Ion Cosmovici
A venit timpul să ne pregătim de Crăciun, de rugăciunea tăcută ce așteaptă venirea Mântuitorului. Așa cum a așteptat poporul ales timp de două mii de ani, și cum așteaptă Biserica în fiecare an la venirea iernii. Dar dacă ne uităm puțin în jur, observăm că adesea oamenii nu mai înțeleg ce înseamnă un păcat sau de ce ar avea nevoie de Cineva care să îi salveze. Aparent, azi suntem toți “Ok”.
Sigur, poate că suntem “Ok” în următoarele cinci minute în sensul că nu avem viețile altora pe conștiință. Dar în ce privește propria viață cum stăm? Pe măsură ce trece timpul vieții ne dăm seama cu părere de rău că reacționăm exagerat față de ceilalți, prin mecanisme de respingere și frică, sau printr-un atașament la fel de dezordonat față de oameni sau de plăceri. La început intrăm cu tot dragul, cu inocență și speranță în diferite grupuri – de prieteni, de liceu, de birou, dar chiar și în biserică sau în familie. Însă după un timp apar deziluzii, lașități, ipocrizii, se acumulează rănile și resentimentele, și de la un moment dat nu mai controlăm ce se întâmplă: ce e sigur e că nu ne mai iubim ca la început și nu mai avem încredere în noi și în ceilalți.
Să ne întrebăm atunci: nu cumva păcatul e ceva mai mult decât lista pe care o știam din catehismul din copilărie, ceva mai profund şi mai grav, anume modul în care încetul cu încetul ne îndepărtăm de idealuri și de cei dragi, fără măcar să ne dorim asta? Dominicanul Bernard Bro are o carte despre spovadă în care arată că sensul ebraic al cuvântului “păcat” este “a greși ținta, a rata direcția”. Adică, păcătuim atunci când pierdem controlul asupra a ce voiam să fie viața noastră. Și da, în acest sens păcătuim: paradoxal controlăm toate dar pierdem controlul tocmai asupra a ce ne era drag, – un grup de prieteni, relația cu iubita, cu soția, cu tatăl, cu bunica, copilul.
În acest sens putem reciti pasajele despre așteptarea Mântuitorului promis oamenilor, și are sens să auzim o Veste Bună despre Cineva ne-ar putea schimba soarta tocmai acolo unde aparent ne-am resemnat. Poate că păcatul principal al zilelor noastre e că ne-am obișnuit cu faptul că noi decidem dacă lucrurile se pot rezolva sau nu, ca şi cum am fi singuri pe lume. Nu mai așteptăm minunile, șansa nesperată, misterul. Să ne amintim ce spunea Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în prima sa vizită în Franța: el spunea că umanitatea trăiește o meta-tentație: o tentație „care merge dincolo de tot ce, de-a lungul istoriei, a constituit tema tentației omului, și revelează în același timp, am putea spune, fondul oricărei tentații: omul contemporan este supus tentației refuzului lui Dumnezeu în numele propriei umanități”.
Prin urmare, Crăciunul este momentul în care trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să experimentăm efectiv Mântuirea sa, nu doar să o cântăm sau să o privim în fotografii frumoase. Mântuirea creștină vine tocmai în acel punct al inimii unde credeam că nu mai poate exista speranță. Nu e mult o lună de iarnă tăcută cu drumul spre biserică și spre icoană, pentru a găsi drumul interior spre Cel care, încă și azi, poate să ne elibereze. Nu e mult o lună în rugăciune alături de Fecioara Maria, care așteaptă în tăcere la Nazaret venirea Mântuitorului. Venirea lui Dumnezeu făcut om, acela care ne poate aduce inocența adevărată și definitivă: puterea de a spera și de a iubi iarăși, de data aceasta „din toată inima, din tot sufletul şi din toate puterile”.
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu