Video realizat de frații din Cebu, Filipine.
15/12/2016
Despre curaj
De FR. DAN //
Avem nevoie de curaj în situațiile riscante. Aristotel vorbea de curajul de a înfrunta un pericol de moarte și dădea ca motiv pentru curaj: frumusețea vieții umane. Altfel spus, e nevoie de curaj atunci când ar fi rușinos să nu faci lucrul respectiv: să nu iei apărarea cuiva agresat, să taci de teamă ce vor zice ceilalți, să nu te prezinți la o întâlnire dificilă.
Să te descurajezi de la orice se cheamă lașitate. Există însă și motive obiective de teamă și de neîncredere în sine: un job complet nou sau o misiune grea, sau o nouă zi alături de cineva bolnav. Curajul te ajută să înfrunți aceste situații, știind că acesta e drumul pe care trebuie să treci.
Un alpinist povestea despre toate nopțile pe care le petrecuse în situații extreme: frig, altitudine, singurătate. Paradoxal, numai aceste nopți se întipăresc pentru totdeauna în memorie, ca cele mai importante momente. Nopțile obișnuite, petrecute în pat la cald, desigur nu te marchează în mod deosebit…
Curajul ne duce deci spre frumusețea vieții. Uneori riști să pierzi tot ce-ai clădit și atunci ai nevoie de curaj pentru a merge înainte, fie ce-o fi. Nu înseamnă că trebuie să te arunci cu capul înainte în toate pericolele, ci că există o parte din vocația noastră la care nu se ajunge decât asumându-ți riscuri. Cu curaj.
În timpul războiului, o fetiță de 12 ani îl întreabă pe bunicul său: –Tu de ce n-ai făcut nimic când au venit soldații? Ești un laș? – Curajoși au fost părinții tăi, răspunde bătrânul. Eu fac dulcețuri… Apoi, din curăția vârstei sale, fata ne trimite o întrebare direct în adâncul sufletului: Dar tu n-ai făcut niciodată un lucru curajos în viața ta?
War horse, un film de Steven Spielberg (2011)
22/11/2016
Care este primul semn al lui Isus?
În secolul al III-lea, Origene se întreba dacă primul semn pe care l-a făcut Isus a avut loc la Cafarnaum (așa cum spun evangheliile sinoptice) sau la Cana (cum relatează Ioan). Între vindecarea unui posedat și schimbarea apei în vin, care este primul semn al Împărăției? Și Origene răspunde că primul semn este bucuria. Cristos își începe misiunea publică împlinind bucuria mirilor și a nuntașilor, și ne arată astfel întâietatea dimensiunii spirituale. Omul are vocație la bucurie și aceasta trebuie să fie prima sa căutare. Problemele sunt obstacole pe această cale și nu trebuie să ne facă să uităm direcția, capătul drumului. Mai jos, textul lui Origene:
Ce s-a petrecut la Cafarnaum nu a fost „începutul semnelor”, deoarece primul semn este bucuria Fiului lui Dumnezeu. Din cauza necazurilor care li se întâmplă oamenilor, Cuvântul nu și-a manifestat în primul rând frumusețea îngrijindu-i pe cei care sufereau, ci mai degrabă bucurându-i printr-o băutură sobră pe cei care se puteau bucura, deoarece erau bine și aveau timp pentru ospăț.
(Comentariu la Ioan, X, 66)
21/11/2016
Misterul copilului
Din prima clipă a zămislirii, fiecare copil poartă în sine un mister pe care numai Dumnezeu îl cunoaște deplin. Părinții își cunosc bebelușul mai mult decât oricine altcineva, mai ales prin iubirea pe care i-o poartă. Dar, privindu-și bebelușul care doarme, știu ei oare cu adevărat cine este el, cine e această micuță persoană complet înfășată și care nu scoate încă nici un cuvânt? Foarte puțin, de fapt. Și de aceea copilul se cere iubit și respectat ca o ființă unică, un adevărat mister al existenței, care ne depășește pe toți, chiar și pe părinți.
Traducem mai jos un fragment din exortația Amoris Laetitia a Papei Francisc (nr. 170).
Prin progresele științei, putem ști astăzi cu anticipare ce culoare va avea părul copilului și ce boli s-ar putea să-l afecteze în viitor. Toate caracteristicile somatice ale unei persoane sunt înscrise în codul său genetic, deja din stadiul embrionar. Dar numai Tatăl care l-a creat îl cunoaște pe deplin. Numai El cunoaște ceea ce este mai prețios, ceea ce este mai important, deoarece El știe cine este acel copil, care este identitatea sa cea mai profundă. Mama care își poartă copilul are nevoie să ceară lumină de la Dumnezeu pentru a-l putea cunoaște în profunzime și pentru a-l aștepta așa cum este cu adevărat.
Unii părinți simt că pruncul lor nu vine în momentul cel mai bun. Au nevoie să-i ceară Domnului să fie vindecați și întăriți, pentru a-l accepta pe deplin pe copil, pentru a-l putea aștepta cu inima. E important ca acel copil să se simtă așteptat. El nu este o completare sau o soluție pentru o aspirație personală. Este o ființă umană, cu o valoare imensă, și nu poate fi folosit pentru propriul beneficiu.
Așadar, nu este important dacă această viață nouă îți va folosi sau nu, dacă are caracteristicile care-ți plac sau nu, dacă răspunde sau nu la proiectele și visele tale. Deoarece copiii sunt un dar. Fiecare este unic și irepetabil. Un copil este iubit pentru că este copil. Nu pentru că este frumos sau pentru că este așa sau altfel. Nu! ci pentru că este copil! Nu pentru că gândește ca mine sau întrupează dorințele mele. Un copil este un copil. Iubirea părinților este instrumentul iubirii lui Dumnezeu Tatăl, care așteaptă cu duioșie nașterea fiecărui copil, îl acceptă fără condiții și îl primește gratuit.
22/10/2016
Sfântul Ioan-Paul al II-lea
Cracovia, Memorialul Ioan-Paul al II-lea
„Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o ființă de neînțeles, viața lui este lipsită de sens dacă nu i se descoperă iubirea, dacă nu întâlnește iubirea, dacă nu are experiența ei și dacă nu și-o însușește, dacă nu participă intens la ea.
De aceea Cristos Mântuitorul este cel care îl dezvăluie pe deplin pe om lui însuși. (…) În acest fel omul regăsește măreția, demnitatea și valoarea proprie umanității sale. (…) Omul care dorește să se înțeleagă pe sine până la capăt nu trebuie să se mulțumească să aibă pentru el însuși criterii și măsuri imediate, parțiale, adesea superficiale și, poate, numai aparente ; ci trebuie, prin neliniștile sale, prin incertitudinile sale și chiar prin slăbiciunea și păcătoșenia sa, prin viața și moartea sa, să se apropie de Cristos. (…)
Cât de mare este valoarea pe care o are omul în ochii Creatorului, dacă a avut parte de un Răscumpărător atât de mare, dacă Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, astfel încât omul să nu piară, ci să aibă viața veșnică !”
(Sf. Ioan-Paul al II-lea, Enciclica Redemptor Hominis, nr. 10)
23/09/2016
Timpul sfârșitului – Educația la sfârșitul lumii (5)
Orice ideologie progresistă se îngrijește de natalitate și de educație. (…) Revoluția franceză credea și ea în „emanciparea prin educație”. Republica avea nevoie de mulți copii, pe care să-i instruiască și să-i formeze. Dar această atenție în a le transmite educația se fonda pe refuzul transmiterii unei alte educații. Speranța mondenă trebuia să rămână singura speranță, cea religioasă era depășită, deoarece nu avea nimic de-a face cu istoria și forțele progresului. Dimpotrivă, speranța religioasă se împotrivea celei mondene, părând să fie o evadare spre Cer și, deci, o dezertare a pământului. Secolul Luminilor refuza Lumina Veacurilor, deoarece aceasta din urmă apărea ca o transcendență, deci ca o fugă în afara timpului.
Dar umanismul progresist a murit. Trăim astăzi în epoca teoreticienilor declinului. Căderea zidului Berlinului s-a datorat mai mult eșecului utopiei, decât triumfului libertății. Cine mai crede astăzi într-o viitoare „epocă de aur”? Credem mai degrabă într-o moarte fără priveghere, într-o dispariție totală a umanității fără ca nimeni să se mai roage pentru cei răposați.
Ceva teribil din istoria recentă a făcut ideile generale să fie desemnate de acum înainte prin nume proprii. Theodor Adorno a ales numele de Auschwitz; Günter Anders, pe cel de Hiroshima. Acesta din urmă rezumă mesajul timpurilor noastre într-o simplă frază: „Absența viitorului a început deja”. Apoi adaugă: „Nu mai trăim într-o epocă, ci într-un interval final.”
Desigur, vom putea face multe alte „cuceriri mărețe”, vom mai mări de trei ori durata medie de viață și ne vom transporta pe alte planete. Toate acestea nu vor mai schimba certitudinea definitivă a finitudinii speciei umane: „Nici o schimbare nu va reuși să impună un criteriu determinant care să poată contrabalansa criteriul actual al unei posibile auto-distrugeri a umanității”.
Nu mai credem în timpul lung, în durata civilizației sau măcar a unei noi epoci. Grija pentru „generațiile viitoare” mai este prezentă în discursurile noastre, dar e semnificativ faptul că o înlocuim treptat cu grija pentru „planetă”. A vorbi despre „planetă” presupune un mare dispreț pentru pământ, căci planeta nu există concret decât pentru astronautul zburător prin spațiu, complet dezrădăcinat. Dezrădăcinarea spațială e însoțită și de lipsa unui angajament istoric. „Planeta” nu este „națiunea”, „poporul”, „limba”, „politica” – noțiunile care au legătură cu istoria noastră omenească. (…)
Aventurierul lumii moderne
Această situație ne duce cu gândul la o afirmație a lui Peguy: „Nu există decât un singur aventurier în lume: tatăl unei familii. Vedem asta în special în lumea modernă. Ceilalți aventurieri, cei mai curajoși, nu sunt nimic în comparație cu el”. (…) Și în altă parte, Peguy adaugă: „Doi băieți și o fată la mijloc. Toți trei trebuie hrăniți… Tatăl unei familii e un sărac, un sărman”. Singurul aventurier din lume este în același timp o biată ființă, din cauza responsabilității sale. El nu e îngrijorat de sine, ci de alții. Și pretinde un viitor și o bunătate, dincolo de sine însuși. Ce se va întâmpla dacă lumea nu îi mai promite acest viitor? Aici este teribila, dureroasa, înfricoșătoarea aventură: să aduci pe lume un copil, atunci când lumea nu mai promite nimic. Să deschizi un viitor acolo unde nu mai există viitor.
Astfel, tatăl nostru aventurier „e încolțit de frământări, de griji, de remușcări, de a-și da seama azi în ce oraș, în ce societate de mâine, în ce dispariție a oricărei societăți, în ce țară mizerabilă, în ce decadență, în ce decădere a poporului își va lăsa copii peste câțiva ani, în ziua morții lor, acești copii de care este, de care se simte deplin și absolut responsabil, copiii săi.” (…)
Ne putem da seama singuri de dilemă: a da naștere unui copil în lumea de azi ar fi o cruzime; însă a nu-i da naștere, ar fi ingrat. Căci, dincolo de toate, trăiesc, și tocmai pentru că trăiesc îmi permit să judec viața. Judecata mea negativă, provine din puterea vieții. (…) O astfel de dilemă nu e de-ajuns pentru a ne scoate din impas. Educatorii vor rămâne în picioare decât dacă iau în serios chestiunea scopului. Altfel, de ce i-am asculta, dacă totul urmează să se termine? De ce să nu intrăm într-o gașcă de cartier? De ce să nu învățăm mai degrabă latina sau greacă sau ebraica? Căci, să recunoaștem, în situația actuală nimic nu e mai avangardist decât să înveți o limbă moartă…
(Va urma)
Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.
22/09/2016
De la o generație la alta – Educația la sfârșitul lumii (4)
Transmiterea educației poate da greș. Ea face apel la libertățile respectivelor persoane. Și mai ales, de fiecare dată, o ia de la zero. Iată că am fost educat, am învățat să vorbesc, să scriu, să fiu civilizat, am descoperit istoria artei, fizica newtoniană și depășirea ei prin teoria relativității, filozofia lui Platon și cea a lui Aristotel, etc. Dar iată că am un copil și trebuie să iau totul de la zero!
Transmiterea de la o generație la alta nu e numai cumulativă, ea este și disruptivă. Fiul nu începe de unde s-a oprit tatăl și poate merge mai departe decât acesta. Dar poate și să nu se ridice niciodată la nivelul de cunoaștere sau de virtute al tatălui. Suntem moștenitori, desigur. Dar moștenirea și ereditatea sunt două lucruri diferite. Un animal își transmite patrimoniul genetic și eventual dă câteva exemple comportamentale (leii își „învață” puii să vâneze), dar face aceasta ereditar: cunoașterea instinctivă trece de la o generație la alta. Cu moștenirea, lucrurile stau altfel. (…) Omul e un animal tradițional, dar tradiția sa nu rămâne vie decât dacă devine de fiecare dată modernă, altfel spus, dacă nu este primită doar pasiv, ereditar, ci trecând printr-o criză, în sensul etimologic al cuvântului (krinein înseamnă a discerne). Dacă o primește pasiv, rezultă tradiționalismul fosilelor. Dacă nu se activează decât pentru a o respinge, rezultă modernismul nevertebratelor.
Pentru ca să existe un început
E o frază din sfântul Augustin pe care o citează Hannah Arendt la sfârșitul lucrării sale, Originile totalitarismului. Toată cercetarea sa de analiză și de rezistență împotriva ideologiei se concluzionează cu acest citat din Cetatea lui Dumnezeu: „Initium ut esset homo creatus est – omul a fost creat ca să existe un început.” Această frază marchează sfârșitul capitolului în care sfântul Augustin se opune credinței în reîncarnare. Nașterile nu reciclează vechile suflete. Cu fiecare nou embrion uman este creat un suflet nou. Iar acest suflet, prin natura sa spirituală, nu vine să ocupe un loc din univers, pentru că este mai vast și mai liber decât întreg universul material. (…)
Având misiunea de a relua totul de la început, noul-născut nu e numai producția lumii vechi, ci și reînnoiește lumea întreagă. Totalitarismul ar vrea ca el să fie o rotiță care să se potrivească în mașinăria deja existentă, ar vrea ca singularitatea feței sale să fie absorbită de legile Naturii și ale Istoriei. Dar el nu este doar o progenitură a Naturii și a Istoriei, căci Istoria nu numai continuă cu el, ci și reîncepe. Viața sa nu e o repetiție, cum e cea a cățelușului, care reproduce comportamentul speciei sale. Este un adevărat început, căci la drept vorbind, totul începe cu el. (…)
Fiecare naștere anulează trecutul și privește spre noi zări. Din acel moment, totul poate fi bulversat. Istoria familiei poate lua un cu totul alt drum: poetul poate da naștere unui brutar; dintr-un comunist convins se poate naște un romano-catolic. Oricât de avansați am fi în timp, un nou-născut ne readuce la începuturile umanității.
Totul se poate schimba
Fiecare nouă generație aduce cu sine o speranță atât de mare încât poate deranja toate cuceririle generație precedente. Totul e din nou în joc, totul se deschide din nou, iar capacul de plumb pe care-l credeam definitiv poate fi dat la o parte, la fel cum se poate închide și poarta pe care o credeam deschisă pentru totdeauna. Sunt zorii unei zile noi, dar nimic nu garantează că ziua care începe va fi mai bună. (…) Educația poartă această dramă. Transmiterea poate să nu aibă loc, fie pentru că nu o primesc copiii, fie pentru că părinții refuză să o facă (iar uneori, ceea ce complică problema, părinții dau copiilor un scorpion crezând că-i dau un ou – vedem din nou necesitatea crizei educative, acest discernământ dramatic din orice învățătură).
De la o generație la alta, totul se poate schimba. De fiecare dată sunt în joc sfârșitul unei lumi și începutul alteia, fie pentru o renaștere, fie pentru o înmormântare. Ne putem mira că totul a reușit să dureze deja așa de mult timp: n-ar fi foarte greu să se piardă totul în intervalul dintre două generații. „Lăsați douăzeci de ani o parohie fără preot, zicea parohul din Ars, și oamenii vor adora animalele.” Lăsați șaizeci de ani umanitatea fără nașteri, și nu vor mai fi oameni pe pământ. Ar fi de-ajuns o astfel de contracepție jubiliară. Și de ce nu?
Există o legătură între scop și sfârșit. Dacă omul nu mai are un scop, un scop dincolo de viața sa individuală terestră, adică o speranță, atunci apare sfârșitul. Noi nu transmitem automat. Avem nevoie de motive pentru a transmite, avem nevoie măcar de motive ulterioare (primul copil poate veni așa, dar creșterea demografică nu e susținută decât de la al doilea sau al treilea copil.) Noi nu transmitem viața din instinct. Avem nevoie de motive pentru a da viață. Desigur, deoarece suntem și animale, unii dau viața mai mult animalic decât omenește: din greșeală, din inconștiență, dintr-o urmare neplăcută a plăcerii sau dintr-o dorință de împlinire personală. Dar pentru a da viață în mod uman e nevoie de luciditate și să ne întrebăm dacă avem motive să o dăm… Iar aceste motive, la ora actuală și în lumea mondenă, nu se văd.
(Va urma)
Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.
21/09/2016
Posibilitatea căderii și a ridicării – Educația la sfârșitul lumii (3)
Nici înger, nici animal: omul, singura ființă ce trebuie educată
Omul nu este nici înger, nici animal. Îngerii posedă inteligență și libertate, dar fiind spirite pure, sunt creață într-o stare de perfecțiune naturală. Devenirea lor nu este legată de o creștere corporală. Ei nu trec de la imaturitate la maturitate, sunt maturi dintr-o dată, fără să treacă prin copilărie. (…)
Dimpotrivă, animalul trece de la imaturitate la maturitate, de la imperfecțiune la perfecțiune. Cățelul devine câine, omida, fluture. Acest pasaj are loc însă spontan, printr-un proces biologic(…) Astfel că animalele nu își educă puii, nu trebuie să le aleagă o școală și nici măcar nu trebuie să se gândească dacă trebuie să facă pui sau nu. Toate acestea se împlinesc natural, instinctiv, și nu deliberat.
Ca și îngerul, omul e un spirit destinat inteligenței și libertății, dar, în același timp, ca și animalul, omul e un trup care trece de la imaturitate la maturitate. Această trecere nu se face numai într-un mod pur biologic, ci se împlinește de asemenea și în primul rând în mod deliberat, prin inteligența și libertatea oamenilor deja maturi. Cu alte cuvinte, omul este în mod natural o ființă culturală. Astfel, cineva se naște de sex feminin, dar va avea nevoie de o întreagă educație pentru a deveni cu adevărat femeie. Maturitatea biologică a trupului nu este suficientă și, de aceea, o femeie poate să treacă pe lângă feminitatea ei, la fel cum (încă și mai des) un bărbat poate trece pe lângă bărbăția sa, atunci când confundă perfecțiunea masculină cu faptul de a avea mușchi.
Nu dresaj, dar se poate și mai rău
Putem dresa un animal. Educația nu este însă un dresaj, deoarece ea privește și spiritul. Dresajul este determinist, formează animalul să îndeplinească la semnal o sarcină precisă (să aducă vânatul sau să sară printr-un cerc de foc). Educația cultivă libertatea. De aceea, cea mai bună educație nu garantează niciodată absolut împotriva decăderii.
Vedem asta în povestirea biblică a căderii. Nu ne putem îndoi că Adam a primit cea mai bună educație posibilă (folosesc termenul în mod analogic, deoarece, la Adam, cea mai mare parte a virtuților erau infuze). Și, totuși, aceasta n-a împiedicat păcatul originar. La rândul său, și Lucifer a fost creat în perfecțiunea angelică, în plinătatea darurilor naturale și de har…
Trebuie să facem următoarea constatare teribilă: educația ne ridică deasupra porcinelor, dar, făcând posibil umanul, face posibil în același timp demonicul. Deplina posesie a facultăților noastre ne permite să le folosim spre bine sau spre rău. Pentru a evita această posibilitate tragică, unii vor încerca să reducă educația spre dresaj. Dar nu vor reuși decât să facă diavolii să intre în porci.
Privilegiul clovnilor
Nevoia de educație scoate în evidență privilegiul omului: acela de a-și rata viața. Ni se va spune că și îngerul are același privilegiu. Corect. De aceea, trebuie să precizăm: pe de-o parte, omul își poate rata viața rămânând neformat, imperfect, needucat, ceea ce nu seamănă deloc cu ratarea îngerului. Pe de altă parte, spre deosebire de înger ale cărui alegeri sunt irevocabile (…) ratarea umană poate fi recuperată, omul poate învăța din greșelile sale. Atunci când cade, se poate ridica. Căderea însăși devine ocazia unei ridicări mai frumoase și mai nostime. Privilegiul omului este privilegiul clovnilor.
În limbajul juridic, nu poate fi grațiat decât un condamnat. Îngerul se auto-condamnă irevocabil. Numai omul poate fi salvat de Cel-care-este din situația lui de una-cu-nimicul. Pentru noi, harul nu e niciodată departe de ridicol, de stângăciile noastre persistente. (…)
Astfel, educația la libertate nu ne orientează numai spre posibilitatea alegerii responsabile. Ea ia în considerare și dezastrul probabil și caută să deschidă și posibilitatea căinței. Împlinirea pe care o vizează educația nu este numai cea a reușitei automate (ar fi atunci la același nivel cu dresajul), ea nu este însă nici cea a unei autonomii înclinată spre cădere. Împlinirea pe care o vizează este cea a harului: o minge care sare mai sus decât era înainte de cădere.
(Va urma)
Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.
20/09/2016
Să devii… om? – Educația la sfârșitul lumii (2)
A educa și a învăța
Deseori (…) confundăm educația și învățătura. Cele două noțiuni sunt legate între ele, dar în sine sunt foarte diferite. Etimologia lor ne arată acest lucru, deoarece cuvintele au prefixe opuse. E-ducere înseamnă a duce în afară. In-signare înseamnă a pune înăuntru. Educăm făcând să crească ceea ce se află deja în inima celui educat. Învățăm [predăm] făcând să intre în cel care ne ascultă anumite semne care provin din afară. De altfel, învățăm [predăm] ceva, în vreme ce educăm pe cineva. Învățătura transmite materii (gramatică, istorie, matematică, croitorie, gătit…). Educația face să se maturizeze o persoană (Ion, Petru, Edi…). Învățătura se poate limita la a te învăța să devii cofetar, avocat sau estetician. Educația te conduce să devii om și, mai precis, tu însuți.
Atunci când Socrate afirmă împotriva lui Protagoras că virtutea nu poate fi predată, vrea să spună că ea ține de educație. Iar cum educația privește o creștere, o dezvoltare a unui germene care este întotdeauna deja prezent (care nu provine deci de la educator, ci de la un zeu), e normal ca ea să funcționeze pe calea maieuticii și nu pe cea a instrucției. Educația face sufletele să se nască, nu-și propune să le umple.
Am putea spune chiar că ea nu conduce la un angajament, ci la o eliberare. Eliberarea e mai importantă decât angajamentul, orice s-ar spune. Înainte de a răspunde solicitărilor lumii în care trăim, trebuie să ascultăm exigențele inimii. Înainte de a fi prins de lume, de preocupările și distracțiile ei, avem nevoie să eliberăm omenescul din noi și, fiindcă „omul depășește omul”, să eliberăm misterul din noi. Căci acest adjectiv „uman”, așa cum am văzut atunci când l-am aplicat fericirii, este o agonie și un abis.
Școala cea mare, pentru oi, porci și rechini…
Educația Națională ignoră ce este educația. (…) A deveni om nu a fost niciodată o grijă pentru ea. De altfel, aceasta e o grijă fără mare importanță pentru mersul lumii, precum și pentru mulți părinți moderni (faptul că unii dintre ei își spun catolici nu schimbă mare lucru).
Nu contează ca băiatul nostru să fie om, atâta vreme cât își câștigă bine existența, cum se spune, sau devine cardiolog, judecător, politician sau patron… Și astfel au apărut aceste brute putred de bogate pe care le vedem, patroni porci, politicieni rechini (sau oi), cardiologi fără inimă și judecători care nu vor afla milă la Judecata de Apoi. Sunt minunați în funcțiile lor, dar și-au uitat esența. Sunt superiori după etichetă, dar și-au abandonat chipul.
În fine, poate că au și ei dreptate. De ce-ar trebui să „devii ceea ce ești”, cum spune Pindar? De ce trebuie să devenim oameni? Nu suntem oare oameni de la naștere sau chiar de la concepție? Nu suntem oare noi înșine din momentul în care știm să spunem nu? Ce este această natură umană, prezentă dar absentă, prezentă ca o potențialitate, indiferentă la capriciile noastre și pe care educație vine să o actualizeze?
(Va urma)
Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.
19/09/2016
Educația la sfârșitul lumii (1)
Pare nepotrivit să asociezi ideea de educație cu noțiunea de sfârșit, indiferent dacă prin acest ultim termen ne referim la scop sau la capăt. Educația se ocupă de începuturi, ea îi privește în special pe copii. Iar chestiunile legate de educație privesc mai ales mijloacele, și de aceea în acest domeniu tronează cei pe care-i numim și astăzi „pedagogi”. Nimeni nu mai încearcă să educe o persoană lipsită de viitor. Iar un educator e bun atunci când a reușit să introducă în clasa sa „ludicul” și „interactivul”, ecranul tactil și multimedia.
Dar există și cei care refuză jocul: oaia neagră, elevul nesuferit, coșmarul pedagogilor, rebelul clasei. Cel care întreabă obraznic, fără să se ridice în picioare: „Dar de ce să vă ascultăm, doamnă?” sau mai degrabă: „Ce treabă avem noi cu ce ne spuneți dumneavoastră?” Și, fără îndoială, pentru el nu e o adevărată întrebare, ci o soluție facilă ca să scape de învățat, astfel că pedagogii vor putea cu ușurință să-l acuze de micime sufletească. Totuși, făcând asta, ei vor lăsa deoparte această întrebare, pe care puștiul o enunță cu superficialitate, dar pe care înțeleptul trebuie să o reia cu gravitate: întrebarea despre scopul educației. Mai bine-zis e o întrebare dublă, după cum ne referim la sfârșitul educației, care este moartea, sau la scopul ei, care este fericirea. Am putea-o detalia în felul următor: 1. Ce trebuie să învăț dacă trebuie să mor mâine? 2. Ce educație mă poate conduce la fericire?
Frica de fericire
Dintre aceste două întrebări, cu siguranță ce-a de-a doua este cea mai înfricoșătoare. E atât de înfricoșătoare încât ne străduim să o reducem imediat la chestiunea plăcerii. Cel care a înțeles cuvântul „fericire” începe să tremure din tot sufletul său de îndată ce-l aude. Și nu rareori îl suprimă pe cel care îi vorbește despre asta. Putem vedea asta la Platon în mitul peșterii. Același lucru se observă în Evanghelie, în Patima lui Cristos. Doar că noi ne-am obișnuit să comentăm mitul dinăuntrul peșterii și să citim Evanghelia împreună cu cărturarii. Pentru a nu fi nevoiți să ajungem la cadavre, lipsim cuvântul „fericire” de orice conținut. Atunci el se prezintă ca o stare subiectivă și nu ca o perfecțiune obiectivă. Are legătură cu plăcerea stării de bine și nu cu exigența ființei bune. Visul omului devine porcul care se îngrașă. Din nefericire, există abatorul. Dar poate că nu va fi deranjat de cuțit, dacă va fi sub cloroform. Iată deci fericirea inofensivă: începe prin ataraxie, continuă prin anestezie și se termină cu o eutanasie.
Însă fericirea nu este umană decât dacă împlinește ceea ce îi este specific omului, ceea ce Aristotel numea prin cuvântul divin de „logos”. Ea nu se poate împlini decât printr-o viață în adevăr și în iubire. Iată de ce chemarea fericirii este mai înfricoșătoare decât iminența morții.
În primul rând, tocmai această chemare face, prin contrast, moartea atât de crudă și de revoltătoare. Dacă m-aș simți făcut pentru o împlinire animală, nu mi s-ar părea contrar vocației mele să sfârșesc la fel ca unul dintre ele. În al doilea rând, această chemare mă face să aud cât de departe sunt încă de adevărata bucurie. Existența mea ar trebui să fie o floare de dreptate și de pace, și în comparație cu aceasta, cum să nu ai impresia unei existențe avortate? În al treilea rând, această chemare îmi sugerează că a suferi în adevăr și în iubire e o stare mai fericită decât a te bucura în indiferență și minciună. Fericirea aici pe pământ, datorită luptei pe care o implică, este așadar un fel de agonie (menționez că „agon”, în greacă, înseamnă „luptă”).
*
Texte de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere fr. Dan, după „Puisque tout est en voie de destruction – Réflexions sur la fin de la culture et de la modernité”, Le Passeur editeur.
Mănăstirea Sfânta Familie 