Mănăstirea Sfânta Familie

Primul rod al învierii lui Isus este iertarea păcatelor. Prin moartea și învierea Sa, ne întoarcem la o stare de inocență. Aceste evenimente au înlăturat vina umanității pentru păcatul originar al primilor noștri părinți, Adam și Eva. Este ca o nouă naștere pentru noi, pe care o trăim prin sacramentul Botezului – participarea noastră la moartea și învierea lui Isus.

Ne este uneori greu să înțelegem și să acceptăm această nouă stare de a fi copii ai lui Dumnezeu, stare care ne-a fost dăruită prin moartea și învierea lui Hristos. În Duminica Paștelui, ne bucurăm profund, fiindcă perioada postului s-a încheiat, dar, adesea, foarte curând după această sărbătoare, uităm eforturile de convertire făcute în Postul Mare și revenim la omul cel vechi – la vechile obiceiuri și comportamente.

Acest lucru îl vedem și în Evanghelia de astăzi: Petru și ceilalți ucenici nu știu ce să facă cu viața lor după moartea lui Isus. Absența Lui este greu de acceptat, așa că se întorc la vechea lor meserie de pescari. Muncesc toată noaptea, dar nu prind nimic. Atunci, Isus li se arată dis-de-dimineață, la răsăritul soarelui, și îi întreabă cu blândețe: „Copilași, n-aveți ceva de mâncare?” Petru, simțindu-se umilit și poate iritat de întrebare, răspunde scurt: „Nu!”

Însă nu înțelege că Isus le arată, de fapt, că ceva profund s-a schimbat în sufletele lor prin învierea Sa. De aceea îi numește „copilași” – nu mai sunt bătrâni în păcat, ci reînnoiți prin iubirea Sa. Acest adevăr este sugerat simbolic și în Evanghelia după Ioan, care menționează că Petru era dezbrăcat, asemenea lui Adam înainte de căderea în păcat, lucrând în grădina Edenului.

Petru, ucenicii și, de fapt, fiecare dintre noi, trebuie să învățăm să trăim această nouă stare smerită: aceea de copii iubiți ai lui Dumnezeu. Chiar dacă suntem adulți în viața omenească, suntem mereu „copilași” în viața supranaturală. Nu suntem și nu vom fi niciodată propriii noștri stăpâni în drumul spre sfințenie; vom fi întotdeauna copilași – dar acesta este drumul spre o moarte care Îl glorifică pe Dumnezeu.

Isus îi spune lui Petru că, atunci când era tânăr, obișnuia să se încingă singur și să meargă unde voia, dar, când va îmbătrâni, altcineva îl va încinge și îl va duce unde nu dorește să meargă. Dumnezeu ne smerește neîncetat în viața spirituală. Când credem că înțelegem totul sau că deținem controlul, El ne arată că ne înșelăm.

Putem alege să devenim amărâți și frustrați – precum Petru după noaptea de pescuit fără rod – sau putem primi această smerenie cu bucuria unui copil, știind că Isus continuă să ne învețe adevărata sfințenie. Fiecare experiență de umilință în viața noastră spirituală este o oportunitate de a-I dovedi lui Isus, asemenea lui Petru, că Îl iubim mai mult decât orice.

„Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” – ne întreabă El. Mă iubești mai mult decât iubești lumea? Sau mai mult decât Mă iubește oricine altcineva? Copilul iubește să fie provocat, iar Isus ne provoacă mereu să mergem mai departe pe calea iubirii față de El.

Părintele John-Luke

Pr. Marius Cîmpean

În Evanghelia de astăzi, Iacob și Ioan vin la Isus cu o cerere pe care o putem înțelege, cel puțin la suprafață. Nu știm ce i-a motivat cu adevărat sau care a fost intenția lor, dar ceilalți apostoli au auzit și au fost indignați. Ceilalți zece apostoli au presupus că cererea celor doi era legată de dorința de a ocupa un loc de onoare și de glorie lângă Isus. Iacob și Ioan păreau să își dorească aceste locuri speciale, ignorându-i pe ceilalți apostoli. Prin urmare, reacția de supărare a celorlalți era de înțeles.

Însă Isus le arată că nu ar trebui să fie preocupați de un loc (în sens material) de cinste, la dreapta sau la stânga Lui. Adevărata glorie și onoare se (re)găsesc în comuniunea cu El. Dorința noastră ar trebui să fie aceea de a avea aceeași intenție ca și El și de a împlini aceeași misiune. Astăzi, fiind Duminica Mondială a Misiunilor, Biserica ne amintește că inima noastră trebuie să fie îndreptată către misiunea de milă și compasiune a lui Cristos față de toți oamenii și față de fiecare om în parte.

Cu toții ne dorim o anumită formă de glorie și recunoaștere în viața noastră. Vrem să fim apreciați pentru faptele noastre bune și pentru succesul nostru. Dorința de glorie nu este neapărat un lucru rău, dar trebuie să fie purificată de Isus. El le spune lui Iacov și Ioan că nu știu cu adevărat ce cer. Atunci când cerem ceva de la Isus, trebuie să fim pregătiți să acceptăm și mijloacele prin care El ne va conduce către acel scop. Dacă dorim să împărtășim slava Lui, trebuie să fim dispuși să fim în comuniune cu El și în misterul Crucii Sale.

„Puteți să beți din potirul din care voi bea Eu și să fiți botezați cu botezul cu care voi fi botezat Eu?” Cu toții suntem chemați să fim co-răscumpărători împreună cu Isus. El este Răscumpărătorul, dar ne permite să bem din potirul Său și să ne împărtășim din autoritatea Sa mântuitoare. Suferințele și încercările noastre capătă o nouă semnificație atunci când sunt unite cu potirul lui Cristos.

Această comuniune cu Hristos în misiunea Sa de Răscumpărător este una euharistică. Liturghia este atât o jertfă, cât și un ospăț. Isus ne adună la Cruce și la masa Sa, pentru a ne sluji și pentru a ne trimite să îi slujim pe alții. Dacă dorim să împărtășim slava lui Isus, trebuie să acceptăm să murim față de noi înșine și să devenim slujitori umili ai tuturor.

Fratele John-Luke

Biblia conține două cărți în care suferința umană, într-adevăr, disperarea umană, este exprimată mai mult decât oriunde altundeva: Cartea Eclesiastului și Cartea lui Iob, din care am ascultat un extras acum câteva momente.

„De ce dă Dumnezeu lumină unui nenorocit, viață celor care sunt plini de amărăciune, care tânjesc după moarte fără ca ea să vină, care o caută cu mai multă lăcomie decât comoara? S-ar bucura, s-ar veseli, ar exulta dacă ar găsi mormântul. De ce dă Dumnezeu viață unui om a cărui cale nu are ieșire și pe care îl încuie din toate părțile?”

Mulți oameni pot simți aceeși disperare. Poate că unii dintre noi se regăsesc, chiar în momentul de față, în aceste cuvinte. Încercările vieții – iar Iob cunoaște multe dintre ele! – sunt uneori prea grele de suportat, iar atunci putem simți că viața nu merită trăită.

În Belgia, unde Papa s-a aflat în acest weekend, misterul Creatorului, al celui care dăruiește viața, a fost deja pierdut din vedere. De aceea, majoritatea societății crede că atunci când suferința este prea mare, este mai bine să ucizi persoana, și că acest lucru este un lucru bun… Avem nevoie de curajul speranței pentru a suporta suferința și pentru a continua să afirmăm că viața merită trăită, necondiționat și contrar tuturor vicistitudilor!

Într-o asemnea situație, Sfânta Tereza a Pruncului Isus, pe care o sărbătorim astăzi, a trăit această lume ca pe un exil. Este un cuvânt care apare foarte des: expresia „această țară a exilului” pentru a se referi la timpul în care trăim.

Pentru ea, adevărata patrie este Raiul, iar noi suntem aici în exil. Biserica cântă acest adevăr în imnul Bucură-te, Regină (Salve Regina), unde ne numim „surghiuniții fiii ai Evei” (exules filii Hevae). La sfârșitul vieții sale, în ultimele sale cuvinte, pe care surorile sale le-au notat, sora Maria a Treimii a consemnat:

„Viața nu este tristă! Dimpotrivă, este foarte veselă. Dacă ați spune: «Exilul este trist», aș înțelege. Este o greșeală să dăm numele de «viață» la ceea ce trebuie să se termine. Numai lucrurilor din cer, celor care nu trebuie să moară niciodată, ar trebui să le dăm acest nume adevărat. Și, ca atare, viața nu este tristă, ci veselă, foarte veselă!… Ce distincție fină! Viața nu este tristă! Dimpotrivă, este foarte fericită.”

Exilul în care ne aflăm înseamnă că nu ne bucurăm, încă, de plenitudinea vieții. Și atunci când un anumit tânăr aleargă și îl întreabă pe Isus: „Ce trebuie să fac pentru a obține viața adevărată?” (cf. Mc 10,17), Isus nu îi spune: „Mori și vei avea viața adevărată.” De asemenea, nu îi spune: „Pune capăt vieții tale și vei avea viața adevărată.” Mai degrabă, îl încurajează: „Păstrează poruncile, desprinde-te de tot ce te împiedică să vii după mine și urmează-mă.” Calea către viața adevărată, frați și surori, este și va rămâne Isus!

Fie ca Sfânta Tereza să ne mențină pe calea convertirii. Iar inima noastră să rămână mereu senină, asemenea inimii lui Isus, în ciuda a ceea ce îl așteapta la Ierusalim, pentru că este întoarsă mereu spre Tatăl.

Fratele Leopold