Mănăstirea Sfânta Familie

De PR. THIERRY DE ROUCY // În această noapte am venit în fața ieslei pentru a fi martorii unui eveniment tulburător: Cuvântul făcut trup își deschide ochii asupra lumii și începe să lumineze în chip misterios cu privirea sa divină întreaga realitate. Cu nașterea acestui Copil în ieslea săracă de la Betleem se schimbă totul, chiar dacă aparent totul rămâne la fel. Istoria însăși capătă un sens nou, astfel încât trăim acum „după I.-C.” (…)

Acest Pruncușor din iesle este Centrul istoriei omenești. El este religia noastră, doctrina noastră, viața noastră, lumina noastră, speranța noastră. El este aproapele nostru și adâncul ființei noastre. Spre El trebuie să se îndrepte privirile noastre și în El trebuie puse toate speranțele noastre. A venit la noi pentru a împlini inima fiecăruia dintre noi. Inima noastră nu este însetată nici de ideologii, nici de doctrine, nici de cifre, ci de un chip pe care să-l privim, de o inimă pe care s-o iubim, de o voce pe care s-o ascultăm. (…)

Pentru a ne îndrepta privirile spre chipul lui Isus, spre inima Tatălui, spre suflul Duhului Sfânt, ar trebui să ne străduim să contemplăm mai mult chipul fiecăreia dintre Persoanele divine, să descoperim numele lor în cuvântul lui Dumnezeu. Dar poate că există și un alt mijloc, mai direct… Să facem mai mult loc copiilor și săracilor în centrul Bisericii noastre, ascultându-i, învățând din experiența lor cu Dumnezeu, luându-i ca exemple în această privință. Lumea oamenilor cultivați este deseori lumea cărților și a ideilor, lumea exegezei și a arheologiei. Lumea săracilor este lumea trupului și a sângelui, lumea inimii, lumea celui care slujește. Slujindu-i mai mult pe cei mici și săraci, Biserica ar întrupa mai bine mesajul lui Isus și i-ar da un chip care ar atrage  inima multora.

Copiii, persoanele handicapate și săracii nu vorbesc de „creștinism”, ci de Isus și de Maria. Tatăl, în bunătatea Sa, le-a revelat un nume pe care să-l poată pronunța cu ușurință și cu toată dragostea. Pentru copii și pentru săraci, ideile nu aduc speranță. Ei nu cheamă în ajutor decât oamenii. Săracii au nevoie să strige, să ceară, să atingă. Strigă cineva după o idee abstractă? Cere cineva ajutor unui ideal? Atinge cineva un spirit? Nu. Precum Petru mergând pe ape, nu putem întinde mâna decât spre o altă mână, care e gata să ne ridice.

Deja în vremea lui Isus, apostolii îi îndepărtau pe copii. Ei își doreau să-l vadă pe Isus frecventând cercul oamenilor învățați, sănătoși și virtuoși. Isus i-a certat cu asprime: Lăsați copiii să vină la Mine! Împărăția lui Dumnezeu este a acelor ca ei. Douăzeci de secole mai târziu, avem aceeași tentație de a transforma Împărăția într-o Academie pentru cercul celor inițiați. Dar făcând aceasta desfigurăm vestea cea bună adusă de Isus. Pentru Biserică, pentru familiile și comunitățile noastre, convertirea înseamnă să-i aducem pe copii la Isus ca să-i binecuvânteze, pe orbii din Ierihon ca să-i vindece, pe femeile adultere ca să cunoască milostivirea. Înseamnă să ne lăsăm mișcați de cei care strigă deoarece le este foame, deoarece vor pâine sau dragoste, deoarece sunt victime ale nedreptății altora sau ale propriei lor nebunii, deoarece plâng sau sunt bolnavi. (…)

În această seară Biserica îl privește pe cel mai sărac dintre toți copiii, Pruncul din ieslea de la Betleem. Este timpul unui har de neînchipuit. Am vrea ca timpul să stea în loc pentru ca Biserica și lumea întreagă să nu-și mai ia ochii de la El. Am vrea ca Pruncul să rămână mereu în mijloc. (…) Am vrea ca anul care începe să fie un lung Crăciun, pentru ca iubirea Duhului să fie primită în inimile multora. Am vrea să nu treacă niciodată Crăciunul, am vrea să nu treacă niciodată această Împărăție care seamănă atât de mult cu un Copil. Crăciunul este atât de frumos… Este frumos precum Micuțul din iesle.

(traducere din cartea Points-Coeur, La puissance du simple amour)

DE PR. MARTIN DE LA CROIX //

3. Milostivirea, niciodată fără adevăr

Viața apostolică a Domnului are trei aspecte caracteristice: spunerea adevărului, apropierea de omul păcătos și petrecerea unei perioade de timp cu păcătosul convertit. Să o privim pe prima dintre acestea și să vedem importanța ei în procesul dificil al educației. „Eu pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr” (Ioan 18,37). Isus ne atrage deoarece bunătatea sa este fără limite, dar și pentru că ne dezvăluie adevărul fără ascunzișuri, fără compromisuri. Aceste lucruri ne atrag și atunci când le întâlnim la orice persoană.

Rolul educației este de a forma conștiința, de a transmite adevărul în legătură cu binele și răul. Este o lucrare de milostivire, de care copilul are nevoie. Azi e nevoie de mult curaj pentru aceasta, deoarece „lumea” nu cunoaște și nu primește adevărata morală, de exemplu în legătură cu relațiile dintre băieți și fete înainte de căsătorie, în legătură cu contracepția sau cu avortul. Educația ne cere de asemenea multă inteligență practică, pentru a putea discuta, cu blândețe, dar cu convingere, despre toate subiectele controversate. Nu trebuie să ezitați să vorbiți cu preoți sau cu laici care au fost formați în legătură cu aceste chestiuni.

Societatea de azi, cu legile și obiceiurile ei, provine dintr-o cultură creștină, dar are tendința să se distanțeze de aceasta. Fiecare familie își are la rândul ei propriile legi și obiceiuri, propria cultură. Trebuie să ne punem întrebarea: Vom lăsa societatea să impună familiei noastre regulile și obiceiurile sale contrare convingerilor noastre și contrare Evangheliei? Sau cultura creștină a familiei noastre va fi mai puternică? De răspunsul la aceste întrebări depinde transmiterea credinței.

Voi termina acest punct printr-un exemplu. Un tată a șapte copii îmi povestea despre fata lui mai mare (18-20 de ani) care se îndepărta de credință. I-a spus atunci că era vorba desigur de o alegere personală, care îi aparținea în întregime. O alegere liberă, pe care el, ca tată, nu putea decât să o respecte. Dar i-a cerut de-asemenea ca atunci când revenea acasă să respecte obiceiurile creștine ale familiei. „Știi că noi în familie ne rugăm împreună în fiecare seară, așadar îți voi cere să fii și tu prezentă; știi că duminica mergem la liturghie în familie: deci când vei veni la noi, singură sau cu viitorul tău soț și copiii tăi, veți veni și voi la liturghie cu noi.” Acest tată respecta alegerea interioară a fiicei sale, însă îi cerea să respecte cultura creștină a familiei lor.

4. Iertarea și consfințirea la Inima lui Isus

Vedem cum civilizația iubirii și a vieții, atât de importantă pentru Papa Ioan-Paul al II-lea, începe în familie. Milostivirea în familie poate fi trăită din plin, însă cu două condiții.

Iertarea. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru noi se exprimă prin iertarea pe care El ne-o oferă mereu. Putem oare trăi o iertare fără limite în familie? Cunosc cupluri care s-au certat timp de mai mulți ani și s-au rănit profund, dar care s-au iertat la fel de profund și trăiesc acum în pace, uniți din nou în dragoste. Nu trebuie să ne învinovățim dacă atunci când suntem răniți, simțim că nu putem ierta. Iertarea nu e un sentiment iar unele răni au nevoie de timp pentru a se vindeca. Putem însă mereu să-i cerem lui Isus harul de a ierta. Este chiar foarte important. Inima noastră, adică voința noastră, e făcută pentru a iubi și nu e împlinită decât atunci când iubește. Refuzând să iertăm, oprim iubirea și, în cele din urmă, calea spre fericire.

Adorația. Consacrarea la iubirea milostivă a lui Dumnezeu se poate trăi concret printr-un gest zilnic. Îngenunchem și recunoaștem că primim totul de la El, începând cu propria noastră persoană. Existăm deoarece Dumnezeu ne vrea, și toată viața noastră e purtată de El, e în mâna Sa: trecutul, viitorul și prezentul. El nu ne creează decât din iubire și ne dă harul Său în Isus Cristos. De ce să nu trăim, în rugăciunea familială zilnică, acest gest în care, timp de un minut sau două de reculegere profundă, de tăcere, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne dă viață, pentru că ne-a dat un soț, o soție, părinți, copii, și îl rugăm să ne dea și mai departe viața Sa, iubirea Sa, nemărginite?

DE PR. MARTIN DE LA CROIX // Anul milostivirii a început chiar la sfârșitul Sinodului consacrat Familiilor. Familia va mai fi încă subiect de discuții. Într-o societate care cunoaște schimbări atât de rapide și de profunde, ea este adesea pusă sub semnul întrebării. Un stil de viață centrat pe obținerea eficienței îngreunează comunicarea între membrii familiei. Instituțiile politice încearcă, deseori sub presiunea organismelor internaționale, să relativizeze modelul familial. Dar familia nu este oare ultimul zid de apărare în calea comercializării omului? Locul prin excelență unde se poate experimenta milostivirea lui Dumnezeu? Iată patru căi foarte simple prin care putem lăsa milostivirea divină să transforme viața de familie.

1. O comunicare zilnică de la inimă la inimă

Orice lucru are nevoie de o bază stabilă pentru a-și păstra poziția. Am putea spune că gravitația este principiul fizic datorită căruia noi înșine și toate realitățile avem o poziție verticală în spațiu. Fără gravitate, am zbura pur și simplu prin spațiu. Același lucru este valabil și din punct de vedere moral, atunci când e vorba de decizii importante (sau mai puțin importante) pe care trebuie să le luăm: avem nevoie de un principiu stabil. Altfel totul ar fi relativ, și unii chiar asta pretind. Dar morala se schimbă oare odată cu epocile? Nu, căci omul, în natura sa rămâne același. Iată un principiu, o bază stabilă.

Avem nevoie de asemenea de un punct de stabilitate și în viața noastră de zi cu zi. Avem nevoie de un moment în care să regăsim ceea ce e fundamental în viața noastră, „esențialul”. Pentru familie, pentru cuplu și în relația cu copiii, acesta este rolul dialogului, al unui dialog zilnic, deschis, încrezător, în care fiecare își poate deschide inima în fața celuilalt, vorbind despre lucruri banale sau profunde.

Mai există un alt punct, încă și mai solid, necesar pentru viața personală și pentru familie. Îl descoperim atunci când trăim o comuniune de la inimă la inimă cu Domnul, măcar zece minute în fiecare zi. Sfânta Tereza de Avila vorbește despre această rugăciune ca despre „un dialog cu Cel de care ne știm iubiți”. Această comuniune de zi cu zi cu Domnul va fi un ax, un punct de sprijin de care se vor putea lega toate activitățile și hotărârile din ziua respectivă.

2. Milostivirea divină și iubirea părintească

În Vechiul Testament, milostivirea are două aspecte complementare. Rahanim este cuvântul care desemnează iubirea instinctivă a mamei sau a tatălui pentru copilul lor. „Efraim este pentru mine un fiu scump, un copil preferat… îmi freamătă rărunchii pentru el” (Ieremia 31,20). Hesed este iubirea voluntară, responsabilă. „Am milă de cine vreau să am milă!” (Exod 33,19). Isus ne cunoaște pe fiecare dintre noi într-un mod concret (până și fiecare fir de păr de pe capul nostru…) și ne iubește cu o iubire absolut personală, printr-o alegere liberă.

În iubirea părintească se regăsesc aceste două aspecte ale iubirii, de care copilul are nevoie pentru a se dezvolta. Despre marii exploratori, de exemplu Cristofor Columb, se spune că au fost niște copii iubiți în mod deosebit de părinții lor. Aceste două aspecte ale iubirii despre care vorbim sunt prezente la mamă și la tată, dar cu nuanțe diferite. Mama dă mărturie despre dăruirea de sine fără limite: ne-a purtat în sânul ei, a avut grijă de noi cu răbdare, a petrecut nopți albe la creștetul nostru. Dăruindu-se pe sine, ea ne-a învățat să ne dăruim, ceea ce este esențial pentru a merge pe calea fericirii. Și tatăl iubește cu această iubire instinctivă, delicată și necondiționată, dar la el regăsim mai accentuată exigența iubirii (prezentă desigur și la mamă). Exigența, încurajările pentru a ne depăși limitele sunt necesare pentru a crește. Suntem confruntați cu ele atunci când practicăm un sport, atunci când mergem într-o excursie care ne cere un efort, sau atunci când cel care are autoritate asupra noastră fixează anumite limite și ne cere să le respectăm. Ascultarea îl ajută pe copil să devină o persoană socială, respectuoasă față de ceilalți.

Mai există încă un aspect al acestei iubiri părintești: unitatea celor doi părinți. Copilul s-a născut tocmai din această iubire reciprocă și el știe asta. Iubirea dintre părinți rămâne pentru el un izvor de stabilitate, îi dă un sentiment de siguranță, la fel de necesar pentru dezvoltarea sa. Părinți, voi sunteți înainte de toate soți, aveți grijă de dragostea dintre voi, consacrați-i timpul necesar!

(Va urma)

De ANNE-DAUPHINE JULLIAND //

Anne-Dauphine Julliand, jurnalistă, este mama a patru copii, dintre care două fetițe s-au născut bolnave incurabil de leucodistrofie. Prima dintre ele a murit la vârsta de trei ani și nouă luni, după o „scurtă dar frumoasă viață”, cum a numit-o frățiorul ei. În textul care urmează, pornind de la experiența proprie și de la cea a altora, Anne-Dauphine ne vorbește despre suferință, singurătate și compasiune. 

La fel ca mine, Camille a pierdut un copil, un băiețel frumos, atins de o boală incurabilă. Camille trăiește acum singură, are rude puține, dar are prieteni, sau cel puțin avea prieteni înainte de moartea fiului ei. La un an de la moartea acestuia, am sunat-o de dimineață. Nu a răspuns și am înțeles-o. Am lăsat un mesaj pe robot pentru a-i spune că astăzi plângeam cu ea, gândindu-mă la copilul ei. N-am spus nimic mai mult, nici mai bine. Seara, înainte de cină, m-a sunat. Glasul ei era stins, lipsit de viață. Mi-a povestit ziua dureroasă pe care o petrecuse, mi-a mulțumit pentru mesaj și mi-a mărturisit izbucnind în plâns că nimeni altcineva nu se manifestase. Mama și fratele ei îi fuseseră alături desigur, dar nici unul dintre prieteni nu sunase. Nimeni. Deși nu uitaseră. Știam asta, deoarece vorbisem cu unul dintre ei cu o seară înainte, tocmai despre ea. Camille mi-a spus înainte să închidă: „N-am avut niciodată atât de multă nevoie de ei ca astăzi și cu toate astea n-am fost niciodată atât de singură…” M-am repezit la agendă în căutarea prietenilor noștri comuni și le-am trimis câte un SMS fiecăruia, îndemnându-i să-i dea un semn înainte de sfârșitul zilei. După scurt timp am primit două răspunsuri, la câteva minute unul după altul. Două răspunsuri identice: „Nu pot. Nu știu ce să-i spun.” Și atunci am strigat singură în bucătăria mea, cu ochii fixați pe ecranul tăcut al telefonului meu: „Dar credeți că eu știu? Spuneți-i ce vreți, ce puteți, orice! Nu contează cuvintele. Aveți puțin curaj! Faceți asta pentru ea, ca să nu se înece.”

Există o grămadă de dicționare, de ghiduri de bune maniere, de manuale de politețe, în care poți citi sugestii precum veșnicele „condoleanțele mele” sau „îmi pare rău”. Dar nu vei găsi nicăieri fraza ideală, gata pregătită, aplicabilă în toate situațiile de durere. Această frază nu există. Susținerea în astfel de momente nu e o chestiune de politețe, ci una de dragoste. Consolarea consistă în a ieși din sine, nu pentru a te pune în locul celui care suferă, asta nu se poate, ci pentru a merge la punctul de întâlnire, acolo unde se creează legătura, acolo unde inima se deschide și rana se închide.

Oricare ar fi gestul care concretizează intenția, un lucru e sigur: această mișcare salvează, precum o mână întinsă pentru a-l ridica pe cel care suferă, pentru a-l invita să rămână în lume, spunându-i iar și iar că își are locul în ea. Nimic nu ne izolează mai mult decât încercarea. Nimic nu ne sperie mai tare. Pe lângă durere, mai apare adesea o altă dificultate, uneori și mai greu de suportat: singurătatea. Maica Tereza înțelesese bine asta, atunci când spunea: „Cea mai mare suferință este să te simți singur, neiubit, izolat de toți.” Iată de ce lupt împotriva oricărei ierarhizări a suferinței. Acest mod de a gândi implică o ținere la distanță. În vârful piramidei, cel mai departe posibil de bază, se află cei despre care credem că suferă cel mai mult. Izolați precum exilații, ciumații, intangibilii. De câte ori n-am fost nevoită să spun că leucodistrofia [boala fetițelor autoarei] nu este contagioasă, nu mai mult decât doliul? O femeie încercată a venit să-mi mărturisească că nimeni nu mai îndrăznea să o invite, după drama care îi schimbase viața; și totuși, acesta era singurul lucru pe care și-l mai dorea, să poată ieși ca să mai uite, ca să-și schimbe ideile. Își găsese curajul să mărturisească acest lucru prietenilor ei și primise ca răspuns tăcerea lor jenată. Nu mai îndrăzneau să-i vorbească firesc, să râdă sau să se distreze în prezența sa. A renunțat atunci la aceste prietenii, iar acum se lupta ca să nu renunțe la viață. Mi-a spus: „De bine, de rău, reușesc să suport doliul, dar nu și această însingurare, această exilare din partea societății.”

O reclamă mai veche spunea: „Fericirea e simplă ca un apel telefonic”. Azi, e simplă și ca un SMS sau ca un email. Toate mijloacele de comunicare sunt bune. Când i-am sunat pe prietenii lui Camille pentru a insista încă o dată, unul dintre ei mi-a răspuns: „Doar n-o să-i trimit un SMS; nu se face, în astfel de situații.” Și de ce nu? Dacă e prea greu să iei telefonul și să- vorbești direct, de ce să nu scrii un mesaj? Orice e mai bine decât tăcerea. Iar în ce privește ce vom spune, simplitatea e o alegere infailibilă. Nimeni nu se va sătura să audă sau să citească „mă gândesc la tine”, „sunt alături de tine”, „curaj”, sau pur și simplu „te iubesc”. Pentru că toți avem nevoie să ne simțim iubiți.

(Traducere din cartea autobiografică „Une journee particuliere”.)

Un text despre Doctrina Socială a Bisericii, de PR. MARTIN DE LA CROIX // Ați spus „doctrină”? Un cuvânt care-i poate speria pe unii și liniști pe alții. Vom vedea despre ce este vorba. Dar în primul rând, ce înseamnă „socială”?

I. Omul este un animal politic (cf. Aristotel) sau social

În mod firesc, omul trăiește în societate, este membru al unei comunități. Există cel puțin două semne care dau mărturie despre asta.

1. Limbajul. Limbajul ne ajută să ne comunicăm sentimentele („m-am plictisit deja de articolul ăsta!”) sau nevoile („poți să-mi dai sarea, te rog?”). Dar mai ales ne ajută să comunicăm despre ce este drept sau nedrept, să căutăm împreună binele pe care trebuie să-l alegem și să-l facem. De exemplu, atunci când soții își vorbesc în fiecare zi despre ce este bine pentru cuplul lor și pentru copiii lor, tinând cont de ce este drept sau nedrept, unitatea familiei se va întări.
2. Libertatea. Pentru noi, libertatea este sinonimă cu autonomia, cu capacitatea de a hotărî și de a acționa prin sine însuși. În mod surprinzător, grecii defineau libertatea și ca „acțiune împreună”. Dar, de fapt, dacă ne gândim, orice decizie se ia pentru un altul, sau împreună cu un altul, sau ținând cont de altul sau de alții. Orice decizie de-a mea are consecințe asupra celorlalți, cel puțin asupra celor care mă iubesc. Perfecționarea cea mai individualistă (de exemplu practicarea unui sport solitar, de plăcere) are o repercusiune socială (sportul mă face mai disponibil față de ceilalți, mai eficient la locul de muncă, etc.)
3. Comunități naturale? Există două comunități naturale: familia (e ușor de înțeles) și patria (comunitatea de limbă, cultură, popor și teritoriu). Aceasta din urmă este naturală deoarece este formată din comunități naturale (familii și grupuri de familii) și pentru că permite dezvoltarea deplină a persoanei.

„Prin natura sa, omul este o ființă socială, iar fără relații cu ceilalți nu poate trăi și nu-și poate dezvolta calitățile.” (Gaudium et Spes, 1)

Viața socială nu este deci extrinsecă omului.

II. Doctrina Socială a Bisericii

Putem spune acum că această doctrină reprezintă interesul acordat de Biserică omului ca ființă socială.

1. Ce nu este Doctrina Socială a Bisericii. După cum spunea Ioan-Paul al II-lea, ea nu este o tehnică (deși e concretă), nici un program politic sau economic (chiar dacă promovează idei), nici o cale de mijloc între capitalismul liberal și marxismul colectivist (deși are o poziție foarte echilibrată). Mai ales, ea nu este o ideologie.
2. Ce este Doctrina Socială a Bisericii. „Un instrument pentru a înțelege mai bine acțiunile noastre, formularea precisă a unor concluzii îndelung reflectate, privind existența oamenilor în societate.” Este vorba deci de o reflecție care are drept punct de plecare experiența oamenilor. Cuvântul „doctrină” poate fi înșelător: primordial și cel mai important este ceea ce trăiesc, inventează, practică oamenii, în special creștinii, în familie, la muncă, în viața politică… Suntem departe de un sistem ideologic.

Această reflecție se sprijină bineînțeles pe lumina credinței. Un anume comportament („merg la cumpărături duminica” sau, ca patron, felul în care calculez salariul angajaților mei) este oare compatibil cu învățătura lui Cristos și cu chemarea Sa pentru mine la sfințenie?

După cum se vede, Doctrina Socială a Bisericii se întemeiază pe principii naturale și creștine. Dumnezeu care a creat lumea (și sufletul meu) este același care se revelează. Pentru a intra în intenția sa, trebuie să primesc cuvântul său cu credință, dar trebuie de asemenea să înțeleg ordinea creației.

3. Legea naturală. Care este locul rațiunii în Doctrina Socială a Bisericii? Există un curent filozofic privilegiat de Biserică? Cum să folosim filozofia, ferindu-ne în același timp de ideologii? În mințile noastre, de multe ori cele două sunt foarte apropiate, astfel încât nu ne mai batem capul cu ele… În primul rând, nu trebuie să renunțăm la filozofie: orice om care reflectează asupra vieții sale practică o anumită filozofie. „Realist” înseamnă de fapt că omul poate cunoaște realitatea așa cum este. Omul poate cunoaște deci ordinea lumii și poate trage din ea concluzii nu numai științifice, ci și morale (așa numita lege naturală) și chiar de înțelepciune (descoperind prin inteligența sa existența unei Ființe Prime, a Creatorului).

Legea naturală este fundamentul Doctrinei Sociale a Bisericii, spunea Papa Pius al XII-lea în 1949.

III. Pentru a trăi credința

Să nu uităm că, deși documentele Magisteriului ne ajută să vedem mai bine în acțiunile noastre, primul loc în care trăim și aprofundăm Doctrina Socială a Bisericii este viața noastră de creștini responsabili. Scopul ei este să trăim cât mai mult sfințenia la care ne cheamă Domnul, acolo unde ne aflăm: în familie, la servici sau ca cetățean.

Suntem nevoiți să constatăm, din păcate, împreună cu Suveranii Pontifi, „apostazia Europei” (expresie folosită de PP Pius al XI-lea și preluată până la PP Benedict al XVI-lea), „viziunea tristă a unei descreștinări individuale și sociale a Europei” (cf. PP Pius al XII-lea).

A cunoaște și a practica! – Doctrina Socială a Bisericii ne dă mijloacele de a-l vesti pe Cristos oamenilor cu care trăim.

De FR. DAN // Rugăciunea este întotdeauna și o încercare. Rugăciunea este o încercare pentru cel care își consacră toată viața ei, pentru cel care încearcă să se retragă în tăcere câteva zile, pentru cel care vrea să vină o oră la adorație sau la liturghie. Surprinzător, rugăciunea este o încercare și pentru cel care se hotărăște să se roage 60 de secunde în fiecare seară. Dacă nu credeți, încercați și mai vorbim.

Rugăciunea ne încearcă sensibilitatea, răbdarea, interioritatea. De nu ne răspunde Dumnezeu? Am vrea să-l vedem, atunci când îi cerem ceva, am vrea să avem un răspuns, fie și prin comunicare non-verbală. Tăcerea sa este uneori o încercare pentru noi. Dar dacă ne gândim puțin, Dumnezeu tace tot timpul, nu numai când ne întrebăm noi „De ce nu-mi răspunde?”.

Altfel spus tăcerea nu înseamnă că Dumnezeu are ceva cu noi sau cu cererile noastre. Pur și simplu, poate că așa este El, tăcut, tăcere substanțială. Ar trebui să învățăm să-l cunoaștem pe Dumnezeu pornind de la tăcerea sa, dar nu numai în momentele în care această tăcere ne este insuportabilă, ci și în momentele de bucurie, și în clipele obișnuite ale vieții.

Tăcerea nu înseamnă neapărat absența comunicării. Mai precis, tăcerea nu împiedică iubirea. Atunci când veghezi ultimele clipe ale cuiva drag, uneori acesta nu mai poate comunica în nici un fel, dar iubirea este trăită în continuare, încă și mai mult. Oare așa să fie și tăcerea lui Dumnezeu?

Uneori Dumnezeu ne împlinește rugăciunile și atunci simțim bucurie, recunoștință și un respect amestecat cu tremur: „Tu chiar mă asculți pe mine, Doamne?”

Alteori Dumnezeu nu ne îndeplinește cererile. De fapt, ar fi foarte trist dacă Dumnezeu ne-ar împlini toate rugăciunile, exact așa cum le formulăm noi. Mai precis, ar fi un mic infern, în care am rămâne singuri cu ego-ul nostru și în care totul ar fi după măsura noastră.

În mod paradoxal, o astfel de viață ar seamăna mai degrabă cu iadul decât cu raiul. Catehismul Catolic ne spune că iadul este starea celor care în mod voluntar și liber îl refuză pe Dumnezeu pentru totdeauna. Dumnezeu îi iubește în continuare cu aceeași iubire, dar le respectă alegerea și le împlinește voia exact așa cum a fost formulată de către ei. Iadul seamănă mai degrabă cu o viață mondenă considerată la absolut. În viața mondenă, totul se împlinește, dar totul este considerat și limitat prin prisma propriului ego.

Conform aceluiași Catehism, raiul nu este pentru nimeni în continuitate cu dorințele omenești. „Ceea ce ochiul nu a văzut și ceea ce omul nici n-a îndrăznit vreodată să-și dorească, iată ce a pregătit Dumnezeu celor care-l iubesc pe El” (cf. Cor 2,9). Raiul este întotdeauna mai mult decât sperăm, o surpriză dumnezeiască la care voința noastră trebuie să fie deschisă cu încredere, pentru a o putea primi.

Pentru a merge în rai trebuie să acceptăm cu curaj să pierdem orice control, să intrăm într-o viață care ne depășește. Or, acest lucru începem să-l învățăm în fiecare din rugăciunile noastre de cerere, atunci când acestea rămân deschise față de răspunsul bun, înțelept, dar surprinzător, al Tatălui nostru ceresc.

De FR. DAN // Cât trebuie să insistăm cu o rugăciune? Isus ne spune să nu îndrugăm rugăciuni multe ca păgânii, iar în alt loc ne îndeamnă să stăruim în rugăciune precum văduva săracă, cea care nu avea nici o șansă în fața dregătorului bogat. Din istoria Bisericii știm cum sfânta Monica s-a rugat timp de mai mulți ani pentru convertirea băiatului ei, în vreme ce tâlharul cel bun (și mulți alții pe urmele lui) a fost mult mai scurt în rugăciunea sa. Mai știm și acel dialog dintre o femeie și un preot: „Părinte, mă rog de cinci ani pentru o intenție, Dumnezeu nu-mi răspunde, iar eu mi-am pierdut speranța.” Iar preotul: „Și eu mă rog de cinci ani pentru o intenție, Dumnezeu nu-mi răspunde și de-abia acum încep să sper”.

Dincolo de aceste exemple atât de diferite, există oare o măsură a rugăciunii de cerere? Cât timp trebuie să-i cerem lui Dumnezeu ceva? Când trebuie să renunțăm la o intenție de rugăciune?

În primul rând, nu trebuie să abandonăm repede la cererile noastre. Dumnezeu ne educă prin dorințele noastre, pe care le purifică, le intensifică, le transformă, etc. Dacă un copil nu-și mai dorește nimic, e un semn foarte grav, o problemă profundă. La fel este și în viața spirituală. Dorințele, iubirile, cererile noastre sunt bune și Dumnezeu se bucură de ele. Evanghelia nu recomandă nicăieri nici fatalismul, nici blazarea. Atunci când începi să te rogi e important să fii foarte hotărât să perseverezi.

Acestea fiind spuse, există măcar două situații în care putem pune capăt rugăciunea noastră de cerere.

Mai întâi atunci când Dumnezeu răspunde cererii noastre, împlinind-o. E ușor de înțeles.

Mai putem renunța la o anumită cerere atunci când simțim în sufletul nostru că oricare va fi răspunsul lui Dumnezeu, este bun pentru noi. Uneori se schimbă ceva în interiorul nostru și găsim pace. Apare un sentiment mai puternic decât dorința de a obține ceea ce cerem, și anume convingerea că totul este în mâinile lui Dumnezeu, spre binele nostru. Atunci, fără să cădem în resemnare, pur și simplu ne încredințăm brațelor Tatălui nostru ceresc, pentru a traversa cu El totul, oricare va fi deznodământul situației pentru care ne rugăm.

Va urma.

De cele mai multe ori concepem rugăciunea de cerere pornind de la voia noastră: vrem ceva, considerăm implicit că acel lucru este ok, apoi ne întrebăm de ce n-ar vrea Dumnezeu ce ne dorim noi, că doar îi cerem un lucru bun. Se întâmplă atunci să ne scandalizăm dacă Dumnezeu „nu ne răspunde”. Sau să uităm complet de El dacă ni se îndeplinește dorința, considerând că „era normal” să fie așa. Să fie această perspectivă potrivită?

Dar să vedem mai întâi ce este voința.

Voința este acest arc interior care ne tensionează spre ceva mai mare decât noi, ne permite să ne depășim și ne aduce bucuria, în funcție de cât de mare a fost tensiunea inițială.

Avem două feluri diferite de a vrea ceva.

Vreau un rezultat – mă mobilizez – îl obțin. Vreau să-mi cumpăr pantofi, merg și cumpăr.

Sau: vreau să fiu prieten cu o persoană și în acest caz nu mai știu unde mă va duce această prietenie, la ce rezultate voi ajunge, deoarece depind de ea. Încep atunci să o urmez și să țin cont de voința sa.

În termeni filozofici se vorbește despre voința de putere și de voința de a iubi. Iar cum pe Dumnezeu nu îl putem schimba, transforma prin eforturile noastre, nu putem decât să-l iubim.

Creștinul nu mai este astfel principalul ghid al vieții sale, ci Dumnezeu însuși. Voința Sa depășește voința noastră, dar mereu spre binele nostru, indiferent cât de misterios ni se poate părea uneori acest lucru în concret. Voința Sa trece înaintea voinței noastre, fără să ne micșoreze libertatea. Dimpotrivă, doar așa putem cunoaște libertatea deplină, deoarece voința lui Dumnezeu e o voință de iubire infinită în privința noastră. Iubirea Sa ne face copiii Săi liberi și ne dă astfel încrederea de a-i încredința toate dorințele noastre, chiar și cele mai îndrăznețe.

Rugăciunea de cerere provine dintr-o inimă care iubește (uneori superficial, alteori atât cât poate iubi un suflet omenesc). Această iubire i-o prezentăm lui Dumnezeu în rugăciune și acest lucru este bun. Dar în momentul în care ridicăm ochii spre Dumnezeu pentru a-i vorbi, la fel ca în fața unui peisaj maiestuos care-ți taie răsuflare când îți apare subit în față, ar trebui să uităm pentru o clipă de toate cererile noastre în fața maiestății Sale și a iubirii Sale infinite pentru noi. Clipa de adorație. Clipa iubirii substanțiale a persoanei noastre, care nu suprimă, nu contrazice, ci întemeiază și întărește toate celelalte iubiri autentice.

În această lumină, rugăciunea noastră ajunge cu adevărat în fața lui Dumnezeu.

Va urma.

De FR. DAN // Un bebeluș nu se gândește prea mult înainte de a cere demâncare. Începe să plângă și, mai departe, înțeleg părinții. Cam la fel facem și noi primele rugăciuni de cerere către Dumnezeu. Ni se întâmplă ceva grav (nouă sau unei persoane foarte dragi), nu mai controlăm situația și atunci strigăm după ajutor către… Dumnezeu, oricine ar fi El. Uneori, precum bebelușii amintiți, nu știm mai nimic despre El, doar câteva amintiri îndepărtate, rămase de la ce ne povestea bunica… Alteori avem deja o viață de rugăciune, iar o situație de urgență ne face să cerem intervenția Sa.

Dacă așa începe rugăciunea noastră de cerere, ea poate deveni momentul întâlnirii noastre cu Dumnezeu.

Adorație

Desigur, Domnul este prezent peste tot și în orice clipă, și în consecință noi suntem mereu sub privirea Sa, dar știm bine cât de rar ne amintim de prezența Lui, cât de puțin trăim cu El în inimile noastre activitățile cotidiene. Rugăciunea ne face să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu, ne deschide pentru o îmbrățișare divină, pentru a rămâne măcar pentru câteva clipe cu gândul și inima îndreptate spre Domnul.

Putem realiza atunci (mai bine) că El este Dumnezeu și noi suntem creaturile și copiii Săi, care primim viața și tot ce suntem, în fiecare clipă, de la El. Doar în această atitudine de adorație suntem adevărați în fața lui Dumnezeu, respectuoși față de cine este El și cine suntem noi. Când adorăm nu cerem nimic de la Dumnezeu, doar mulțumim pentru tot ce suntem și pentru tot ce trăim, și îi încredințăm Lui sufletul, trupul și toată persoana noastră.

Votul

Rugăciunea creștină (orice fel de rugăciune, inclusiv cea de cerere) nu se face de la egal la egal. Cererile noastre, dacă vrem să rămână creștine, nu înlătură această atitudine de adorație. Înainte de a-și exprima dorințele, creștinul mulțumește și se oferă pe sine. Amintiți-vă de exemplul lui Cristos: cererile sale erau mereu unite cu mulțumirea („Îți mulțumesc, Tată, că m-ai ascultat”) și cu ascultarea voinței lui Dumnezeu („Tată, dacă se poate, îndepărtează acest potir de la Mine… dar facă-se voia Ta și nu a Mea”).

În tradiția Bisericii există practica veche a votului, prin care însoțim rugămințile noastre de o ofrandă concretă pe care i-o promitem lui Dumnezeu. Desigur, nu este vorba de a negocia cu Domnul („Dacă-mi dai asta, îți dau la schimb aia…”), dar, bine înțeleasă, această tradiție ne păstrează în atitudinea de ofrandă față de Dumnezeu, care, încă o dată, este singura postură adevărată în fața Sa.

Ar fi frumos să redescoperim această tradiție, plăcută lui Dumnezeu. „Doamne, îți cer harul păcii pentru țara noastră și fac acest vot de a nu vorbi de rău pe nimeni timp de o lună”… „Doamne, te rog dă-le un copil prietenilor mei și îți promit că voi spune o rugăciune pentru el în fiecare zi, până la sfârșitul vieții mele.” Etc. Uneori suntem surprinși de felul în care răspunde Dumnezeu la aceste voturi.

Va urma.

De FR. DAN // Rugăciunea de cerere, rugăciunea insistentă, are mare preț în ochii Domnului, altfel nu ne-ar fi vorbit despre ea. Să-i cerem, așadar, lui Dumnezeu tot ce avem nevoie: sănătate, pace, reușită la examene, o soție frumoasă, o anumită bunăstare. Dar cum?

Dosarul administrativ

Când vrei să obții ceva în administrația românească trebuie să depui un dosar plin de acte la un ghișeu. Apoi aștepți un timp nedeterminat fără să știi nimic de soarta doleanței tale, nici dacă se va aproba, încă și mai puțin cine va lua hotărârea. Teoretic există o lege care reglementează decizia, dar practic toată lumea știe că sunt o mulțime de detalii și factori invizibili care vor hotărî soarta dosarului respectiv. Ca să ai mai multe șanse, cauți pe cineva care „să intervină”…

De multe ori așa concepem rugăciunea de cerere, complet impersonală: știm ce vrem, adăugăm la rugăciune câteva lumânări aprinse sau o donație, dar cel care decide rămâne undeva departe, inaccesibil, la ultimul etaj al administrației cerești. Pentru a compensa această distanță facem apel la „relații”: sfântul Anton sau sfânta Parascheva, după cum am fost educați în copilărie sau la catehism.

Facă-se voia mea

Al doilea gând cu care începem de cele mai multe ori rugăciunile noastre de cerere este (conștient sau nu) acesta: „Doamne, facă-se voia mea”. Mă interesează rezultatul și atât. Semănăm atunci cu unii cerșetori de pe stradă, care se apropie de oameni cu multă abilitate și tehnici de manipulare psihologică, pentru a-și obține banul. Semănăm atunci, în mod surprinzător, și cu omul modern, interesat la rândul său numai de rezultat și de realizarea de sine. Atâta doar că el nu mai așteaptă niciun ajutor „din afară” și contează doar pe voința sa și pe eforturile proprii (pe care, de multe ori, le face cu mai multă seriozitate decât unii dintre cei care se roagă).

Revenim atunci la întrebarea de la început: cum să ne rugăm? Dacă în rugăciunea Tatăl nostru spunem de fiecare dată „Facă-se voia Ta”, cum să adăugăm imediat după ea: „Te rog, Doamne, facă-se și voia mea”?

Va urma.