***
„Simt o dragoste nemărginită pentru El.
După cum bărbatul este fascinat de fața iubitei sale, eu sunt mereu fascinat de chipul lui Cristos.”
***
„De ce oare îmi venea tot timpul în minte fața Lui ? Probabil pentru că nu e descrisă nicăieri în Biblie. Tocmai, pentru că nu e descrisă, toate detaliile sale fiind încredințate imaginației mele. Încă din copilărie, am strâns de nenumărate ori la piept fața aceea, ca un îndrăgostit ce idealizează chipul iubitei. Când eram student la teologie, la mănăstire, în nopțile în care nu puteam să dorm, făceam să reînvie mereu în inima mea fața Lui frumoasă.”
Citatul este extras din cartea autorului japonez Shusaku Endo, Tăcere, despre care vom discuta vinerea următoare, la cercul de literatură, de la ora 19:30. Povestea ei este mai bine cunoscută datorită filmului de mare succes, cu același nume, a lui Martin Scorsese. Protagonistul principal, un preot din Ordinul Iezuit, pleacă împreună cu un confrate într-o misiune de mare risc în Japonia secolului XVII. Autoritățile japoneze, la câteva decenii după ce i-au primit favorabil pe misionari creștini precum Sfântul Francisc Xaveriu, din interes strict de negoț, încep o persecuție feroce asupra creștinilor. Mulți dintre aceștia, țărani din pătura socială cea mai săracă, ajung să fie supuși supliciului torturii pentru a-i forța să apostazieze, să renunțe la credința în Dumnezeu, și pentru a-i convinge pe preoți că kerigma (Vestea cea Bună a Mântuirii) nu-și poate înfige rădăcinile în terenul mlăștinos al necredinței Japoniei. Scopul autorităților este de a conduce preoții către renegarea lui Isus Cristos. Astfel, eradicare credinței creștine, trece prin suprimarea preotului[1]. În acest context, preotul Sebastian Rodriguez, pornește spre Japonia cu focul misionar în inimă.
Este un personaj îndrăgostit de Isus Cristos căruia îi revine adesea în minte imaginea chipului Mântuitorului. Creștinul este, prin esență, un căutător al chipului lui Cristos. El este cel care a întâlnit cel puțin odată privirea Mântuitorului, ochi în ochi, iar de atunci pornește într-o căutare asiduă a acelui chip de-a cărui frumusețe a fost fascinat. Tema Chipului lui Isus Cristos, pare să traverseze întreaga carte. Sebastian se întreabă adesea care erau trăsăturile feței Sale, considerând că nici măcar marii pictori nu au reușit să surprindă în operele lor ceva din maiestatea Sa [3]. Acea privire dumnezeiască și omenească în același timp, despre care Biblia nu oferă niciun indiciu, este cu totul încredințată imaginației sale. Tăcerea Bibliei asupra descrierii feței lui Isus Cristos lasă un spațiu gol pe care este necesar să-l umplem fiecare dintre noi cu experiența prieteniei noastre cu El. În același timp, această tăcere, permite ca Fața Mântuitorului să nu devină un idol, ci ca ea să se identifice cu fiecare om în parte, în special cu cei săraci, marginalizați sau împovărați de suferință.
Paradoxal, slava lui Dumnezeu se răsfrânge asupra omului cu precădere în Pătimirea lui Isus Cristos [4]. La fel strălucește fața Domnului în cei flămânzi, însetați, bolnavi, străini, goi sau închiși [5]. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu ascuns (Deus absconditus) [6]. Orice manifestare divină, este în același timp o voalare a slavei Sale. Deoarece Dumnezeu respectă libertatea omului, o manifestare „prea explicită” a frumuseții Sale ar coincide cu o suprimare a liberului arbitru. Omul ar fi constrâns să-L aleagă și nu ar mai face-o din iubire. În același timp, ochii sufletului nostru au nevoie de o purificare. Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu ! [7]Fiecare dintre noi avem nevoie să parcurgem un drum de convertire pentru a ne deschide din ce în ce mai mult frumuseții și noutății dumnezeiești. Este ca și aprecierea unei picturi. Fără o educație în acest sens, privirea noastră nu ar știi să repereze finețea și frumusețea unui tablou, ci s-ar mărgini într-o perspectivă grosieră. Doar prin curățirea gândurilor și a faptelor, aproapele nostru, în special cei mici, va deveni icoana ce ne deschide ochii către Dumnezeu.
La final, vă propunem câteva fotografii cu frumosul vitraliu al Mănăstirii,
Fratele Vladimir
[1] Cartea este pe de o parte o poveste, inspirată sau nu din fapte reale, a rolului important pe care îl are preotul în aprinderea scânteii credinței, cât și în conservarea ei de-a lungul timpului. Comunitățile creștine japoneze descrise în carte subzistă și supraviețuiesc odată ce preotul este luat de la ei, prin organizarea unui sistem ierarhic în întregime laic de propovăduire a credinței, prin botez și adunări de rugăciune. Toate acestea clandestine, bineînțeles. Dar, acești oameni sunt însetați de Sacramente, în mod deosebit de Spovedanie și de Euharistie.
[3] Oare de ce în astfel de clipe îmi aduceam aminte de chipul unui alt bărbat ? Era fața acelui bărbat răstignit pe cruce, care inspirase mulți pictori secole de-a rândul. Deși nimeni nu îl văzuse în realitate, pictorii își închipuiseră fața Sa din ce în ce mai frumoasă și mai pură, punând în ea toate rugăciunile și visurile oamenilor. Cu siguranță adevăratul lui chip trebuie să fi fost mult mai mândru de atât.
[4] Este atât teologia lui Hans Urs Von Balthasar, cât și învățătura Evangheliei după Sfântul Ioan.
[5] Matei 25, 31 – 46
[6] Isaia 45, 15
[7] Matei 5, 8
Eu caut Doamne chipul Tău,
Nu-ți ascunde fața de la mine!
Mănăstirea Sfânta Familie 
Lasă un comentariu