Harul, libertatea și raportul dintre ele este o temă recurentă în spiritualitatea creștină. Începând cu Sf. Paul și trecând prin Sf. Augustin, Sf. Bernard de Clairvaux și până în zilele nostre, această problematică își găsește rădăcina în afirmațiile aparent contradictorii ale Sfintei Scripturi. Dacă Dumnezeu, Ființa liberă prin excelență, a creat omul după „chipul și asemănarea sa”, atunci cum înțelegem cuvântul lui Isus „fără mine, nimic nu puteți face (Ioan 15, 5)” ? Dacă omul, de la sine putere nu poate întreprinde nicio acțiune bună, cu ce fel de libertate este înzestrat el atunci ?
În același timp, dacă suntem convinși de ceea ce numesc carmelitanii „întâietatea harului lui Dumnezeu”, însemnând că Sfânta Treime este cea care ne devansează și ne întâmpină cu harul său și că inițiativa în viețile noastre aparține în întregime Providenței sale, în acest caz, cum îi permitem harului să lucreze în noi ? Care sunt condițiile necesare pentru a fi primitori ai acestui mare dar pe care Dumnezeu vrea să ni-l facă în fiecare zi ?
Potrivit autorului, condiția necesară pentru a fi un receptacol al harului dumnezeiesc este dobândirea și păstrarea păcii sufletești. Știm cu toții cât de dificil este acest lucru în societatea noastre hyperactivă, aflată într-o continuă mișcare. Zi de zi avem de-a face cu o societate ce are repulsie față de tot ceea ce este fix și dăinuie în timp. Facem experiența unei „societăți lichide”[1], la care se adaugă experiențele noastre cotidiene în care ne simțim împotmoliți în agitația zilei, prinși de dimineață până seara de diferitele îndatoriri familiale, sociale și de la locul de muncă, de numeroasele ocupații care ne dispersează și în care nu întrevedem o unitate. Tocmai în acest decor vine cartea lui Jacques Philippe, Caută pacea și urmeaz-o, să aducă o lumina umilă, dar în același timp de mare valoare.
Structurată în trei părți și cu un limbaj accesibil inteligenței noastre moderne, cartea trasează drumul păcii lăuntrice cu ajutorul experienței sale de căutător de Dumnezeu, dar și prin intermediul patrimoniului spiritual lăsat nouă de sfinți. În timp ce în prima parte, autorul vorbește despre bunăvionță ca și condiție necesară și suficientă pentru a începe acest drum, partea a două este eminemente practică, demascând falsele motive pentru care ne putem pierde pacea și aducând la un just echilibru dificultățile pe care le-am putea întâlni. Partea a treia conține o succintă antologie de sfaturi culese de la sfinți precum Tereza de Avila și Padre Pio.
În cazul în care aceste rânduri nu v-au convins, las locul unei citări ca și cuvânt de încheiere :
[Pentru a face înțeleasă mai bine importanța dobândirii și păstrării păcii inimii] să ne gandim la suprafața unui lac deasupra căruia strălucește soarele. Dacă suprafața lacului este calmă și liniștită, soarele se va reflecta aproape perfect în lac și, cu cât lacul va fi mai calm, cu atât va reflecta mai bine imaginea soarelui. Dimpotrivă, dacă suprafața apei este agitată, în mișcare, imaginea soarelui nu se va putea reflecta în el. Cam același lucru se întâmplă în ceea ce privește sufletul nostru în relația cu Dumnezeu : cu cât sufletul nostru este mai calm și mai liniștit, cu atât Dumnezeu se reflectă în el, cu atât imaginea sa se imprimă în noi, cu atât harul său acționează prin noi.
Fratele Vladimir
„Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, să păzească inimile şi gândurile voastre în Cristos Isus.” (cf. Fil 4,7)
[1] Afimația îi aparține sociologului polonez Zigmunt Bauman (1925 – 2017)
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu