Pr. Dan Suciu
Să facem mai întâi o scurtă împrospătare a memoriei noastre catehetice. Toate sacramentele ne sfințesc, deoarece toate sacramentele sunt o întâlnire cu Cristos, Fiul Dumnezeului-Întreit-Sfânt.
Dumnezeu poate sfinți atât de multe în viețile noastre! Botezul ne sfințește nașterea și viața de zi cu zi. Mirul ne sfințește adolescența și misiunea de adulți în lume. Euharistia ne sfințește iubirea de Dumnezeu. Căsătoria sfințește unirea dintre un bărbat și o femeie, și viața de familie. Maslul sfințește momentele noastre de boală și de slăbiciune extremă, preoția sfințește slujirea noastră în fruntea comunității creștine. Dumnezeu are puterea de a sfinți până și greșelile noastre, și face asta prin spovadă, atunci când există căință sinceră și dorință de îndreptare.
Toate sacramentele ne apropie de Cristos, de felul său de viață, de învățătura sa din evanghelie, care ni se prezintă ca regulă de viață. Dacă viața ar fi cum scrie în Catehism, totul ar fi perfect, nu?… Mai rămâne doar constatarea personală că uneori la spovadă trebuie să mărturisesc iarăși aceleași păcate pe care le-am spus data trecută (sau luna trecută, sau anul trecut, sau de nu știu câți ani). Vom putea scăpa vreodată de acest du-te-vino între „sfințit” și „păcătos” (însă fără să ne resemnăm cu ultima variantă…)? Vom putea oare să nu mai oscilăm arbitrar între „a închide ochii” (în general, la păcatele noastre și „alor noștri”) și „a arunca piatra” (desigur, în „ceilalți”). Sacramentele nu ne transformă instant, iar uneori par să nu ne transforme deloc… Și atunci, ce-i de făcut? E vreun loc și pentru noi în paginile Evangheliei? Ce așteptări să avem, realist, de la noi și de la ceilalți? Pe scurt, cum ne sfințesc sacramentele?
*
Să spunem mai întâi că sfințenia nu vine la noi din exterior. Nu există o „pastilă de sfințenie” care să ne vindece definitiv de pornirile rele și să ne facă frumoși, așa cum o pastilă de chihlimbar fixează într-o anumită strălucire gâza pe care o învăluie… Sfințenia nu constă nici în posesia unor bunuri spirituale, nici în absența unui rău. O stare de bine și rezolvarea tuturor problemelor nu înseamnă automat nici fericire, nici sfințenie, pentru că atunci când totul îți merge bine, nu se vede întotdeauna clar ce ai în inimă.
În Evanghelii, nu ritualurile sfințesc. Cei care le îndeplinesc la perfecție sunt prezentați mai degrabă ca ipocriți și, mai ales, sunt cei care l-au respins pe Isus. (Există însă și excepții, de exemplu, bătrâna care aduce doi bănuți ofrandă la Templu, însă ea pare să fii fost deja sfântă, înainte de împlinirea ritualului de ofrandă.) Sfințenia are legătură în primul rând cu adâncul inimii, și de acolo se manifestă și în faptele noastre, în ofranda și dăruirea de sine.
În Evanghelii, numai întâlnirile sfințesc, schimbă inimile în profunzime, comportamentele și orientarea vieții. E vorba de întâlnirile cu profeții și, mai ales, de întâlnirea cu Cristos. Sunt întâlniri care au toate ceva misterios, imprevizibil, incontrolabil.
Ar trebui atunci să înțelegem că numai întâlnirea cu Cristos ne sfințește și să ne întrebăm dacă sacramentele (și ritualurile, în general) mai mult ajută sau încurcă această întâlnire cu Cristos? Cum trebuie să le trăim pentru ca ele să devină o întâlnire cu Cristos? În ce condiții se face această trecere de la un ritual formal la o întâlnire autentică?
*
Ne putem apropia de sacramente considerându-le o obligație de îndeplinit. De multe ori așa începem practica religioasă. Alteori, asociem frecventarea slujbelor cu o recompensă garantată. Dacă ne limităm la atât, nu vom face prea mulți pași spre sfințenie, pentru că de fapt asistăm la slujbele respective fiind singuri cu noi înșine.
Există însă o altă atitudine cu care putem trăi sacramentele, și anume, căutând o lumină care să ne atingă conștiința. Încercăm atunci prin toate mijloacele să spargem rutina și obscuritatea ritualului, pentru a atinge sensul său, sensul cuvintelor, al lecturilor, al gesturilor, al simbolurilor. Celebrantul ar trebui să ajute și el în această direcție, dar putem și trebuie să facem și singuri acest efort, să ne întrebăm: Ce se întâmplă aici? Ce zice de fapt această rugăciune?
Apoi este nevoie de credința că Dumnezeu e prezent acolo și face ceva. În sacramente chiar se întâmplă ceva de la Dumnezeu. Dacă nu avem această convingere, nu mai vedem de ce să practicăm religia, toate detaliile liturgice își pierd sensul… La orice celebrare, cel mai important e să petrecem câteva momente în prezența lui Dumnezeu, nu reușita artistică sau comunitară a slujbei respective.
Sacramentele sunt de fapt o invitație la o întâlnire. Primim astfel, de-a lungul anilor, zeci de invitații din partea lui Dumnezeu. Iar sfințenia ajunge la noi prin întâlniri succesive, de-a lungul vieții, la care putem deja merge așa cum suntem, recunoscându-ne limitele, fără să așteptăm mai întâi perfecțiunea.
Fructele nu se coc dintr-o dată, ci după zeci și zeci de zile la căldura și lumina soarelui. Devenirea face parte din viața noastră și a celui de lângă noi. Dând regulat din timpul nostru pentru rugăciune, Dumnezeu începe treptat să facă parte din viața noastră. Consacrăm timp rugăciunii, slujbelor, nu pentru a deveni „bisericoși” (adică având un comportament exterior plin de semne religioase), ci pentru a deveni sfinți (adică pentru a trăi cu Dumnezeu, iubind și cunoscând prezența sa).
Această schimbare în adâncul sufletului are puterea de a produce treptat efecte și în faptele și atitudinile noastre, în măsura eforturilor noastre de a trăi în lumina lui Dumnezeu, într-o luptă continuă cu tendințele noastre egoiste. Astfel, calea spre sfințenie este umilința inimii, adevărul, simplitatea. Între „voi schimba totul” și „nu pot schimba nimic în viața mea”, fiecare om are puterea de a face un pas mic spre mai multă lumină. Acest pas mic ar trebui să îl căutăm, să îl facem și să îl observăm și la cei de lângă noi.
Sacramentele nu ne sfințesc automat, însă lumea ar fi mult mai săracă fără ele. Nu trebuie să așteptăm de la ele o „schimbare la față” bruscă și totală. Dacă însă ieși de la o slujbă cu convingerea interioară că la acea rugăciune s-a întâmplat ceva, sau cu sentimentul că ar fi cazul să faci ceva mai mult pentru Dumnezeu, sunt șanse mari să fii făcut un pas mai departe spre comuniunea ta cu Dumnezeu, spre viața ta de sfințenie.
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu