După venerarea altarului, preotul şi adunarea fac semnul Crucii[1]. Fiecare îşi însemnează trupul cu semnul Morții și Învierii lui Cristos. E de preferat ca toţi să se întoarcă spre cruce, care de cele mai multe ori ocupă un loc central în biserică.
Celebrantul se întoarce apoi către adunare şi o salută[2]. Oricare ar fi formula de salut aleasă din cele trei propuse, există întotdeauna acest dialog între celebrant și adunare. Acest dialog înseamnă atât prezența Domnului printre noi, cât și faptul că Biserica[3] este adunată.
Cuvântul de bun venit, la care poate participa un reprezentant al credincioşilor, nu este o minipredică anticipată. Este doar un cuvânt de primire, ceva scurt, care să invite la a celebra nu ceva, ci pe Cineva, pe Cel care îşi adună ucenicii ca să le vorbească şi să îi hrănească. Se menţionează dacă este un eveniment deosebit sau participă persoane din afară. Această primire arată că Biserica este un trup «organic», care trăieşte după o rânduială bine determinată. Preotul care prezidează adunarea va încheia primirea şi va introduce actul penitenţial.
(Va urma)
(Imagine: biserica Toți Sfinții, Craiova. Foto: Angelus Communication)
______________
[1] Ne însemnăm doar de două ori cu semnul Sfintei Cruci în timpul liturghiei, la începul şi la sfârşit.
[2] Ar fi normal ca toți credincioșii să știe cele trei formule.
[3] De fapt, ecclesia (biserica) vine de la verbul grecesc kaleo (a chema, a convoca).
Mănăstirea Sfânta Familie 