A educa și a învăța
Deseori (…) confundăm educația și învățătura. Cele două noțiuni sunt legate între ele, dar în sine sunt foarte diferite. Etimologia lor ne arată acest lucru, deoarece cuvintele au prefixe opuse. E-ducere înseamnă a duce în afară. In-signare înseamnă a pune înăuntru. Educăm făcând să crească ceea ce se află deja în inima celui educat. Învățăm [predăm] făcând să intre în cel care ne ascultă anumite semne care provin din afară. De altfel, învățăm [predăm] ceva, în vreme ce educăm pe cineva. Învățătura transmite materii (gramatică, istorie, matematică, croitorie, gătit…). Educația face să se maturizeze o persoană (Ion, Petru, Edi…). Învățătura se poate limita la a te învăța să devii cofetar, avocat sau estetician. Educația te conduce să devii om și, mai precis, tu însuți.
Atunci când Socrate afirmă împotriva lui Protagoras că virtutea nu poate fi predată, vrea să spună că ea ține de educație. Iar cum educația privește o creștere, o dezvoltare a unui germene care este întotdeauna deja prezent (care nu provine deci de la educator, ci de la un zeu), e normal ca ea să funcționeze pe calea maieuticii și nu pe cea a instrucției. Educația face sufletele să se nască, nu-și propune să le umple.
Am putea spune chiar că ea nu conduce la un angajament, ci la o eliberare. Eliberarea e mai importantă decât angajamentul, orice s-ar spune. Înainte de a răspunde solicitărilor lumii în care trăim, trebuie să ascultăm exigențele inimii. Înainte de a fi prins de lume, de preocupările și distracțiile ei, avem nevoie să eliberăm omenescul din noi și, fiindcă „omul depășește omul”, să eliberăm misterul din noi. Căci acest adjectiv „uman”, așa cum am văzut atunci când l-am aplicat fericirii, este o agonie și un abis.
Școala cea mare, pentru oi, porci și rechini…
Educația Națională ignoră ce este educația. (…) A deveni om nu a fost niciodată o grijă pentru ea. De altfel, aceasta e o grijă fără mare importanță pentru mersul lumii, precum și pentru mulți părinți moderni (faptul că unii dintre ei își spun catolici nu schimbă mare lucru).
Nu contează ca băiatul nostru să fie om, atâta vreme cât își câștigă bine existența, cum se spune, sau devine cardiolog, judecător, politician sau patron… Și astfel au apărut aceste brute putred de bogate pe care le vedem, patroni porci, politicieni rechini (sau oi), cardiologi fără inimă și judecători care nu vor afla milă la Judecata de Apoi. Sunt minunați în funcțiile lor, dar și-au uitat esența. Sunt superiori după etichetă, dar și-au abandonat chipul.
În fine, poate că au și ei dreptate. De ce-ar trebui să „devii ceea ce ești”, cum spune Pindar? De ce trebuie să devenim oameni? Nu suntem oare oameni de la naștere sau chiar de la concepție? Nu suntem oare noi înșine din momentul în care știm să spunem nu? Ce este această natură umană, prezentă dar absentă, prezentă ca o potențialitate, indiferentă la capriciile noastre și pe care educație vine să o actualizeze?
(Va urma)
Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu