Mănăstirea Sfânta Familie

De FRATELE MARC /

Iosif e un sfânt tânăr pentru generațiile tinere. Deseori el ne-a fost prezentat ca un bătrân „inofensiv”, ca să fim siguri că a fost într-adevăr cast. Nu, el putea fi tânăr și să trăiască în castitate, putea să-și trăiască harul vocației sale atât de deosebite. Iosif este accesibil pentru toți și pentru toate stările de viață. El nu este nici preot, nici călugăr, ci laic. Orice laic se poate regăsi în el și poate primi de la el puțină înțelepciune. Iosif este o chemare la sfințenia zilnică. Papa Paul al VI-lea spunea: „Sfântul Iosif este modelul celor smeriți pe care creștinismul îi înalță la un destin măreț. El este dovada că pentru a fi discipoli buni și autentici ai lui Cristos nu avem nevoie de lucruri mari, trebuie doar virtuțile obișnuite, omenești, simple, dar adevărate și autentice” (Predică din 15 martie 1969).

În această perioadă în care Biserica își îndreaptă privirea mai mult către laici, Iosif este într-un fel cel dintâi dintre laici. El are ceva să ne spună despre sfințenia, Biserica și familia de azi.

______________

Fratele Marc Piret s-a născut în Franța. După studii de sculptură, s-a consacrat prin voturi private în mâinile episcopului din Naumur. A întemeiat Fraternitatea Tiberiade, o comunitate de viață consacrată, de inspirație franciscană. A fost hirotonit preot în 1990.

SF. IERONIM /

„Legea numea vinovați nu numai pe autori, ci și pe  martorii fărădelegilor comise. Dar atunci, cum ar putea fi numit „drept” Iosif, dacă ascunde greșeala soției sale? Avem aici o mărturie în favoarea Mariei: știind-o curată și fiind surprins de ceea ce se întâmplase, Iosif ascunde prin tăcerea sa misterul pe care nu-l înțelegea (…) Iar îngerul care îi vorbește în vis cu multă blândețe, încuviințează și confirmă justețea tăcerii sale.”

(Sf. Ieronim, Comentariu la Evanghelia lui Matei, I, 19-20).

SF. TOMA D’AQUINO /

„Așa cum ne spun Ieronim și Origen, Iosif nu a avut nici cea mai mică bănuială de adulter, căci el cunoștea pudoarea și fecioria Mariei. În plus, Iosif citise în Scripturi că fecioara va naște și că o mlădiță va ieși din trunchiul lui Iese, o tulpină va crește din rădăcinile sale. El știa de-asemenea că Maria era din neamul lui David. Lui Iosif îi era deci mai ușor să creadă că în Maria se împlinea profeția lui Isaia, decât să o bănuiască de păcăt. Iată de ce, considerându-se nevrednic să locuiască cu o așa de mare sfântă, a vrut să o lase în ascuns – la fel cum Petru i-a spus lui Isus: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!””

(Sf. Toma d’Aquino, Comentariu la Sfântul Matei, I, 117).

SF. BERNARDIN /

Sfântul Ioan Gură de Aur și sfântul Augustin par să creadă că Iosif s-a îndoit de Maria. Alții, printre care trebuie să-l cităm pe Origen, consideră că Iosif a cunoscut lucrarea dumnezeiască și a vrut să se despartă de Maria dintr-o teamă respectuoasă. După o a treia opinie, Iosif nu știa ce să aleagă dintre aceste două poziții și a rămas într-o tăcere plină de uimire… Și atunci, în prezența unui eveniment care îi depășea puterea de a înțelege, lucrul cel mai înțelept nu era să o trimită în ascuns pe Maria?

(Sf. Bernardin, Predică despre sf. Iosif)

De MARIE-DOMINIQUE PHILIPPE /

Câtă vreme Maria a stat la Elisabeta, Iosif a trăit cu speranța că se va întoarce în curând, iar speranța sa în promisiunea pe care i-o făcuse Maria era foarte puternică. Iosif, din dragoste frățească, acceptase rugămintea Mariei să o lase să plece, dar aceasta era deja o încercare pentru el. Și iată că Maria se întoarce însărcinată, purtându-și comoara… În acel moment, Iosif a trăit în inima sa o încercare mult mai adâncă. El n-a putut să se îndoiască de fidelitatea Mariei – Sfinții Părinți au înțeles bine acest lucru. (…)

Textul Evangheliei lui Matei nu este ușor de înțeles, dar totuși, dacă citim cu atenție, nu găsim oare un indiciu, dat fiind că imediat după acest pasaj este amintită profeția lui Isaia? Iosif, care era (…) condus de Duhul Sfânt și avea o mare înțelegere a Scripturilor, nu a înțeles el oare că se împlinea profeția lui Isaia despre fecioara care va naște? Văzând că Dumnezeu nu-i revelase nimic despre înfăptuirea acestui mister, Iosif nu a considerat oare, în sărăcia și în smerenia sa, că trebuia să se dea la o parte? A te da la o parte nu este oare marea lege a iubirii? În fața celei în care Duhul Sfânt își înfăptuiește lucrarea direct, Iosif nu mai are altceva de făcut decât să dispară și deci să o trimită pe Maria acasă, la părinții ei (…)

Putem spune că această încercare a umplut inima lui Iosif de suferință. „Îngerul Domnului” l-a scos din această suferință pentru a-l face să cunoască o bucurie imensă, cu totul nouă, mult mai mare decât bucuria logodnei de la început. În momentul în care Iosif înțelege că trebuie să o lase pe Maria cu totul lui Dumnezeu, să o încredințeze în mâinile lui Tatălui și să se retragă, el este ales de Tatăl. Nu putem spune însă mai mult? Iosif trăiește deja din harul creștin. (…) El poate așadar să înțeleagă că dincolo de tristețea omenească se află o bucurie care vine de la Dumnezeu. Aceasta poate exista împreună cu ceea ce produce suferința, întrucât iubirea divină se folosește de suferință pentru a se comunica și mai mult. Ne putem gândi deci că în timpul nopții, înainte ca îngerul să-i apară în vis, precum Abraham în noaptea credinței, sperând împotriva oricărei speranțe, Iosif crede și, crezând, devine părinte (conf. Rom 4,18). (…)

„Nu te teme s-o iei la tine pe Maria, soția ta” (Mt 1,20). „Soția ta” – Maria îi este în două feluri soție, mai întâi pentru că a fost aleasă de Iosif și apoi pentru că a fost aleasă din nou de Dumnezeu, atunci când evenimentele păreau să fi anulat proiectul lor minunat. Ne amintim aici de încercarea lui Abraham față de fiul său Isac: Dumnezeu i-a cerut lui Abraham să-i ofere toată lucrarea pe care o făcuse până atunci. Dumnezeu i-a cerut și lui Iosif să-i ofere lucrarea pe care o făcuse până atunci, să o ofere radical, deci nu numai strângând din dinți sau comentând, ci să o ofere într-o iubire deplină pentru Maria și pentru Dumnezeu. Aceasta este măreția sfințeniei lui Iosif. Începând de aici, de la această iubire nouă pentru Maria, o nouă iubire se naște în inima lui Iosif: iubirea pentru Pruncul Isus, fiul veritabil al soției sale. (…)

Să știm că de fiecare dată când îi încredințăm totul lui Dumnezeu la fel de simplu și la fel de absolut ca iosif, Dumnezeu răspunde infinit mai mult. Răspunsul său vine să confirme, să reia și să aprofundeze totul, mult mai mult. Trebuie să-i cerem sfântului Iosif să ne facă să trăim acest secret.

(Marie-Dominique Philippe, o.p., Misterul lui Iosif, pag. 93-102)

…Nu mai spun nimic despre numeroasele discuții cu Sfânta Fecioară despre sfintele Scripturi și înțelesurile profunde pe care le descoperea. În fiecare zi de Sâmbătă, Iosif mergea la sinagogă, asculta cu cea mai mare atenție explicarea dogmelor divine și auzea interpretările bătrânilor. Apoi se întorcea acasă și îi punea întrebări lui Isus și Sfintei Fecioare, iar răspunsurile acestora îl ridicau în cea mai înaltă cunoaștere a lucrurilor dumnezeiești. Iosif era din ce în ce mai convins că venirea lui Isus fusese prevestită de Moise și de profeți. I se făcea milă de orbirea evreilor și își spunea poate în sine: „Doamne, de ce nu îi înveți pe bătrânii evrei aceste adevăruri? Arată-le fața ta, vino în fața lui Efraim, Veniamin și Manase!” Poate pentru a răspunde acestor rugăciuni, Isus la 12 ani a rămas la Templu…

Mi se pare lipsit de inteligență să te îndoiești că Iosif a fost un spirit mare, care, trăind mulți ani cu Înțelepciunea în Persoană, a primit darul unei cunoașteri foarte adânci. Oricine e inteligent, oricine are judecată și cunoaște influența misterelor divine asupra acțiunilor omenești, va înțelege că Iosif a primit darul științei într-o mare măsură. [Faptul că a fost tâmplar] îl împiedica poate să primească știința care vine de la profesori sau din lecturi prelungite, dar nu-l împiedica să primească darul științei de la Duhul Sfânt.

Deși Iosif nu este prezentat ca un învățător versat în științele biblice, nu putem nega că a avut o mare cunoaștere a Scripturilor (…) Cred că nimeni din vremea lui Iosif (adică vremea nașterii și a copilăriei lui Isus), nici dintre evrei, nici dintre filozofi, nu s-a dedicat mai profund ca el cercetării misterelor dumnezeiești, provocat la aceasta de convorbirile spirituale pe care le purta cu Cristos și cu Maica sa.

_______________________

Isidor de Isolanis, dominican, 1477-1528. Despre el, Papa Benedict al XIV-lea scria: „Isidor de Isolanis merită să fie numărat printre autorii cei mai remarcabili care au scris despre sfântul Iosif. El pare să vadă în viitor slava de care va avea parte sfântul său iubit și invită numeroși autori să adâncească toate comorile pe care le face cunoscute”.

TEREZA DE AVILA, Doctor al Bisericii /

Cine nu are un îndrumător pentru a pătrunde în rugăciunea inimii (oraison), să-l aleagă pe sfântul Iosif și nu va risca să se rătăcească…

SFÂNTA BERNADETA /

Când nu știi să te rogi, trebuie să-l chemi în ajutor pe sfântul Iosif.

De UBERTINO DE CASALE /

În orice căsătorie, inimile soților sunt atât de unite, încât ei sunt numiți o singură persoană. De aceea, nu se poate ca Iosif să nu fi semănat cu Maria, soția sa. Cum să spui atunci, dacă ai o minte bine făcută, că Duhul Sfânt a realizat o unire atât de profundă între sufletul unei fecioare precum Maria și un alt suflet, dacă acesta din urmă n-ar fi asemănător cu al ei, prin practicarea virtuților? Eu afirm cu toată convingerea: sfântul Iosif a fost omul cel mai curat în feciorie, cel mai profund în smerenie, cel mai elevat în contemplație.

__________________

Ubertino de Casale, 1259-1330, predicator și teolog franciscan italian

De SF. BERNARD /

Voi examina motivele pentru care Domnul Dumnezeul nostru a vrut ca Mama Sa să fie unită cu Iosif prin legăturile căsătoriei. Aceste motive ne descoperă Providența Părintească a Tatălui asupra noastră:

Primul motiv a fost acela de a păstra ascuns, până la momentul potrivit, misterul Întrupării și modul minunat în care [Fiul lui Dumnezeu] fusese zămislit.

Al doilea, pentru a salva onoarea Mamei Sale și pentru a împiedica să fie bănuită de adulter.

Al treilea motiv a fost de a-i da un ajutor în nevoile sale, o susținere în greutăți și un însoțitor în călătorii. De asemenea, pentru a avea El însuși un tată, ocrotitor al copilăriei sale.

În sfârșit, al patrulea motiv a fost pentru a-l cinsti pe sfântul Iosif, ridicându-l la demnitatea de soț al Maicii lui Dumnezeu, având autoritate asupra Fiului lui Dumnezeu.

(Sf. Bernard de Clairvaux, Predică)

– Cel mai vechi cult public în cinstea sfântului Iosif datează din secolul IX. Sfântul era invocat cu titulatura de Nutritor Domini.

– Primele oficii liturgice în cinstea sfântului Iosif iau naștere la călugării franciscani.

– Prima capelă ridicată în cinstea sfântului Iosif este probabil cea construită în 1222 de franciscanii din Toulouse, Franța.

– Papa Sixt al IV-lea, franciscan, va introduce sărbătoarea sfântului în breviar și va fixa în Biserică prima sa sărbătoare liturgică printr-un decret din 19 noiembrie 1480.

– Sprijinit de numeroase cereri din partea episcopilor din lume, Papa Pius al IX-lea îl va proclama pe sfântul Iosif Patron al Bisericii Universale pe 8 decembrie 1854, în timpul Conciliului I din Vatican.

Din 10 martie 1952 datează ultima scrisoare a Monseniorului Ghika, trimisă fratelui său Dimitrie. În aceste ultime rânduri pe care le avem de la el, Monseniorul se prezintă pe sine ca „profesor de speranță” pentru toți cei care veneau la el, copleșiți de vremurile teribile pe care le trăiau. Adăugăm un fragment din mărturia Oanei Seceleanu în care vedem în ce fel „profesorul” Ghika își „preda cursurile” de speranță. Așa să mijlocească acum și pentru noi!

+

(…) Eu sunt tot pe picioare, și nu arestat. Sănătatea se menține, cu un exterior care spune că nu mă schimb, în ciuda anilor și a vârstei. Asta face impresie bună și îmi permite să fiu un mai bun consolator pentru ceilalți, de tip „Mascotă”. De altfel, nu lipsește nici munca pentru ridicarea moralului oamenilor, nici bunăvoința celor care apelează la mine – Sunt, din plin, profesor de speranță, în ciuda a toate, și foarte frecventat, datorită, mai ales, unui optimism supranatural. (…)

Cu drag pentru voi toți, cu binecuvântare și cu ecoul tuturor rugăciunilor mele, mai permanente decât ondulațiile care sunt la moda zilei,

Bătrânul vostru Vlad

________________________

Mărturia Oanei Seceleanu:

„Nu suporta plângerile și jelaniile, spunea că nu i se cade unui creștin, că viața trebuie acceptată cu avatarurile ei. Și îmi amintesc dimineața de 16 august 1952, când acasă trăisem o noapte cumplită: arestarea soțului meu, percheziție gemerală… și când am ajuns la capela Sfintei Inimi pentru a asista la liturghia de la ora 8, întâlnindu-l pe treptele de la intrare, am izbucnit în lacrimi; el mi-a spus: „Curaj! Sursum corda! Bucurați-vă că aveți ceva de oferit Domnului… Ridicați colțurile!” (era una din expresiile lui familiare care voia să spună: „Zâmbiți!”).”

Extrase preluate din cartea „Fratelui meu din exil”, editura Galaxia Gutenberg 2008, și „Vladimir Ghika – Profesor de speranță”, editura ARCB 2013.

sursa foto: cartitaplimbareata.ro

De SF. FRANCISC DE SALES /

Să aveți mereu un sentiment de respingere față de păcatele pe care le veți spovedi, oricât de mici ar fi, cu hotărârea ca pe viitor să vă îndreptați. Mulți se spovedesc de păcatele mici dintr-o obișnuință și pentru a fi „în regulă”, fără să se gândească însă să se îndrepte. Din această cauză, ei pierd multe bunuri spirituale și nu progresează.

Așadar, dacă vă spovediți că ați mințit, chiar dacă n-ați făcut rău cuiva prin asta, sau că ați spus anumite cuvinte nepotrivite, sau că v-ați jucat prea mult, să o faceți mereu cu o părere de rău și cu hotărârea fermă de a vă schimba în privința respectivă. Căci a spovedi un păcat, de moarte sau lesne-iertător, fără să vrei să te îndrepți, este un abuz. Spovada doar în acest scop a fost instituită.

Sf. Francisc de Sales (1567-1622). Nobil din estul Franței, după ce primește o educație aleasă și face studii de drept la Paris și Padova, întră în viața călugărească și aduce înapoi la catolicism partea de nord a regiunii Savoie. Este numit episcop al Genevei, dar este alungat la Annecy de reformatori, de unde își conduce dieceza în spiritul Conciliului din Trento. În anul 1960 inaugurează o nouă formă de viață consacrată întemeind „Vizitațiunea”, împreună cu sfânta Ioana de Cantal. Activitatea pastorală epuizantă a sfântului Francisc de Sales era întemeiată într-o viață interioară din cele mai bogate, despre care dau mărturie atât învățătura, cât și scrierile sale (de exemplu, „Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu”). Director spiritual, predicator, diplomat, scriitor – unul din maeștrii absoluți ai contra-reformei catolice.