Mănăstirea Sfânta Familie

Comunicare se rezumă astfel:

„Între ceea ce gândesc, ceea ce vreau să spun, ceea ce cred că spun, ceea ce spun, ceea ce vreți să auziți, ceea ce auziți, ceea ce credeți că înțelegeți, ceea ce vreți să înțelegeți și ceea ce înțelegeți, sunt cel puțin nouă posibilități de a nu ne înțelege.”

Comunicarea este foarte dificilă pentru că suntem plini de prejudecăți, pentru că înțelegem greșit, pentru că avem dificultăți de exprimare și dificultăți de a asculta. Avem eforturi enorme de făcut, ne aflăm la începuturile comunicării.

Ciudat este că avem mijloace foarte puternice și foarte răspândite, care ne permit să comunicăm cu ușurință, dar nu le folosim. Cu cât avem mai multe instrumente pentru a comunica, cu atât comunicăm mai puțin și cu atât comunicarea își pierde din bogăție. În epoca noastră comunicarea va căpăta o importanță enormă și vom fi nevoiți să reflectăm: Ce comunicăm? Ce idei comunicăm?

(Text preluat de pe blogul Bernard Werber)

De FR. DAN //

Duhul Sfânt este invocat în liturghia catolică în special în momentul consacrării darurilor. Prin puterea sa, pâinea și vinul de pe altar devin sacramentul Trupului și Sângelui lui Cristos. Numai Dumnezeu poate realiza o schimbare atât de radicală. Numai Duhul Sfânt îl poate face prezent pe Fiul lui Dumnezeu. Ne aducem aminte de scena Buneivestiri, în care îngerul îi spune Mariei: Duhul Sfânt va veni asupra ta… de aceea, cel care se va naște din tine va fi sfânt şi se va numi Fiul lui Dumnezeu.

În același sens, Duhul Sfânt este invocat în liturghie asupra darurilor, înainte de consacrare:

Te rugăm cu umilință să sfințești prin Duhul tău darurile pe care ți le oferim, pentru ca ele să devină Trupul și Sângele lui Cristos.

La fiecare liturghie există însă o a doua invocare a Duhului Sfânt. Ea este mai discretă, are loc după consacrare și nu se mai face asupra darurilor, ci asupra celor prezenți la slujbă:

Dă-ne nouă, celor care ne hrănim cu Trupul și Sângele lui Cristos, ca din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup și un singur suflet în Cristos. Duhul Sfânt să facă din noi un prinos veșnic, ca să dobândim moștenirea cerească împreună cu aleșii tăi…”

Mesajul este următorul: Duhul Sfânt este invocat acum pentru transformarea celor prezenți la liturghie, pentru transformarea noastră în Cristos. Nu mai este vorba de transformarea pâinii, ci de noi înșine. Dacă ne gândim puțin, e vorba de ceva care poate fi greu de crezut. Deja să crezi că o mică ostie de pe altar nu mai e pâine, ci  Trupul lui Cristos, poate fi o încercare pentru unii. Dar să te gândești că tu însuți poți fi unit cu Cristos atât de mult încât să devii una cu El, e și mai greu de crezut, căci ne cunoaștem, ne știm bine sentimentele și faptele, și știm bine că nu suntem, nu avem cum să fim Trupul lui Cristos…

Și, totuși, aceasta este rugăciunea Bisericii la fiecare liturghie. De fapt, nu e chiar așa de greu de înțeles: scopul liturghiei nu este sfințirea darurilor, ci sfințirea oamenilor, sfințirea celor care participă la slujbă, transformarea conștiințelor și a vieților. Sfințirea darurilor este mijlocul ales de Cristos pentru a ne aminti iubirea sa și pentru a ne transforma pe fiecare dintre noi. Altfel spus, Sfânta Treime nu este „interesată” de pâine, de vin, de sacramente, decât în vederea sfințirii oamenilor, decât pentru a ne împărtăși fiecăruia viața dumnezeiască. Când preotul invocă Duhul Sfânt la liturghie, să ne gândim că nu este numai pentru a sfinți ceva „acolo, în față, la altar”, ci pentru a ne schimba pe noi înșine și comunitatea.

Duhul Sfânt este invocat pentru realizarea comuniunii între credincioși. „Să devenim un singur trup și un singur suflet în Cristos”, spun cuvintele îndrăznețe ale celei de-a treia rugăciuni euharistice. Duhul Sfânt e chemat să realizeze din oamenii atât de diferiți (și de multe ori străini unii față de alții) care participă la celebrare, o comunitate atât de strâns și profund unită, încât să devină Trupul lui Cristos, „trupul său mistic” (cum este numită Biserica). Misterul credinței… Un mister mare, dar un mister adevărat, o chemare a lui Dumnezeu care nu ar trebui să ne lase indiferenți, ci să ne orienteze spre diferite angajamente și gesturi concrete, în sensul acesta.

De FR. DAN //

Redau din memorie un fragment dintr-o predică despre sfânta Ecaterina de Siena, pe care am sărbătorit-o ieri, 29 aprilie.

De ce unii oameni sunt atât de bogați, iar alții atât de săraci? întreabă sfânta Ecaterina de Siena în unul din dialogurile sale mistice.

Așa am hotărât Eu în Providența mea, răspunde Dumnezeu, pentru ca cel bogat să vadă în sărac chipul lui Cristos, care s-a făcut sărac, și să-l ajute; iar cel sărac să vadă în cel bogat chipul lui Cristos cel bun, care vine în ajutor. Și astfel, Dumnezeu să fie prezent și preamărit, și în cel bogat, și în cel sărac.

La Bucuresti suntem numai trei frati, dar Comunitatea intreaga este desigur mai mare : aproximativ 500 de frati, in peste 50 de manastiri, raspandite pe 5 continente. Mai jos, cateva imagini de la noviciatul din Saint Jodard, Franta. Noviciatul este prima manastire, in care vezi concret cum e viata de frate si discerni daca acesta este intr-adevar drumul tau.

De FLAVIUS POP //

În primul rând e o CRUCE grea.

E o GOLGOTĂ cu multe nopți nedormite – atât din partea mamei, cât și a tatălui –, chiar cu lacrimi atunci când copiii au febră și sunt bolnăviori; cu căderi și îndoieli sub presiunea facturilor și a celor din jur care te privesc ca pe niște ciudați, sectanți, paria, oricum altfel decât majoritatea.

Dar e și o ÎNĂLȚARE atunci când vezi inocența paradisiacă în ochii copiilor, când auzi râsul plenar al bebelușului; e o ÎNVIERE din banalitatea nimicniciei cotidiene, când mort de oboseală, certat de șefi și ocărât de semeni ești luat în brațe la venirea acasă de ciurda de copii care răcnesc din toți rărunchii: Tatiii…!

De ce mai mult de unu sau doi copii?

Păi, nu mai e la modă și oricum astea nu sunt timpuri în care să faci copii…, ți se spune din toate părțile.

Și de aici începe… Ne asumăm purtarea crucii sau nu. Mesajul lui Dumnezeu este clar: creșteți, faceți copii și umpleți pământul cu ei.

Până recent, în secolul XX, în decursul întregii istorii copiii au fost considerați o binecuvântare de la Dumnezeu. Astăzi sunt considerați doar o povară. Și din nefericire, mai mult în Europa noastră creștină și mai bogată ca oricând.

Ce folos să te chinui cu ei?

Oricum copiii sunt nerecunoscători; la bătrânețe te lasă de izbeliște; nu poți și tu ca omul să-ți mai faci un concediu, nu mai poți să ieși în oraș și să te distrezi când vrei; nu mai poți să-ți iei cea mai tare mașină sau cele mai scumpe haine ca să crape de ciudă cunoscuții care, oricum, nu-ți recunosc valoarea…

Deci, ce câștigăm?

TOTUL, aș zice eu.

Copilul – cred eu – este singura ființă umană pentru care – ÎNCĂ – totuși suntem în stare să dăruim fără să cerem ceva la schimb. Pentru copil – ÎNCĂ – reușim să renunțăm la EU. Și cam asta ar fi esența a ce ne-a învățat ISUS: să renunți la EU pentru aproapele tău. Iar antrenamentul cotidian al renunțării la EU în relația cu copiii îți schimbă încet încet viziunea centrată pe EU și în relația cu ceilalți semeni.

Această renunțare la EU o învață și copiii de mici. Mâncarea nu este numai a lui, jucăria nu este numai a lui… și asta ei pot – fiind mulți – să învețe să nu o facă cu regret, ci cu bucuria de a împărți cu frații lor mult-puținul pe care îl au. Și astfel dăruind, vei dobândi. Este exact opusul consumismului centrat pe EU, care ne alienează copiii de mici și îi transformă în niște ființe reci, egoiste și agresive.

Din momentul în care apar copiii îți pui firesc problema: ce le voi transmite eu copiilor, ce îi voi învăța, e compatibil ce văd în jurul lor cu ce vreau eu să le transmit? Cum să le creez un sistem imunitar prin care să se apere de ceea ce e clar nociv în jurul lor? Și atunci îi ceri lui Dumnezeu înțelepciunea de a ști ce și cum și când să-i transmiți copilului. Și Dumnezeu îți dă înțelepciunea de a le transmite învățăturile lui.

Și aici, exemplul personal este cel mai important. Liniștea din familie, rugăciunea în comun, mersul în comun la liturghie.

Copilul va spune adevărul dacă și noi facem același lucru, va fi blând și pașnic dacă și părinții sunt lipsiți de agresivitate pe stradă și în casă, îi va plăcea să meargă la biserică și să deschidă Biblia dacă și părinților le place, va începe să aprecieze de mici munca dacă vede și la părinți același lucru.

Timpul – care parcă e tot mai scurt – alocat în totalitate lor; pentru că există o curiozitate extraordinară care, satisfăcută, duce la o sete și la o plăcere a cunoașterii. Răbdarea, pentru că de multe ori îți trebuie o răbdare de fier ca să le răspunzi la toate întrebările.

Împreună putem! este dictonul familiei noastre și împreună încercăm să facem totul.

Revin asupra ciudățeniei pe care o reprezintă familia cu mulți copii în România. De la cel de-al doilea copil eram priviți cu compătimire: Ei, dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat!… La răspunsul nostru franc că NOI ne-am dorit așa, ni se răspundea cu o explozie de indignare: Da’ mai opriți-vă și voi! N-ați auzit de metode contraceptive?

Mărturisesc că am în memorie familiile văzute pe alte meleaguri. În 2007 am fost de Paști la Ierusalim; m-au impresionat profund familiile evreiești cu câte 8-10-12 copii, cu tata mergând în față împingând căruciorul și înconjurat de vreo 4-5 băieți, iar în spate mama cu câte o fetiță în brațe și alte 4-5 pe lângă ea.

Când eram copil prin anii ’80 cam așa era și în Maramureșul în care m-am născut. Plin de copii. Nu puteai să treci pe Valea Izei de câți copii erau. Pe drum, la porți, în copaci, în căruțe, scăldându-se în Iza, participând la „proțesii” – cum se zicea acolo la procesiunile ce porneau din sate spre mănăstirile din zonă.

Era și o vorbă: „Unu-n brață, altu-n mață și altu de zadie s-agață”. Și deși regimul comunist le interzicea dreptul de a se bucura în religia care le-a conturat identitatea, maramureșenii încă păstrau bucuria și mândria greco-catolică a familiilor patriarhale cu mulți copii.

Și deși amintirile mele evocă sfârșitul anilor ’80 cu lipsa mâncării, a căldurii, cu grețoasa propagandă comunistă, îmi aduc aminte că oamenii aceia – deși mult mai săraci și mai prost hrăniți – erau mult mai fericiți. Pentru că erau cei mai bogați oameni din lume. Aveau cei mai mulți și mai faini prunci.

Revenind în zilele noastre și trăgând linie: Ce câștigăm și ce pierdem?

Pierdem confortul unei locuințe spațioase, pierdem gâdilarea papilelor gustative cu mâncăruri exotice, pierdem Mediterana excursiilor pe care nu le mai putem face; pierdem nopți la căpătâiul copiilor când sunt bolnavi și pierdem zile asudând din zori și până-n noapte pentru a le asigura pâinea cea de toate zilele.

Câștigăm ceva?

Da. Cu siguranță câștigăm o Vale a Izei undeva pe gura de rai a Ierusalimului Ceresc.

De FR. DAN // Dacă în timpul postului căutăm o purificare sufletească, va trebui mai devreme sau mai târziu să învățăm să ne examinăm conștiința. Nu putem fi curați fără să ne cunoaștem inima, fără să fim conștienți de gândurile noastre interioare și fără să practicăm ceea ce tradiția numește paza gândului.

Examinarea conștiinței se face de obicei printr-o serie de întrebări: ce am făcut / ce n-am făcut în ziua respectivă. Există formulare de întrebări ajutătoare în diferite cărți de rugăciuni sau pe net. Dar, desigur, nu există o metodă unică și universală. Ne putem cerceta conștiința și altfel. Iată o altă cale, în trei etape.

În momentul de rugăciune de la sfârșitul zilei ne putem întreba mai întâi: Unde l-am întâlnit pe Cristos astăzi? Unele momente din orice zi au o profunzime mai mare decât altele. În unele întâlniri presimțim (sau ne dăm seama ulterior) că a fost prezentă nu numai persoana respectivă, ci și Domnul însuși. Desigur, acestea sunt momentele cele mai importante ale zilelor și ale vieții noastre, momentele în care Dumnezeu „vine” la noi.

Poate că aceste prezențe ale Domnului ni se par foarte rare în viața noastră de oameni obișnuiți. E bine totuși să devenim cât se poate de conștienți de ele. De exemplu, știu că Dumnezeu a fost prezent în drumul meu când m-am întâlnit prima dată cu viitoarea mea soție. Bun, dar atunci poate că El e prezent și azi în viața ta când te întâlnești cu soția, după 18 ani de căsnicie. De fapt, sigur este. Treptat, practicând în acest fel cercetarea conștiinței, privirea credinței noastre se limpezește și ajungem să vedem că de fapt drumurile lui Dumnezeu se încrucișează cu ale noastre în fiecare zi. A-l presimți pe Dumnezeu prezent în fiecare persoană cu care ne întâlnim nu este ceva rezervat numai sfinților precum Maica Tereza.

Așadar, în examinarea conștiinței, căutăm în primul rând aceste momente în care Dumnezeu s-a apropiat de noi. Pentru apropierea Sa față de noi, îi mulțumim atunci lui Dumnezeu. În același timp, regăsim din nou prezența Sa chiar în acel moment, căci Cel care a venit la noi în timpul zilei nu este deloc mai departe la ceasul serii.

Vedem atunci și cum am reacționat noi la aceste prezențe ale Domnului, și acesta este al doilea moment al cercetării cugetului. Dumnezeu a venit la mine, iar eu ce am făcut? Trecem atunci prin fața ochilor faptele noastre, dar poate mai ales absențele noastre, așa-numitul păcat prin omisiune… Vom vedea de-asemenea, prin contrast, și toate momentele de vid spiritual din ziua noastră, timpul pierdut, faptele sau întâlnirile fără consistență din punct de vedere al realității.

Pentru toate acestea, îi cerem iertare lui Dumnezeu.

În sfârșit, în această prezență a Domnului, parcurgem cu gândul ziua următoare. Desigur, nimeni nu știe precis ce surprize îi rezervă ziua de mâine, dar tocmai, în afară de surprize, știm ce program și ce întâlniri vom avea. Această parte previzibilă a zilei următoare o putem privi împreună cu Cristos, în rugăciune. Pregătim astfel cu Domnul (și ne pregătim pentru) o situație mai dificilă care ne așteaptă sau pentru o întâlnire cu cineva drag.

Îi încredințăm lui Dumnezeu viitorul și îl rugăm să fie cu noi mâine.

E ușor de înțeles că în acest fel ne va fi mai ușor să trăim întâlnirea de mâine în prezența lui Dumnezeu. Iar la următoarea examinare a conștiinței ne va fi mai ușor să găsim un răspuns la întrebarea: „Unde l-am întâlnit pe Cristos astăzi?”

De fapt, examinarea conștiinței practicată în acest fel este un mijloc puternic pentru a învăța să trăim în prezența Domnului și în bucuria creștină.

Sâmbătă 13 februarie, o conferință cu Părintele Henri Wilhelm, cel care a fost superior la Mănăstirea Fraților în anii ’90 în Bucuresti.

.

Le CEREFREA Villa Noël vous invite, le samedi, 13 février 2016, à partir de 18h00, à la conférence « Le Pape François et l’écologie. Théologie, anthropologie ou écologie d’une sortie de crise ? », donnée par le Père Emmanuel Wilhelm.

Moine prêtre catholique, de formation philosophe et théologien. Dans les années ’90 il a été le supérieur du couvent bucarestois des frères de la Communaute Saint-Jean. Il est impliqué depuis plus de 20 ans dans des groupes de réflexion et d’action pour une écologie à perspective chrétienne.

Le 24 mai 2015 marque une étape majeure dans le développement de la doctrine sociale de l’Église catholique. Dans une approche englobante, le Pape François donne à celle-ci une dimension nouvelle avec son encyclique sur la question écologique Laudato Si « Sur la sauvegarde de la maison commune ».

Ce texte représente en effet une avancée dans la réflexion de l’Église catholique sur les questions écologiques. L’approche du Pape François est très originale par bien des points. D’une part, il refuse de traiter la crise actuelle comme « un problème séparé », il la voit au contraire comme organiquement liée à d’autres crises sociétales, culturelles et religieuses.
Corrélativement, il engage vigoureusement ses lecteurs à un changement radical de comportement, non seulement au niveau individuel (dimension éthique), mais aussi au niveau économique, social et politique. Bref, il propose un changement de paradigme pour notre société.
Cette approche suscite de nombreuses questions : à trop embrasser, ne risque-t-elle pas de ne rien éteindre ? Le lien entre les différentes crises est-il si fort qu’il serait vraiment illusoire de vouloir les traiter séparément, en d’autres termes, sa vision d’une unique crise multiforme est-elle légitime ? Dans sa réflexion, cette vision holistique doit prendre corps dans un nouveau mode de réflexion et de prise de décision : ne risque-t-on pas, en s’engageant dans cette voie, de parvenir à une complexité et une hypertrophie des organes de décision qui paralyseront plutôt qu’ils ne renouvelleront la société ? En d’autres termes, de quelle façon est-il possible d’adopter d’une manière pratique cette vision globale en simplifiant plutôt qu’en complexifiant les instances de gouvernement à tous les niveaux.

Cette réflexion est à corréler aux multiples initiatives qui, dans et en dehors de l’Église catholique, voient le jour et apportent bien souvent des éléments de réponse aussi convaincants que stimulants. Ils nous prouvent que le changement est possible et qu’une remise en cause des fondements libéraux (tant au plan politique qu’économique) ne signifie pas, bien au contraire, la fin de la civilisation.

Ces thèmes seront abordés dans le cadre de la rencontre de samedi soir.

Pour nous rejoindre : goo.gl/maps/wtrRSpcBsCD2

Cum se învață răbdarea lângă o fetiță bolnavă care bea un biberon într-o oră. Traducere din Anne-Dauphine Julliand, Deux petits pas sur le sable mouille

Azylis bea cinci biberoane în cele douăsprezece ore ale unei zile. De fapt rămâne foarte puțin timp între biberoane, deoarece le bea încet, foarte încet, exasperant de încet. Fiecare biberon durează cel puțin o oră. Pentru de-abia 300 de mililitri de lapte. Astfel, de la răsăritul la apusul soarelui, noi petrecem cinci ore închiși în camera lui Azylis, bombănind în spatele măștilor noastre, doar-doar își va mări ritmul înghițiturilor și va reuși într-un sfârșit să se îngrașe puțin. Nici o șansă. Nu ajută nimic, nici rugămințile, nici jocurile, nici distracțiile, nici promisiunile, nici mângâierile. Nu ne mai rămâne decât să avem răbdare.

Răbdarea. O virtute cu care suntem dotați inegal. Mesele-maraton ale lui Azylis ne aduc la capătul puterilor. Soțul meu și cu mine ne temem de ele în fiecare zi mai mult. Știu bine că Azylis nu e așa dintr-un capriciu. Dificultățile ei de a înghiți sunt o consecință a chimioterapiei prin care a trecut. Cu toate acestea, nu reușesc să am răbdare. Am sentimentul oribil de a-mi pierde timpul numărând laconic înghițiturile ei minuscule.

Tereza [bona senegaleză] ne vine în ajutor, aproape fără să-și dea seama. Una din calitățile ei principale este tocmai răbdarea. Tereza are o abordare a timpului complet diferită de a noastră.

Ea nu înțelege de ce fugim mereu după timp, de ce bodogănim când trebuie să așteptăm, de ce blestemăm când stăm la coadă. Terezei nu i se pare niciodată că-și pierde timpul. Ea trăiește orice moment prin care trece. Pentru ea, orice clipă din viața ei prezintă un interes. Când îi dă biberonul lui Azylis, ochii ei nu sunt fixați pe ceas. Se bucură de acest moment petrecut cu ea, fără să se gândească nici la cât de încet se duce laptele din biberon, nici la minutele care trec.

Același lucru se întâmplă când o însoțește pe Azylis la spital. Știm cu toții, la spital se așteaptă adesea… și mult. Eu mă enervez repede, îmi arăt supărarea și mă învârt în loc. Pentru Tereza, vizitele la spital sunt ocazia de a face întâlniri interesante, de a descoperi un loc nou, de a încetini goana zilnică. Deoarece pentru ea, așteptarea nu este un vid. Este o stare în sine, care te poate îmbogăți. Tereza nu-și pune viața între paranteze când trebuie să aștepte. Continuă să trăiască, într-un ritm diferit. Asta-i tot.

O privesc cu admirație. Cucerită de viziunea ei asupra lucrurilor și de serenitatea pe care o iradiază, mă hotărăsc să o imit. Răbdarea – cât de greu se învață! Voi avea nevoie de mai multe zile, chiar săptămâni, înainte de a reuși să-mi inversez tendința naturală, și să ajung să consider biberoanele lui Azylis ca pe tot atâtea momente privilegiate petrecute cu fetița mea. Mă abțin să mă gândesc la tot ce aș putea face în acest timp. Încerc să trăiesc clipa. Calm, cu blândețe. Având timp.