Cum se învață răbdarea lângă o fetiță bolnavă care bea un biberon într-o oră. Traducere din Anne-Dauphine Julliand, Deux petits pas sur le sable mouille
Azylis bea cinci biberoane în cele douăsprezece ore ale unei zile. De fapt rămâne foarte puțin timp între biberoane, deoarece le bea încet, foarte încet, exasperant de încet. Fiecare biberon durează cel puțin o oră. Pentru de-abia 300 de mililitri de lapte. Astfel, de la răsăritul la apusul soarelui, noi petrecem cinci ore închiși în camera lui Azylis, bombănind în spatele măștilor noastre, doar-doar își va mări ritmul înghițiturilor și va reuși într-un sfârșit să se îngrașe puțin. Nici o șansă. Nu ajută nimic, nici rugămințile, nici jocurile, nici distracțiile, nici promisiunile, nici mângâierile. Nu ne mai rămâne decât să avem răbdare.
Răbdarea. O virtute cu care suntem dotați inegal. Mesele-maraton ale lui Azylis ne aduc la capătul puterilor. Soțul meu și cu mine ne temem de ele în fiecare zi mai mult. Știu bine că Azylis nu e așa dintr-un capriciu. Dificultățile ei de a înghiți sunt o consecință a chimioterapiei prin care a trecut. Cu toate acestea, nu reușesc să am răbdare. Am sentimentul oribil de a-mi pierde timpul numărând laconic înghițiturile ei minuscule.
Tereza [bona senegaleză] ne vine în ajutor, aproape fără să-și dea seama. Una din calitățile ei principale este tocmai răbdarea. Tereza are o abordare a timpului complet diferită de a noastră.
Ea nu înțelege de ce fugim mereu după timp, de ce bodogănim când trebuie să așteptăm, de ce blestemăm când stăm la coadă. Terezei nu i se pare niciodată că-și pierde timpul. Ea trăiește orice moment prin care trece. Pentru ea, orice clipă din viața ei prezintă un interes. Când îi dă biberonul lui Azylis, ochii ei nu sunt fixați pe ceas. Se bucură de acest moment petrecut cu ea, fără să se gândească nici la cât de încet se duce laptele din biberon, nici la minutele care trec.
Același lucru se întâmplă când o însoțește pe Azylis la spital. Știm cu toții, la spital se așteaptă adesea… și mult. Eu mă enervez repede, îmi arăt supărarea și mă învârt în loc. Pentru Tereza, vizitele la spital sunt ocazia de a face întâlniri interesante, de a descoperi un loc nou, de a încetini goana zilnică. Deoarece pentru ea, așteptarea nu este un vid. Este o stare în sine, care te poate îmbogăți. Tereza nu-și pune viața între paranteze când trebuie să aștepte. Continuă să trăiască, într-un ritm diferit. Asta-i tot.
O privesc cu admirație. Cucerită de viziunea ei asupra lucrurilor și de serenitatea pe care o iradiază, mă hotărăsc să o imit. Răbdarea – cât de greu se învață! Voi avea nevoie de mai multe zile, chiar săptămâni, înainte de a reuși să-mi inversez tendința naturală, și să ajung să consider biberoanele lui Azylis ca pe tot atâtea momente privilegiate petrecute cu fetița mea. Mă abțin să mă gândesc la tot ce aș putea face în acest timp. Încerc să trăiesc clipa. Calm, cu blândețe. Având timp.
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu