mama a patru copii, dintre care două fetițe s-au născut bolnave incurabil de leucodistrofie. Prima dintre ele a murit la vârsta de trei ani și nouă luni, după o „scurtă dar frumoasă viață”, cum a numit-o frățiorul ei. În textul care urmează, pornind de la experiența proprie și de la cea a altora, Anne-Dauphine ne vorbește despre suferință, singurătate și compasiune.
La fel ca mine, Camille a pierdut un copil, un băiețel frumos, atins de o boală incurabilă. Camille trăiește acum singură, are rude puține, dar are prieteni, sau cel puțin avea prieteni înainte de moartea fiului ei. La un an de la moartea acestuia, am sunat-o de dimineață. Nu a răspuns și am înțeles-o. Am lăsat un mesaj pe robot pentru a-i spune că astăzi plângeam cu ea, gândindu-mă la copilul ei. N-am spus nimic mai mult, nici mai bine. Seara, înainte de cină, m-a sunat. Glasul ei era stins, lipsit de viață. Mi-a povestit ziua dureroasă pe care o petrecuse, mi-a mulțumit pentru mesaj și mi-a mărturisit izbucnind în plâns că nimeni altcineva nu se manifestase. Mama și fratele ei îi fuseseră alături desigur, dar nici unul dintre prieteni nu sunase. Nimeni. Deși nu uitaseră. Știam asta, deoarece vorbisem cu unul dintre ei cu o seară înainte, tocmai despre ea. Camille mi-a spus înainte să închidă: „N-am avut niciodată atât de multă nevoie de ei ca astăzi și cu toate astea n-am fost niciodată atât de singură…” M-am repezit la agendă în căutarea prietenilor noștri comuni și le-am trimis câte un SMS fiecăruia, îndemnându-i să-i dea un semn înainte de sfârșitul zilei. După scurt timp am primit două răspunsuri, la câteva minute unul după altul. Două răspunsuri identice: „Nu pot. Nu știu ce să-i spun.” Și atunci am strigat singură în bucătăria mea, cu ochii fixați pe ecranul tăcut al telefonului meu: „Dar credeți că eu știu? Spuneți-i ce vreți, ce puteți, orice! Nu contează cuvintele. Aveți puțin curaj! Faceți asta pentru ea, ca să nu se înece.”
Există o grămadă de dicționare, de ghiduri de bune maniere, de manuale de politețe, în care poți citi sugestii precum veșnicele „condoleanțele mele” sau „îmi pare rău”. Dar nu vei găsi nicăieri fraza ideală, gata pregătită, aplicabilă în toate situațiile de durere. Această frază nu există. Susținerea în astfel de momente nu e o chestiune de politețe, ci una de dragoste. Consolarea consistă în a ieși din sine, nu pentru a te pune în locul celui care suferă, asta nu se poate, ci pentru a merge la punctul de întâlnire, acolo unde se creează legătura, acolo unde inima se deschide și rana se închide.
Oricare ar fi gestul care concretizează intenția, un lucru e sigur: această mișcare salvează, precum o mână întinsă pentru a-l ridica pe cel care suferă, pentru a-l invita să rămână în lume, spunându-i iar și iar că își are locul în ea. Nimic nu ne izolează mai mult decât încercarea. Nimic nu ne sperie mai tare. Pe lângă durere, mai apare adesea o altă dificultate, uneori și mai greu de suportat: singurătatea. Maica Tereza înțelesese bine asta, atunci când spunea: „Cea mai mare suferință este să te simți singur, neiubit, izolat de toți.” Iată de ce lupt împotriva oricărei ierarhizări a suferinței. Acest mod de a gândi implică o ținere la distanță. În vârful piramidei, cel mai departe posibil de bază, se află cei despre care credem că suferă cel mai mult. Izolați precum exilații, ciumații, intangibilii. De câte ori n-am fost nevoită să spun că leucodistrofia [boala fetițelor autoarei] nu este contagioasă, nu mai mult decât doliul? O femeie încercată a venit să-mi mărturisească că nimeni nu mai îndrăznea să o invite, după drama care îi schimbase viața; și totuși, acesta era singurul lucru pe care și-l mai dorea, să poată ieși ca să mai uite, ca să-și schimbe ideile. Își găsese curajul să mărturisească acest lucru prietenilor ei și primise ca răspuns tăcerea lor jenată. Nu mai îndrăzneau să-i vorbească firesc, să râdă sau să se distreze în prezența sa. A renunțat atunci la aceste prietenii, iar acum se lupta ca să nu renunțe la viață. Mi-a spus: „De bine, de rău, reușesc să suport doliul, dar nu și această însingurare, această exilare din partea societății.”
O reclamă mai veche spunea: „Fericirea e simplă ca un apel telefonic”. Azi, e simplă și ca un SMS sau ca un email. Toate mijloacele de comunicare sunt bune. Când i-am sunat pe prietenii lui Camille pentru a insista încă o dată, unul dintre ei mi-a răspuns: „Doar n-o să-i trimit un SMS; nu se face, în astfel de situații.” Și de ce nu? Dacă e prea greu să iei telefonul și să- vorbești direct, de ce să nu scrii un mesaj? Orice e mai bine decât tăcerea. Iar în ce privește ce vom spune, simplitatea e o alegere infailibilă. Nimeni nu se va sătura să audă sau să citească „mă gândesc la tine”, „sunt alături de tine”, „curaj”, sau pur și simplu „te iubesc”. Pentru că toți avem nevoie să ne simțim iubiți.
(Traducere din cartea autobiografică „Une journee particuliere”.)
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu