Mănăstirea Sfânta Familie

Prezentul este timpul în care trebuie să supraviețuim, fără să știm cât vom avea de așteptat Împărăția. Un călugăr dominican, care se întorcea în China acum câțiva ani, a descoperit acolo mai multe grupuri de laici care rezistaseră în anii de persecuție și de izolare. Singura rugăciune pe care o păstraseră de-a lungul acestor ani fusese Rozariul spus împreună. Rozariul era pâinea zilnică pentru a supraviețui. Alți călugări, mergând în regiunile îndepărtate din Mexic pentru a se întâlni cu laici din Ordin care nu mai avuseseră nici un contact cu dominicanii de mai mulți ani, au descoperit același lucru. Singura devoțiune care continua să fie practicată era Rozariul. Rozariul este rugăciunea pentru supraviețuitorii momentului prezent.

Superiorul unui misionar dominican din Africa de Sud îi scria acestuia: „Îți amintești de acea zi teribilă în care trebuia să traversezi tranșeele de pe câmpul de luptă, și nu aveai curaj… De-abia după trei sau patru încercări ai reușit să treci, observând apoi că bobițele ascuțite ale rozariului tău îți crestaseră degetele până la sânge, în mișcarea necontrolată de a te agăța de ele pentru a recăpăta puțin curaj… Nu, dragul meu frate, curajul și frica nu sunt contrarii. Nu sunt curajoși decât cei care-și fac datoria chiar și atunci când se tem”. (Timothy Radcliffe o.p.)

Fiecare „Bucură-te Marie” amintește călătoria pe care o facem fiecare dintre noi, de la naștere până la moarte. Sunt menționate cele trei momente ale vieții noastre de care putem fi absolut siguri: ne-am născut la un moment dat, trăim acum și vom muri într-o zi. (…) Călătoria pe care o face fiecare dintre noi este în primul rând trupească, biologică, și ne conduce de la pântecele mamei până la mormânt. În acest interval de timp îl întâlnim pe Dumnezeu și primim mântuirea. Iar această rugăciune simplă a Rozariului ne ajută de-a lungul acestui drum.

Rozariul ne amintește în primul rând nașterea noastră. Cuvintele îngerului promit fecunditatea unei fecioare. Binecuvântarea lui Dumnezeu aduce mereu rodnicie. Fiecare dintre noi, prin propria naștere, e rodul unui pântec binecuvântat. Binecuvântarea promisă de înger aduce mereu fecunditatea în viața noastră. Poate fi nașterea unui copil, singura noutate absolută de pe pământul nostru. Poate fi binecuvântarea unui nou început, harul prospețimii, noutatea unei inițiative izvorâte din sufletul nostru. Orice „Bucură-te Marie” ne amintește că fiecare dintre noi își are un început, și acest început este în Dumnezeu.

Se spune că atunci când sfânta Bernadeta de la Lourdes a intrat la mănăstire, o mulțime de oameni i-au trimis tot felul de statui ale Fecioarei Maria. Ea n-a păstrat niciuna dintre aceste statui în chilie, spunând că nu semănau cu femeia pe care o văzuse. Episcopul i-a trimis atunci albume cu picturile celebre ale Fecioarei: Rafael, Murillo și alții. Bernadeta s-a uitat la tablourile baroce și la cele din perioada Renașterii. Dar niciunul nu semănă cu cea care îi apăruse. Într-un sfârșit, văzând o copie a icoanei Fecioarei de la Cambrai, din secolul al XIV-lea, icoană diferită de toate tablourile anterioare, sfânta a spus: „Ea este!” (Relatare a lui Malraux către Picasso)

Rozariul este o rugăciune pentru acasă și este o rugăciune de spus pe drum. O rugăciune care construiește comunitatea și o rugăciune care ne îndeamnă să pornim la drum.

Marile tablouri ale Buneivestiri ne prezintă de obicei o scenă domestică. Îngerul vine la Maria, care se află în camera sa. Deseori, în fundal, se vede o mătură sprijinită de perete, sau alte instrumente casnice. E normal să fie așa, întrucât Cuvântul lui Dumnezeu vine să locuiască la noi.

Există tradiția de a spune Rozariul în fiecare zi în familie. Începând cu secolul al XV-lea apar chiar fraternități ale Rozariului, care se reunesc pentru a se ruga împreună. Astfel, Rozariul e strâns legat de rugăciunea împreună, în familii. (…) Amintirile mele legate de Rozariul în familii sunt destul de comice. Noi nu-l spuneam acasă, dar mergeam deseori la niște verișori care îl recitau împreună în fiecare seară. De multe ori era o catastrofă! Oricât de bine închideam ușile, cățelul reușea de fiecare dată să ajungă în camera unde ne rugam toată familia și venea să ne lingă pe față. Astfel, intențiile noastre cele mai pioase se terminau cu lacrimi de râs…

Cuvântul îngerului îi schimbă complet Mariei viața de acasă. Maria pleacă într-o călătorie care o va conduce la Elisabeta, la Betleem, în Egipt și la Ierusalim. Această călătorie se va continua și îi va frânge inima, la Cruce. În sfârșit, această călătorie o va conduce pe Maria până la slava Cerului.

Am ajuns să consider Rozariul rugăciunea preferată a călătoriilor mele. E o rugăciune de spus în aeroporturi și în avioane. E o rugăciune pe care o spun adesea când ajung în locuri noi, unde mă întreb ce-o să găsesc și ce voi face. E o rugăciune pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu, la plecare. (După: Timothy Radcliffe, o.p.)

Rugăciunea „Bucură-te Marie” începe cu cuvintele îngerului Gabriel: „Bucură-te Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine”. Îngerii sunt niște profesioniști ai evanghelizării… Cuvintele arhanghelului Gabriel sunt predica perfectă. Și, în plus, e și scurtă! Îngerul proclamă esența oricărei predicări: „Domnul este cu tine!”. Aceasta e esența oricărei predicări, să ne spunem unii altora: „Ave George, Ave Marius, Domnul este cu tine!”

Pe vremea sfântului Dominic, rugăciunea Ave Maria era formată numai din cuvintele îngerului și ale Elisabetei, așadar, numai din cuvintele care ne-au fost adresate. De-abia mai târziu, la Conciliul din Trento (1545-1563), au fost adăugate cuvintele noastre către Maria.

De multe ori considerăm rugăciunea ca un efort pe care-l facem pentru a-i vorbi lui Dumnezeu. Rugăciunea noastră seamănă uneori cu o luptă pentru a atinge un Dumnezeu îndepărtat. Ne aude oare? Dar această rugăciune simplă ne arată că nu este așa. Nu noi începem convorbirea. Noi nu vorbim decât pentru a răspunde Celui care ne-a vorbit deja. Pătrundem într-o discuție care a început în lipsa noastră.

Salutarea îngerului și a Elisabetei se continuă cu cuvintele pe care i le adresăm noi Mariei. A doua jumătate a rugăciunii este ca un ecou al celei dintâi. Îngerul a spus „Bucură-te Marie, cea plină de har” – de pe buzele noastre răsună același salut: „Sfântă Marie…”. Elisabeta a spus „Binecuvântat este rodul trupului tău” – noi spunem „Maica lui Dumnezeu”. Suntem precedați de Cuvântul lui Dumnezeu. Rugăciunea noastră este Dumnezeu care vorbește în noi. Pătrundem într-un dialog care este viața Preasfintei Treimi. (Timothy Radcliffe o.p.)

Când am fost rugat să vorbesc despre Rozariu, vă mărturisesc că am avut un moment de panică. N-am citit nimic despre Rozariu și nici n-am reflectat vreodată despre el. Pentru mine Rozariul este doar o rugăciune pe care o fac, fără să mă gândesc, la fel cum respir. Respirația e foarte importantă pentru mine. Respir mereu, dar n-am făcut niciodată o conferință despre respirație. Rozariul, la fel ca respirația, e foarte simplu. Ce-ar fi de spus?

…Aspirăm toți la simplitate. Sfântul Toma d’Aquino spunea că nu-l putem înțelege pe Dumnezeu deoarece Dumnezeu este cu desăvârșire simplu. Simplitatea sa depășește toate conceptele noastre. Pentru a ajunge la simplitate, trebuie să depășim complexitatea.

Există o falsă simplitate, de care trebuie să scăpăm. E simplitatea celor care au mereu răspuns la toate, cu prea multă ușurință, simplitatea celor care știu totul dinainte. Aceștia sunt fie prea leneși, fie incapabili să gândească.

Există și simplitatea veritabilă, simplitatea inimii și a privirilor limpezi. La aceasta nu putem ajunge decât lent, ajutați de harul lui Dumnezeu, apropiindu-ne de simplitatea sa orbitoare. Rozariul este atât de simplu! Dar simplitatea sa e profundă și înțeleaptă. Este tocmai simplitatea la care aspirăm și care dăruiește pacea. (…) Rozariul ne invită să descoperim această simplitate profundă a înțelepciunii veritabile.

Copiii uită adesea să mulțumească și cred că totul li se cuvine. Semănăm puțin cu ei, nu-i mulțumim îndeajuns Mariei pentru tot ce-a făcut pentru noi de-a lungul acestor ani de când existăm, pentru Isus, pentru Tatăl… Să-i mulțumim acum Mariei pentru toată dragostea sa, pentru toate atențiile ei delicate față de noi. Înainte de toate îi mulțumim că este Mama noastră, și îi cerem, o rugăm să fie tot mai mult Maica noastră. (…)

Dumnezeu ne-a dat-o ca mijlocitoare pe Fecioara Maria ca să creștem mai mult în iubire și ca să păstrăm mereu atitudinea de copilărie spirituală pe care ne-o cere credința. „Dacă nu veți deveni ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu”. (Pr. M-D Philippe, Roma, 2006)

Pr. MD PHILIPPE //

Ne este mereu puțin teamă să vorbim despre Apocalipsa sfântului Ioan. Nu vedem că Dumnezeu, Duhul Sfânt a revelat Apocalipsa sfântului Ioan deoarece ea ne privește pe toți. Duhul Sfânt nu obișnuiește să facă lucruri zadarnice, adică fără scop (căci asta înseamnă zadarnic). Iar atunci când spunem că Apocalipsa e de neînțeles, acest lucru nu-i face plăcere deloc Duhului Sfânt. Ar trebui să spunem mai degrabă că ne este greu s-o înțelegem și poate nu-i consacrăm suficient timp pentru a o medita și a încerca să o înțelegem. Când avem examene, stăm mult timp să învățăm, repetăm și cerem explicații cuiva care cunoaște subiectul. Când e vorba de cuvântul lui Dumnezeu, nu facem la fel, sau cel puțin nu îndeajuns.

La prima vedere, Apocalipsa e o carte foarte enigmatică, însă dacă o citim și o recitim, puțin câte puțin, ea devine foarte luminoasă. (…) Apocalipsa ne revelează marile secrete ale inimii lui Isus și ale Duhului Sfânt în privința Bisericii aflate în luptă. Ea îi este dată sfântului Ioan într-o perioadă deosebit de grea. Era perioada persecuțiilor, iar sfântul Ioan era ultimul în viață din marea generație a Bisericii, a Apostolilor. (…) Ioan, care a fost aproape de Isus la Cina cea de taină, care a fost aproape de Isus la Cruce și la aparițiile de după Înviere, primește acum o viziune a lui Isus în slava sa. Apocalipsa e singura carte care ne dă această viziune. Ea îi este dată lui Ioan ca să-i întărească speranța sa de apostol.

Apocalipsa ne este dată și nouă, pentru speranța noastră. Una din tentațiile cele mai mari de azi este deznădejdea. Diavolul știe că mulți oameni (și chiar mulți creștini) sunt cuprinși de deznădejde. Apocalipsa ne este dată pentru a ne reînnoi speranța creștină, pentru a ne permite să o trăim deplin. (…) Dacă am citi mai mult Apocalipsa am avea o speranță mult mai puternică, deoarece, citind-o, înțelegem că luptele noastre mici sau mari, necazurile și marile noastre suferințe sunt legate în mod direct de misterul Crucii. Apocalipsa ne oferă această viziune a misterului compasiunii Fecioarei Maria, care se prelungește asupra întregii Biserici.

(Va urma.)