Mănăstirea Sfânta Familie

foto: Radu Diaconescu

Traducere din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

De ce este atât de important drumul spiritual? Pentru că viața nu se petrece niciodată așa cum o prevăzusem. Pentru că cei pe care-i iubim mor. Pentru că decepțiile dor. Chiar dacă fata dumneavoastră e strălucitoare din punct de vedere intelectual, chiar dacă obține cele mai bune note la toate materiile, inclusiv la sport, toate aceste succese nu-i vor fi de mare ajutor atunci când va avea de traversat o criză, atunci când va fi confruntată cu ceea ce misticul spaniol Ioan al Crucii (1542-1581) numea „noaptea întunecată a sufletului”. Dacă viața ei se reduce la materie, inclusiv materia cenușie, fata dumneavoastră va avea impresia că se dezintegrează. Se va simți profund destabilizată și se va întreba dacă viața are un sens, dacă merită trăită. „Poate că nu”, își va spune ea, și se va alege praful de toate visele ei.

Dacă ați învățat-o să-și cultive viața interioară, va avea un spirit hrănit și va putea traversa această noapte întunecată. Cu siguranță nu-i va fi ușor, dar dificultatea acestei crize nu o va surprinde și nu-i va otrăvi viața în aceeași măsură ca în lipsa oricărei vieți interioare. (…) „Dorim ca fetele și băieții noștri să devină mai mult decât niște simpli consumatori și concurenți. Dorim mult mai mult pentru ei. Vrem să aibă curaj în momentele dificile. Le dorim bucurie și un scop. Iată ce numesc eu a le hrăni viața spirituală.”

De-acord. Dar, concret, cum să facem?

Pentru ca fata dumneavoastră să-și dezvolte o viață interioară solidă și sănătoasă, vă sugerez să procedați în același fel ca atunci când vă doriți ca trupul ei să crească solid și sănătos: ajutați-o să se antreneze. Nu vă temeți să-i puneți întrebări: Crede în Dumnezeu? De ce? Dacă da, în ce fel de Dumnezeu? Un Dumnezeu bărbat sau femeie? Sau amândouă? Sau nici una, nici alta? De ce spune asta? Ce dă sens vieții? La ce folosește viața? Avem un suflet? Ce se întâmplă când murim? E oare important?

A discuta astăzi astfel de subiecte cu copiii noștri ni se pare stânjenitor. Și dacă am încerca să ne depășim prejudecățile? Nu avem nicio ezitare să vorbim cu copiii noștri despre eforturile lor școlare sau sportive. Ce-ar fi să le împărtășim și puținul pe care îl știm despre viața interioară, chiar dacă asta se reduce la ce-am aflat la cursurile de yoga despre respirația profundă sau meditație. Aceia dintre noi care nu-și găsesc cuvintele pot căuta ajutor la cineva care le va găsi mai ușor, sau la o instituție școlară în care educația nu se reduce numai la pregătirea bacalaureatului.

Traducere din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

Fetele vor să știe: ce înseamnă să fii femeie? Băieții vor să știe: ce înseamnă să fii bărbat? Răspunsurile noastre nu menționează de cele mai multe ori decât generalități și egalitarismul. (…) Nedându-le niciun răspuns pertinent la întrebările lor legitime, lăsăm societatea de consum să umple vidul pe care îl creăm. Copiii noștri vor găsi astfel imagini gata făcute de „masculin-de-vânzare” și „feminin-de-vânzare”, imagini ireale, fictive, pe care nu le vor identifica drept caricaturi, deoarece n-au primit nicio educație în privința genului, nimic altceva decât principiul „egalității dintre sexe”.

Atunci când o adolescentă devine femeie, ea își construiește o identitate care răspunde obligatoriu la întrebările: „Ce fel de femeie vreau să fiu?”, „Cum să-mi exprim feminitatea?”, „Cum să-mi exprim masculinitatea?” Sunt convins că avem aici [în lipsa unor răspunsuri la aceste întrebări] unul din principalele motive ale creșterii nivelului de anxietate, de depresie și de oboseală al fetelor, al obsesiei lor pentru look, al incapacității lor de a exprima „ceea ce sunt”, deși vă pot spune foarte multe despre „ceea ce fac”.

Aceleași criterii de analiză mi se par pertinente pentru a înțelege de ce așa de mulți copii francezi nu mai sunt motivați de educația lor și preferă să se dedice total unor jocuri video violente, precum Grand Theft Auto, Call of Duty sau World of Warcraft. Aceste jocuri accentuează stereotipul identității masculine. Putem regreta că lucrurile stau așa, dar din punctul de vedere al acestor băieți este mai mult decât nimic. La școală ca și acasă, acești băieți nu primesc niciun sprijin pentru afirmarea identității lor masculine. Creatorii jocurilor video știu ce caută copiii noștri și de aceea răspund așteptărilor lor, obținând profituri imense. Doar în luna septembrie 2013, și numai în Franța, Grand Theft Auto a adus producătorului american mai mult de 55 de milioane de euro din vânzări.

Traducere din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

Teritorii noi pentru părinți, Facebook și rețelele sociale nu existau în tinerețea noastră. Când îi încurajez pe părinți să se implice, să se intereseze ce fac copiii lor pe internet, unii dintre ei îmi răspund: „Prefer să respect intimitatea fetei mele. Dacă ea nu vrea să mă accepte ca prieten pe pagina ei de Facebook, atunci nu voi insista.”

Această atitudine poate că mai avea sens prin anii 1990 sau 2000. Astăzi însă nu. Primul lucru pe care trebuie să-l transmiteți copiilor voștri e următorul: intimitatea pe Facebook, la fel ca pe toate rețelele sociale, nu există. Nu ezitați să le spuneți că trebuie să se comporte ca și cum tot ceea ce postează va fi publicat a doua zi în ziarul local. Trebuie să știe că postarea lor va fi accesibilă peste cinci, zece ani, când vor postula pentru un job.

Copiii voștri au auzit deja acest discurs și nu a avut niciun impact asupra comportamentului lor. Predicile făcute copiilor dau foarte rar rezultate. A le face morală nu e cea mai bună metodă pentru a le transmite bunele maniere. Pentru a obține un comportament adecvat pe rețelele sociale, e mult mai simplu să-i informați că s-ar putea să supravegheați ceea ce vor face pe internet. (…) Repet, cea mai bună cale de a o învăța pe fata dumneavoastră să nu publice informații private pe internet e să-i spuneți că priviți ceea ce publică, sau cel puțin ați putea face asta.

*

Sunteți complet liber să instalați un program de control parental și să-l parametrați în funcție de ceea ce este potrivit pentru copilul dumneavoastră. Adolescenții de treisprezece ani nu au controlul timpului. Dacă fata dumneavoastră poate sta o jumătate de oră pe zi pe Facebook, nu e bine în schimb să stea patru ore zilnic. Dumneavoastră trebuie să hotărâți cum veți parametra programul ales, astfel încât ea să aibă minimum 20 de minute pe zi pentru a-și citi mesajele, fără să piardă însă timp excesiv.

A fi „prieten” cu fata dumneavoastră pe Facebook nu e suficient. Mulți adolescenți au două pagini Facebook: una pentru părinți și una pentru prietenii lor. Probabil că nici nu ați aflat de existența acestei a doua pagini, deoarece în general copiii noștri folosesc pseudonime gen sexygirl92, pe care dumneavoastră nu le știți, dar pe care prietenii lor le cunosc.

*

Nu știu cum sunt părinții din alte părți, dar pot să vă asigur că majoritatea părinților din Statele Unite și Canada nu au nici cea mai mică idee ce fac copiii lor odată cu venirea nopții, dincolo de ușile închise ale camerelor lor. Aceasta deși cei mai mulți dintre acești părinți sunt iubitori și atenți.

Acum douăzeci de ani, pericolul venea din afară. Drogurile erau afară. Violența? Afară. Prieteniile rele? Afară. La căderea nopții, dacă adolescenții noștri erau acasă, în camera lor, părinții își terminaseră treaba. Această regulă a funcționat de-a lungul secolului XX, până spre sfârșitul anilor 1990.

De azi înainte ea este depășită. Astăzi, copilul dumneavoastră adolescent poate fi în camera sa, „singur”, fără să fie de fapt acolo. E conectat. Fata dumneavoastră hărțuiește o altă fată. Sau poate ea însăși e persecutată de cineva. Sau poate publică poze cu ea îmbrăcată sumar. (…)

*

O regulă de aur: fără mobil în cameră. La ora 22 aveți dreptul să recuperați telefonul copilului și să îl puneți la încărcat în camera dumneavoastră, a părinților. Îl veți înapoia dimineață.

Acesta este rolul dumneavoastră. A crede că băiatul sau fata dumneavoastră vor fi în stare să-și asume singuri această responsabilitate nu e realist. Mâine, la școală, ce vreți să-i răspundă fata dumneavoastră prietenei sale care o va întreba: „Auzi, ți-am trimis un SMS azi noapte la 12, de ce nu mi-ai răspuns?” Credeți că-i va spune: „Mi se pare mai important să am o noapte completă decât să-ți răspund ție la SMS?” În zilele noastre, probabilitatea unui astfel de răspuns pe buzele unei adolescente este nulă. Dar puteți să-i dați ocazia să spună: „Nesuferiții mei de părinți îmi confiscă telefonul în fiecare seară la 10 și nu mi-l mai dau decât dimineață!”

Aveți dreptul să fiți acești părinți nesuferiți. Aveți dreptul să tăiați toate mijloacele de acces la internet la ora 22. Aveți dreptul să limitați accesul internet la spațiile comune din casă și să rezervați camerele pentru somn și lectură.

Despre teoriile care spun să nu dăm păpuși fetițelor și mașini băieților, pentru a nu le „influența cultural” identitatea de gen. Din cartea dr. Leonard Sax, Pourquoi les garcons perdent pied et les filles se mettent en danger (ed. JCLattes, Paris, 2014)

*

Aceste idei, aceste ipoteze sunt populare în Marea Britanie, în Statele Unite, ca și în Franța.

Eminenții experți dau, evident, sfaturi înțelepte. A lăsa fetele să se joace „de-a mama și de-a tata”, sau băieții, de-a soldații romani, pare să accentueze stereotipurile de gen nefaste, să compromită învățarea diversității rolurilor la care vor avea acces, ca viitori adulți. Dimpotrivă, a oferi camioane fetelor le-ar încuraja să gândească mai inginerește, iar a oferi păpuși băieților le-ar stimula grija față de ceilalți, în gânduri și în fapte.

Ce se întâmplă însă atunci când îi oferiți o păpușă unui băiat?

Sunt medic generalist. În ultimii douăzeci și cinci de ani am dat mai mult de optzeci de mii de consultații. (…) Îmi aduc aminte de un cuplu deosebit de bine informat, care a venit la mine la cabinet. Erau părinți a doi copii, un băiat și o fată. Când fata lor a împlinit trei ani i-au făcut cadou trei camioane de jucărie, splendide, exact ce-i dăduseră și băiatului lor, la aceeași aniversare. Imaginați-vă scena: fetița se bucură, strânge camioanele la piept și fuge în camera ei să se joace cu ele. Câteva minute mai târziu, mama bate la ușă și intră în cameră. Fetița îi șoptește: „Șșșșt!… Au adormit! Sunt niște camioane-bebeluș și acuma dorm!” Așezase camioanele în pătuțul ei, unul lângă altul, și le acoperise așa de bine că nu se mai vedeau decât farurile.

În acel moment cum trebuie să reacționeze mama? Să-și certe fata pentru că „nu se joacă bine”? Desigur, nu. Dar dacă fetița vrea să se joace cu bebeluși, n-ar fi mai simplu să-i dea voie să se joace cu păpuși?

Invers, alți părinți mi-au povestit că-i făcuseră cadou băiețelului lor o păpușă, îmbrăcată exact la fel ca cea pe care o dăruiseră cu ceva vreme înainte surioarei sale. Au fost surprinși să constate că fiul lor transformase cadoul în armă, folosea păpușa pe post de spadă, sau ca proiectil de aruncat prin cameră.

Acum douăzeci de ani, când părinții îmi povesteau astfel de întâmplări, zâmbeam. Mă gândeam că astfel de tentative de a masculiniza fetițele și de a feminiza băieții erau ridicole, dar inofensive. Între timp, mi-am schimbat părerea, în principal datorită observațiilor din consultația copiilor de-a lungul întregii lor perioade de creștere. Atunci când părinții își încurajează băieții să se joace mai degrabă cu păpușa decât cu camioanele, am constatat cel puțin două probleme semnificative. În primul rând, băiețelul începe să creadă că părinții săi nu înțeleg chiar nimic. Fiecare păpușă în plus pe care o primește cadou îi întărește convingerea că părinții săi sunt niște extratereștri, care nu au nici cea mai mică idee cine este el într-adevăr și ce-i place. Această convingere se poate înrădăcina ușor în adâncul inconștientului său. Neformulată, neanalizată, ea poate zădărnici mai târziu toate eforturile de a stabili o relație reală de încredere între părinți și copii. În al doilea rând, băiatul ajunge să creadă că, pentru părinții săi, ceva nu-i în regulă la el, deoarece îi place să se joace de-a războinicul, de-a cavalerul sau de-a soldatul. (trad. Dan Suciu)

De FR. DAN // Într-un liceu din capitală, la ora de dirigenție se vorbea despre plictiseală. Primul exemplu pe care l-a dat profesoara a fost cel al liturghiei de duminică. Interesant, nu? Spui „plictiseală” și te gândești la biserică… Probabil că mulți dintre dumneavoastră, cititorii fideli ai acestui blog, sunteți surprinși de această alăturare. Dar să ne gândim puțin: pentru marea majoritate a celor care NU vin la biserică, tocmai așa este. Tocmai de aceea nu vin, ca să nu se plictisească. În percepția lor e ceva ineluctabil, dacă mergi la liturghie.

Sinceri să fim, ni se mai întâmplă și nouă, celor care venim regulat la biserică. Cui dintre noi nu i se pare din când în când slujba prea lungă? Cine nu și-a lăsat măcar o dată gândurile să plece discret din adunarea liturgică, spre pășuni verzi sau alte locuri mai interesante? Așadar, de ce ne plictisim la liturghie? Să fie oare ceva cu neputință de evitat?

Un prieten căsătorit îmi vorbea odată despre ce apreciază la o liturghie, cântecele, arhitectura și multe altele, dar a terminat spunând: „De fapt, ce îmi place cel mai mult la o liturghie e atunci când pot să mă reculeg.” Afirmația e cât se poate de corectă. Sunt multe cerințe și preferințe care se pot adăuga pentru a obține „liturghia perfectă”, dar prima calitate a unei slujbe nu ține de nimic observabil pe dinafară, ci de interioritate, de ce se petrece în sufletele oamenilor. Mai precis, calitatea unei liturghii depinde de cât de mult îi ajută pe cei care participă să descopere și să trăiască legătura lor interioară cu Dumnezeu. La o liturghie la care te poți reculege nu te plictisești. Nu vei ieși de acolo cu sentimentul că ți-ai pierdut timpul.

Ca să ai parte de o astfel de experiență, în primul rând trebuie să cauți să te reculegi, adică să ai un minimum de viață interioară și să vrei să-i consacri aceste momente pe care le vei petrece la biserică. Dacă în drum spre biserică nu ai dorința să te apropii de Dumnezeu în sufletul tău, liturghia riscă să se reducă pentru tine la o obligație religioasă. Or, obligațiile în sine de obicei nu prea ne entuziasmează, atunci când nu știm care e rostul lor.

În al doilea rând, liturghia la care participi trebuie să fie în așa fel încât să ai condițiile necesare ca să te reculegi. Dacă e prea multă gălăgie, dacă lumea vorbește sau butonează pe telefoane în timpul slujbei, dacă slujba seamănă mai mult cu un concert decât cu o activitate religioasă, va fi greu să te reculegi, oricât ți-ai dori. Ar fi vorba de multe elemente, dar poate mai importantă decât toate este armonia dintre ele și locul pe care îl lasă prezenței Celui pe care nu îl poate exprima perfect nicio cântare și nicio rugăciune. În liturghie, așteptarea oamenilor revelează prezența Sa, tăcerea lor e chemată să întâlnească tăcerea lui Dumnezeu.

O liturghie nu se apreciază ca un film sau ca o ieșire cu amicii: „Mamăă, ce bine ne-am distrat!” E un domeniu diferit al vieții noastre, care ține de identitatea noastră profundă și de întărirea ei. Despre un fruct care stă toată vara atârnat pe creanga sa, unii vor spune că are o existență plictisitoare. Dar el nu face decât să se coacă încet, în ritmul lui. Devine bun. La fel se întâmplă și cu omul, în momentele și în viața lui de rugăciune.

De FR. DAN // Cartea Apocalipsei vorbește despre sfârșitul lumii și prevestește tot felul de dezastre. Cei care spun asta de cele mai multe ori nu au citit-o niciodată. Dacă parcurgem măcar 2-3 capitole vom constata că ne vorbește despre multe alte lucruri și că nu este așa de greu de înțeles pe cât se spune. Desigur, nu pricepem tot, dar înțelegem totuși multe lucruri. În continuare ne vom referi la una din întrebările principale la care răspunde cartea Apocalipsei.

Cum conduce Dumnezeu lumea? Ne gândim la Cineva Atotputernic, de la legile căruia nu se abate nimeni. Există un pasaj la începutul Apocalipsei (5,5), în care se anunță venirea Leului din seminția lui Iuda, cel care a învins. Leul, regele animalelor, iată simbolul potrivit! Ne pregătim cu un fior să vedem cum apare cel care a învins, cel care va conduce. Numai că în versetul următor, în loc de leu apare un Miel, ca și înjunghiat… Tabloul surprinde printr-un contrast extraordinar. Gândiți-vă că ați plătit un safari să vedeți leul și ghidul vă duce la o turmă de oi și vă arată un miel rănit…

Ne închipuim mereu că Dumnezeu va învinge răul prin puterea sa. Apocalipsa ne arată însă că Dumnezeu învinge răul prin vulnerabilitatea sa. Mielul este simbolul animalului vulnerabil. „Ca și înjunghiat” înseamnă că deja a fost atins de rău, ba chiar în mod radical. Și da, mielul nostru este Cristos, numai că în clipa în care am spus aceste patru cuvinte, deja ne imaginăm iarăși un Cristos puternic: Christus vincit, Christus regnat…

Apocalipsa ne spune că tăria lui Dumnezeu (leul) este tocmai slăbiciunea și vulnerabilitatea lui Cristos (mielul). În viețile noastre am vrea ca Dumnezeu să spulbere răul precum leul, iar El tace. Tăcerea sa de Miel înjunghiat nu ne vorbește decât dacă acceptăm, în toiul încercărilor noastre, prezența Sa. Dumnezeu nu este indiferent, ci vulnerabil, atent, sensibil la orice rău care ne atinge. Prezența sa, plină de întrega iubire dumnezeiască, este compasiune pentru toate suferințele noastre, iar aceasta este singura victorie pe care suntem siguri că o putem cunoaște.

Ar trebui să ne gândim mai des la această imagine biblică a Mielului: nu învingem prin puterea noastră, ci prin vulnerabilitatea noastră.

*

Am fost surprins să găsesc această idee acolo unde mă așteptam mai puțin, într-un film american din categoria celor „apocaliptice”: Ziua Z – Apocalipsa. Povestea este următoarea: un virus nou transformă oamenii în monștri violenți („zombi”, pentru cunoscători..). Aceștia transmit virusul prin mușcătura lor. Epidemia se răspândește rapid și la nivel global. Pentru a-și salva soția și cele două fetițe, un fost investigator ONU începe să caute punctul slab al virusului. În speranța că va găsi unul…

Deznodământul filmului surprinde. Ziua Z nu se termină cu o distrugere generală. Gerry, investigatorul ONU, găsește calea de a scăpa de avalanșa răului. Spre deosebire de toți eroii americani, el nu face asta prin forță (puterea proprie sau cea a armatei SUA), ci prin slăbiciunea sa, care îl face invizibil pentru virus. Virusul respectiv nu contaminează decât oamenii puternici, sănătoși. Cei foarte bolnavi nu-l interesează, sunt prea slabi pentru a fi luați în considerare. Astfel că cei care mizează pe slăbiciunea lor extremă pot trece nevăzuți printre creaturile hidoase, își pot continua existența printre hoardele de zombi… Răul există în continuare, împărțim strada cu el, dar nu ne mai atinge mortal.

Filmele despre apocalipsă sunt foarte numeroase și foarte căutate în ultima vreme (aprox. 54 milioane de spectatori pentru Ziua Z). Am putea spune că sunt un mic semn al timpurilor noastre. Lumea occidentală și-a construit securitatea, progresul și pacea cu atâtea eforturi și orgolii, pentru ca astăzi să constate angoasată echilibrul fragil a tot ce a întreprins și dezechilibrele globale de care nu știe cum va mai scăpa.

.

Autorii filmului nostru probabil că nu sunt teologi și nu s-au inspirat direct din Biblie. Inspirația lor e legată de propria lor viață, de lumea în care trăiesc, de aerul vremurilor noastre. Dar tocmai de aceea, atunci când apar corespondențe cu mesajul Apocalipsei din Biblie, ele sunt cu atât mai interesante.

Slăbiciunea umană e plină de atâtea resurse pe care noi nu le-am explorat încă. Ne temem de ea și de aceea ne baricadăm sub tot felul de platoșe, care ne dau iluzia puterii și a siguranței… până când răul sfârșește prin a ne atinge. A ne recunoaște vulnerabili înseamnă a accepta că putem fi răniți în diferite feluri, dar înseamnă și a păstra sub orice rană, oricât de profundă, o inimă care rămâne vie, iubitoare, deschisă către ceilalți.

Un film ca acesta nu vorbește explicit despre Cristos, dar transmite în felul său un mesaj despre om, nu din perspectiva puterii, ci a slăbiciunii sale. Tocmai aici omul găsește profunzimi nebănuite, de parcă ar purta în ființa sa o fărâmă de absolut, o deschidere spre Altcineva mai mare decât el.

De FR. DAN// Se întâmplă uneori să auzi la liturghie o lectură citită în așa fel încât îți rămâne întipărită în memorie și în suflet pentru mult timp. Acesta ar fi scopul unei lecturi bine făcute. Pentru a ajunge la el ar fi multe condiții (traducerea să nu fie pocită, cititorul să înțeleagă ce citește, să pronunțe bine, să-l invoce pe Duhul Sfânt, etc.), dar prima ar fi să accepți să mergi, vulnerabil, să proclami cuvântul lui Dumnezeu.

De multe ori duminica înainte de slujbă, când cer cuiva să citească prima lectură, mă trezesc cu un refuz direct (nu, nu vreau) sau indirect (mi-am uitat ochelarii, mă doare gâtul, puneți pe altcineva părinte…), sau cu un „of, da…” fără tragere de inimă. De unde atâta greutate în a proclama cuvântul lui Dumnezeu?

Cu siguranță în primul rând pentru că asta implică să apari în fața unei mulțimi de oameni. Te gândești că te vor vedea și te vor auzi toți, și mai ales că te vor judeca: „Uite cum îi tremură glasul! Uite cum e pieptănată azi! Pfff ce greșeală a făcut! Ăsta cine mai e?” etc. Cu asemenea gânduri, normal că nu-ți vine să ieși în față. Îți crește pulsul, ți se înmoaie genunchii… Cine n-a simțit niciodată că rămâne fără aer când trebuia să meargă la amvon sau când ajunsese de-abia la jumătatea lecturii?

Reacția e firească până la un punct, dar e totuși o atitudine complet centrată pe sine. Ajungi să te consideri buricul pământului, în jurul căruia ți se pare că gravitează totul. Nu te mai interesează nici liturghia, nici cuvântul lui Dumnezeu, nici preotul sau episcopul care celebrează. Ți se pare că ești actorul principal care trebuie să urce pe scena goală pentru un monolog… Or, scuze, nu este așa. Lumea are altceva mai important de făcut la liturghie decât să se uite la tine. Se întâmplă lucruri mai importante „pe scenă”, la care însă ești invitat să ajuți și tu. Pentru asta merită să te lupți cu emoțiile tale. Se spune chiar că oamenii vor fi cu atât mai puțin atenți la tine cu cât tu însuți ești mai puțin preocupat de imaginea ta.

Un al doilea motiv mai general e legat de dificultatea noastră de a trăi în comunitate. Se tot spune că omul e o ființă socială, dar în practică ne place de cele mai multe ori să nu avem treabă cu ceilalți și să controlăm tot ce ne privește. Or, în experiența vieții împreună cu alții nu controlăm mare lucru: nici reacția celorlalți (tot timpul se va găsi cineva să comenteze), nici perfecțiunea actelor noastre (ai vrea să faci bine tuturor și tot timpul deranjezi pe cineva). Și atunci apare tentația izolării, fie singur, fie într-un grup restrâns (familie, gașcă) în care toată lumea gândește la fel și se protejează de ceilalți.

În România aceasta este o traumă națională, după zeci de ani de comunism în care viața în comun însemna numai să fii furat de stat și supravegheat de vecini. În consecință azi suntem profund și încă pentru mult timp „vaccinați” împotriva dimensiunii comunitare. Cei mai mulți trăiesc pentru sine (în vreme ce câțiva mai tupeiști ocupă locul gol al responsabililor politici pentru a-și umple propriile buzunare). Lucrul ăsta se vede peste tot, inclusiv la tânărul care nu se grăbește să citească prima lectură la liturghie. Lumea asistă la slujbă iar după liturghie cei mai mulți dispar repede, fără să apuci să-i saluți. Și așa nu mai ajungem să vedem frumusețea comunității.

Ea apare atunci când ne acceptăm imperfecțiunea și limitele, căci fiecare are ceva bun de dat comunității. Aceste „daruri” ale noastre, oricât de imperfecte, puse împreună creează ceva mai mare decât putem face singuri. Dacă cel care citește e bucuros să facă asta, dacă cei care cântă sunt bucuroși să cânte, dacă preotul e bucuros să celebreze și să predice, liturghia va arăta altfel, puteți fi siguri. Va fi frumoasă chiar și cu greșeli. Iată de ce merită să ieși în fața celorlalți pentru a citi.

Vrei să primești un elan pentru a citi Biblia? Vrei să descoperi comorile cuvântului lui Dumnezeu? Vrei să aprofundezi viața ta creștină în lumina Sfintelor Scripturi? Vino!

Sâmbătă 23 mai, de la ora 16.00 la mănăstire. Cu fratele Dominic.

Ultimul moment al vieții noastre trupești va fi moartea. „Roagă-te pentru noi, acum și-n ceasul morții noastre.” În fața morții, ne rugăm Rozariul.

Surorile Dominicane din Congo s-au aflat de mai multe ori în fața morții, în timpul ultimului război din 1998. Ele au fost nevoite să-și părăsească mănăstirea, situată în nordul țării, și să se refugieze. Au fost ascunse de niște prieteni în pădurea ecuatorială. Sora superioară era medic și pe drum s-a întâlnit cu soțul unei doamne pe care o salvase de la moarte. Acesta i-a spus că acum era rândul lui să-i salveze viața. De jur împrejur se auzeau numai explozii și împușcături. La un moment dat, cineva le-a spus surorilor că rebelii aflaseră de ascunzătoarea lor și vor veni curând să le ucidă. În fața acestei morți iminente, surorile s-au rugat Rozariul. Rozariul e rugăciunea pe care Maria o va face pentru noi atunci când vom fi în fața morții. Nu vom fi singuri.

Mă gândesc de asemenea la tatăl meu. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, mama mea și cei trei frați mai mari au rămas la Londra. Eu urma să mă nasc curând. Mama ar fi putut pleca într-un loc mai liniștit ca să nască, însă a vrut să rămână la Londra în ciuda bombardamentelor, pentru a se putea întâlni cu tata, dacă acesta ar fi venit în permisie. Tata a făcut atunci o promisiune, să se roage Rozariul în fiecare seară dacă toată familia sa va supraviețui războiului. În amintirile mele din timpul copilăriei, îl văd pe tata, în fiecare seară înainte de cină, mergând prin sufragerie și rugându-se Rozariul. În fiecare seară mulțumea pentru că supraviețuise acestui pericol de moarte. Una din ultimele mele amintiri cu tata s-a petrecut cu puțin timp înainte de moartea sa. Era prea slăbit ca să se mai poată ruga. Atunci toată familia, soția și cei șase copii, ne-am adunat în jurul patului său și ne-am rugat Rozariul pentru el. Era prima dată când nu putea face asta el însuși. A murit înconjurat de noi toți, ca un răspuns la această rugăciune pe care o recitase de atâtea ori.

„Roagă-te pentru noi, acum și-n ceasul morții noastre.” Cu toții traversăm aceste trei momente ale vieții noastre: nașterea, prezentul și moartea. Și în fiecare dintre ele, noi aspirăm de fapt la o nouă naștere… În fața morții, ne dorim să auzim din nou cuvintele îngerului, vestindu-ne o nouă viață. Căci toată viața noastră se deschide mereu spre nesfârșita noutate a lui Dumnezeu. (Timothy Radcliffe, o.p.)