Pare nepotrivit să asociezi ideea de educație cu noțiunea de sfârșit, indiferent dacă prin acest ultim termen ne referim la scop sau la capăt. Educația se ocupă de începuturi, ea îi privește în special pe copii. Iar chestiunile legate de educație privesc mai ales mijloacele, și de aceea în acest domeniu tronează cei pe care-i numim și astăzi „pedagogi”. Nimeni nu mai încearcă să educe o persoană lipsită de viitor. Iar un educator e bun atunci când a reușit să introducă în clasa sa „ludicul” și „interactivul”, ecranul tactil și multimedia.
Dar există și cei care refuză jocul: oaia neagră, elevul nesuferit, coșmarul pedagogilor, rebelul clasei. Cel care întreabă obraznic, fără să se ridice în picioare: „Dar de ce să vă ascultăm, doamnă?” sau mai degrabă: „Ce treabă avem noi cu ce ne spuneți dumneavoastră?” Și, fără îndoială, pentru el nu e o adevărată întrebare, ci o soluție facilă ca să scape de învățat, astfel că pedagogii vor putea cu ușurință să-l acuze de micime sufletească. Totuși, făcând asta, ei vor lăsa deoparte această întrebare, pe care puștiul o enunță cu superficialitate, dar pe care înțeleptul trebuie să o reia cu gravitate: întrebarea despre scopul educației. Mai bine-zis e o întrebare dublă, după cum ne referim la sfârșitul educației, care este moartea, sau la scopul ei, care este fericirea. Am putea-o detalia în felul următor: 1. Ce trebuie să învăț dacă trebuie să mor mâine? 2. Ce educație mă poate conduce la fericire?
Frica de fericire
Dintre aceste două întrebări, cu siguranță ce-a de-a doua este cea mai înfricoșătoare. E atât de înfricoșătoare încât ne străduim să o reducem imediat la chestiunea plăcerii. Cel care a înțeles cuvântul „fericire” începe să tremure din tot sufletul său de îndată ce-l aude. Și nu rareori îl suprimă pe cel care îi vorbește despre asta. Putem vedea asta la Platon în mitul peșterii. Același lucru se observă în Evanghelie, în Patima lui Cristos. Doar că noi ne-am obișnuit să comentăm mitul dinăuntrul peșterii și să citim Evanghelia împreună cu cărturarii. Pentru a nu fi nevoiți să ajungem la cadavre, lipsim cuvântul „fericire” de orice conținut. Atunci el se prezintă ca o stare subiectivă și nu ca o perfecțiune obiectivă. Are legătură cu plăcerea stării de bine și nu cu exigența ființei bune. Visul omului devine porcul care se îngrașă. Din nefericire, există abatorul. Dar poate că nu va fi deranjat de cuțit, dacă va fi sub cloroform. Iată deci fericirea inofensivă: începe prin ataraxie, continuă prin anestezie și se termină cu o eutanasie.
Însă fericirea nu este umană decât dacă împlinește ceea ce îi este specific omului, ceea ce Aristotel numea prin cuvântul divin de „logos”. Ea nu se poate împlini decât printr-o viață în adevăr și în iubire. Iată de ce chemarea fericirii este mai înfricoșătoare decât iminența morții.
În primul rând, tocmai această chemare face, prin contrast, moartea atât de crudă și de revoltătoare. Dacă m-aș simți făcut pentru o împlinire animală, nu mi s-ar părea contrar vocației mele să sfârșesc la fel ca unul dintre ele. În al doilea rând, această chemare mă face să aud cât de departe sunt încă de adevărata bucurie. Existența mea ar trebui să fie o floare de dreptate și de pace, și în comparație cu aceasta, cum să nu ai impresia unei existențe avortate? În al treilea rând, această chemare îmi sugerează că a suferi în adevăr și în iubire e o stare mai fericită decât a te bucura în indiferență și minciună. Fericirea aici pe pământ, datorită luptei pe care o implică, este așadar un fel de agonie (menționez că „agon”, în greacă, înseamnă „luptă”).
*
Texte de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere fr. Dan, după „Puisque tout est en voie de destruction – Réflexions sur la fin de la culture et de la modernité”, Le Passeur editeur.
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu