Orice ideologie progresistă se îngrijește de natalitate și de educație. (…) Revoluția franceză credea și ea în „emanciparea prin educație”. Republica avea nevoie de mulți copii, pe care să-i instruiască și să-i formeze. Dar această atenție în a le transmite educația se fonda pe refuzul transmiterii unei alte educații. Speranța mondenă trebuia să rămână singura speranță, cea religioasă era depășită, deoarece nu avea nimic de-a face cu istoria și forțele progresului. Dimpotrivă, speranța religioasă se împotrivea celei mondene, părând să fie o evadare spre Cer și, deci, o dezertare a pământului. Secolul Luminilor refuza Lumina Veacurilor, deoarece aceasta din urmă apărea ca o transcendență, deci ca o fugă în afara timpului.
Dar umanismul progresist a murit. Trăim astăzi în epoca teoreticienilor declinului. Căderea zidului Berlinului s-a datorat mai mult eșecului utopiei, decât triumfului libertății. Cine mai crede astăzi într-o viitoare „epocă de aur”? Credem mai degrabă într-o moarte fără priveghere, într-o dispariție totală a umanității fără ca nimeni să se mai roage pentru cei răposați.
Ceva teribil din istoria recentă a făcut ideile generale să fie desemnate de acum înainte prin nume proprii. Theodor Adorno a ales numele de Auschwitz; Günter Anders, pe cel de Hiroshima. Acesta din urmă rezumă mesajul timpurilor noastre într-o simplă frază: „Absența viitorului a început deja”. Apoi adaugă: „Nu mai trăim într-o epocă, ci într-un interval final.”
Desigur, vom putea face multe alte „cuceriri mărețe”, vom mai mări de trei ori durata medie de viață și ne vom transporta pe alte planete. Toate acestea nu vor mai schimba certitudinea definitivă a finitudinii speciei umane: „Nici o schimbare nu va reuși să impună un criteriu determinant care să poată contrabalansa criteriul actual al unei posibile auto-distrugeri a umanității”.
Nu mai credem în timpul lung, în durata civilizației sau măcar a unei noi epoci. Grija pentru „generațiile viitoare” mai este prezentă în discursurile noastre, dar e semnificativ faptul că o înlocuim treptat cu grija pentru „planetă”. A vorbi despre „planetă” presupune un mare dispreț pentru pământ, căci planeta nu există concret decât pentru astronautul zburător prin spațiu, complet dezrădăcinat. Dezrădăcinarea spațială e însoțită și de lipsa unui angajament istoric. „Planeta” nu este „națiunea”, „poporul”, „limba”, „politica” – noțiunile care au legătură cu istoria noastră omenească. (…)
Aventurierul lumii moderne
Această situație ne duce cu gândul la o afirmație a lui Peguy: „Nu există decât un singur aventurier în lume: tatăl unei familii. Vedem asta în special în lumea modernă. Ceilalți aventurieri, cei mai curajoși, nu sunt nimic în comparație cu el”. (…) Și în altă parte, Peguy adaugă: „Doi băieți și o fată la mijloc. Toți trei trebuie hrăniți… Tatăl unei familii e un sărac, un sărman”. Singurul aventurier din lume este în același timp o biată ființă, din cauza responsabilității sale. El nu e îngrijorat de sine, ci de alții. Și pretinde un viitor și o bunătate, dincolo de sine însuși. Ce se va întâmpla dacă lumea nu îi mai promite acest viitor? Aici este teribila, dureroasa, înfricoșătoarea aventură: să aduci pe lume un copil, atunci când lumea nu mai promite nimic. Să deschizi un viitor acolo unde nu mai există viitor.
Astfel, tatăl nostru aventurier „e încolțit de frământări, de griji, de remușcări, de a-și da seama azi în ce oraș, în ce societate de mâine, în ce dispariție a oricărei societăți, în ce țară mizerabilă, în ce decadență, în ce decădere a poporului își va lăsa copii peste câțiva ani, în ziua morții lor, acești copii de care este, de care se simte deplin și absolut responsabil, copiii săi.” (…)
Ne putem da seama singuri de dilemă: a da naștere unui copil în lumea de azi ar fi o cruzime; însă a nu-i da naștere, ar fi ingrat. Căci, dincolo de toate, trăiesc, și tocmai pentru că trăiesc îmi permit să judec viața. Judecata mea negativă, provine din puterea vieții. (…) O astfel de dilemă nu e de-ajuns pentru a ne scoate din impas. Educatorii vor rămâne în picioare decât dacă iau în serios chestiunea scopului. Altfel, de ce i-am asculta, dacă totul urmează să se termine? De ce să nu intrăm într-o gașcă de cartier? De ce să nu învățăm mai degrabă latina sau greacă sau ebraica? Căci, să recunoaștem, în situația actuală nimic nu e mai avangardist decât să înveți o limbă moartă…
(Va urma)
Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu