Mănăstirea Sfânta Familie

Joia trecută, în cadrul lectio divina, am citit și împărtășit în grup asupra primei părți a dialogului dintre Isus și notabilul Nicodim^[1]. Până să ajungem aici, am trecut prin Prologul Evangheliei după Sfântul Ioan, care ne-a oferit o cheie de lectură pentru narațiune. Cuvântul, întrupat în Isus Cristos, a venit la toți cei din neamul său, dar ai săi nu l-au primit, însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu^[2]. Toți cei care au crezut în Isus Cristos, venit în lume spre mântuirea tuturor, au recunoscut slava lui, slavă ca a Unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr^[3]. Aceștia dau mărturie și astăzi despre El. Astfel, Prologul ne introduce în această taină a libertății omului: unii îl primesc pe Isus Cristos și alții care îl resping. Întreaga Evanghelie după Sf. Ioan poate fi citită în această lumină.

Mai departe, ne-am întâlnit cu Ioan Botezătorul, cu primii ucenici și apostoli chemați de Isus, cu Sfânta Fecioară Maria la Nunta din Cana și cu episodul nu ușor de înțeles al alungării vânzătorilor din Templu. Evanghelistul conferă acestor evenimente o tâlcuire teologică, cristică și eshatologică. Desfășurarea lor se petrece de-a lungul a șapte (7) zile, culminând, la nunta din Cana, cu expresia „a treia zi”. Suntem astfel introduși într-o nouă Creație prin paralela cu cele șapte (7) zile ale facerii omului din Cartea Genezei, în care protagonistul este Fiul lui Dumnezeu făcut trup, Isus Cristos. Această re-creare a omului se desăvârșește și se împlinește la Înviere, introdusă prin expresia biblică „a treia zi”. E ca și cum Evanghelistul nu avea răbdare pentru a parcurge întreaga dramă a vieții lui Isus Cristos pentru a ajunge în sfârșit la victoria Sa asupra morții.  În același timp, el ne introduce în atmosfera de Înviere și de Paște a Evangheliei, făcând astfel din Isus Cristos, din fiecare cuvânt și eveniment al vieții sale un Sacrament, o taină pascală din care noi să primim viață, adevăr și lumină.

În acest decor are loc și episodul alungării vânzătorilor din Templu. Este prima sărbătoare de Paște pe care Isus o petrece la Ierusalim. Acolo el înfăptuiește semne și minuni care îi conduc pe mulți să creadă în El, dar Isus nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoștea pe toți. Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoștea ce era în om^[4].  Cu aceeași expresie, om, este introdus și Nicodim în scenă^[5].

Repetiția cuvântului grec anthropos (om) evocă o sutură și o continuitate între întâlnirea nocturnă dintre Isus și Nicodim și capitolul doi (2), indicând că dialogul celor doi se desfășoară în contextul pascal descris mai sus, și în perioada Paștelui sărbătorit în Ierusalim.

Evanghelistul notează că Isus nu se încredea în acei proaspăt convertiți deoarece el cunoștea ce era în om, adică rapiditatea cu care acesta se aprinde de zel la vederea minunilor, a evenimentelor spectaculoase ce-l depășesc, dar și veleitatea acestui zel, atât de nestatornic și de lipsit de rădăcini profunde încât se stinge imediat ce este supus contradicțiilor.

Evanghelistul pare să indice prin repetarea cuvântului anthropos că tocmai un astfel de om este Nicodim. Ipoteză întărită și de exclamația sa Rabbí, știm că ai venit de la Dumnezeu ca învățător, căci nimeni nu poate să facă semnele pe care le faci dacă Dumnezeu nu este cu el^[6].  Din fericire, Nicodim apare încă de două ori în Evanghelie: în capitolul 7, v. 50 și după moartea lui Isus, în cap. 19, v. 39 când vine de data aceasta, înainte de căderea nopții, pe lumină, în văzul tutor, aducând cele necesare îndeplinirii ritualului de înmormântare al iudeilor.

Succesiunea noapte (întuneric) – lumină indică trecerea de la o credință plăpândă ce are ca fundament spectaculosul, extra-ordinarul în sensul literal al cuvântului, către adeziunea unei credințe mature, deposedată de orice alt atașament decât cel al persoanei lui Isus Cristos. Acest drum de convertire despre care Evanghelistul nu spune decât foarte puțin face din Nicodim un personaj tip, o tipologie de persoană cu care ne putem identifica și noi. Astfel, tăcerile evanghelistului, precum și spatiile albe și goale dintre rânduri, sunt acolo pentru a permite un spațiu de rezonanță în propria noastră conștiință, în propriul nostru suflet, pe care suntem invitați să-l umplem cu propria experiență de viață.

Și eu sunt un Nicodim, ce  parcurge un drum de convertire pentru a fi eliberat de orice este contrar credinței autentice în Isus Cristos. Sunt invitat să mă întreb: Mă las eu călăuzit de Isus Cristos pe această cale care implică uneori, pe lângă bucurii și mângâieri spirituale, contradicții, prigoană sau situații ce par de neînțeles? Mă abandonez eu în mâinile acestui Dumnezeu-Iubire și primesc totul de la El așa cum un fiu ar primi totul cu nestrămutată încredere de la cel mai iubitor tată posibil? Atât dulcele, cât și medicamentul amar …

Să ne lăsăm așadar modelați, să reînnoim încrederea noastră în promisiunile lui Isus Cristos^[7] și să-i repetăm: Cred Doamne, ajută necredinței mele !

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu !

Fratele Vladimir

---

^[1] Evanghelia după Sf. Ioan, cap. 3, versetele 1-12

^[2] Ioan 1, 12

^[3] Ioan 1, 14

^[4] Ioan 2, 24

^[5] Era între farisei un om al cărui nume era Nicodim, un conducător al iudeilor. (Ioan 3, 1)

^[6] Ioan 3, 2

^[7] Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor! (Matei 5, 3)

  Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii! (Matei 28, 20)

*****

( Poză tablou )

Autor : John La Farge (American, 1835-1910)

Titlu : Visit of Nicodemus to Christ (1880)

În pregătirea sărbătorii Nașterii Domnului vă invităm să vedem împreună filmul The Nativity story, urmat de o scurtă dezbatere cu fr. Luca și surorile Carmelitane Misionare. 

Întâlnirea va avea loc joi 22 decembrie începând cu ora 19.00. 

Pentru cei care doresc să vină mai devreme la un moment de rugăciune, de la ora 18.30 va fi adorație în fața Preasfântului Sacrament.

Adresa: Mănăstirea Sfânta Familie, Strada Jiului, nr. 37  

Confirmare prezență la email: fr.luca@stjean.com sau 0754 961 985.  

Relatare despre Pizza-Agape cu Maica Eliane //

Este adevărat că seria Pizza-Agape a fost oarecum întreruptă în acest an de impactul pandemiei, dar am revenit cu intervenția Maicii Eliane, care este insuflată de preocuparea ecumenică în România. Călugăriță carmelitană contemplativă, de origine franceză, a ales să trăiască în România în Stânceni, în munții județului Mureș. Împreună cu comunitatea sa din Franța încă din anii ’70 a studiat și a adoptat ritul bizantin. În anul 1991 a fondat Fraternitatea Sfântul Ilie, care reunește persoane de confesiuni diferite, care împărtășesc dubla înrădăcinare carmelitană și ecumenică, potrivit cu starea vieții lor, acolo unde se află. Răspândiți în vreo douăzeci de țări, ei se angajează să lupte pentru Unitatea creștinilor prin rugăciune, și să-și cunoască mai bine rădăcinile evreiești.

Maica Eliane reușeste să organizeze la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni întâlniri ecumenice de vreo 30 de ani! Câtă fidelitate! Ea m-a făcut să mă gândesc la o mireasă a lui Isus Cristos, iubindu-l pe Domnul său cu ardoare și nu va accepta niciodată ca Biserica să fie divizată.

Mărturia Maicii Eliane a început cu povestea surorilor carmelitane din China și ar putea fi rezumată astfel: Care este rostul evanghelizării dacă noi creștinii suntem divizați? Cei care evanghelizează mai pot fi credibili dacă sunt divizați?

Eram 12 persoane ca apostolii: ortodocși, greco-catolici și romano-catolici, preoți, călugări, călugărițe și laici. Pe scurt, întreaga Biserică era reprezentată!

Cu ajutorul lui Liviu, am putut urmări dialogul cu Maica Eliane pe marele ecran, ca la cinema. Nu a fost nevoie nici măcar să comandăm pizza, participanții au adus totul! Maica Eliane ne-a invitat la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni la hram pe 6 august. Cine este interesat, să se adreseze pe e-mail Maicii Eliane la elianeocd@yahoo.fr. Cel mai apropiat oraș de Stânceni este Toplița, iar în zona pitorească dimprejur se găsesc multe pensiuni si posibilități de cazare. Puteți și să mă contactați dacă sunteți interesați pentru a pleca cu mine la Stânceni (5-6-7 august).

Fratele Emmanuel (tel. 0758 691 536)

Duminica, în sărbători şi solemnităţi (dar nu în Advent, în Postul Mare sau la înmormântări) se cântă Gloria, care poate fi intonată de preot. Face parte din imnurile primitive ale Bisericii şi provine din Orient. Întrucât este un text venerabil, să avem grijă să nu îl înlocuim cu un cântec de laudă oarecare. Trebuie cântat de toţi. Animatorul va invita întreaga adunare să se bucure cântându-l, chiar şi numai refrenul. Liturghia ar trebui să fie sărbătoarea regăsirii între fraţi şi a întâlnirii cu Cristos. Dar, înainte de toate, e sărbătorirea Domnului.

Să nu uităm că mulţi care şovăie în credinţa lor sunt atraşi la liturghie îndeosebi de trei elemente: sinceritatea primirii, căldura laudei şi profunzimea predicii. Stiu că sunt motive omeneşti, dar contează pentru cei care sunt departe de Dumnezeu şi de Biserica sa.

Prima parte a liturghiei se încheie cu o rugăciune. Scopul ei este de a aduna rugăciunea tuturor şi de a încheia prima secvenţă. Este alcătuită dintr-o invitaţie la rugăciune, un moment de tăcere – care invită pe fiecare să se roage şi favorizează comuniunea –, rugăciunea propriu-zisă, rostită lent, şi răspunsul Amin.

În mod normal, în timpul întregului rit al începutului, până la lectura Evangheliei, preotul stă la scaun, nu la altar.

Suntem adunați înaintea Domnului, o adunare născută din harul botezului. Actul penitențial este ca o rememorare a botezului nostru, evenimentul cu care a început întreaga istorie a mântuirii noastre de către Dumnezeu.

Noi, care ne vom adresa împreună Tatălui, vrem să fim la unison înainte de a-i asculta Cuvântul. Să regăsim comuniunea cu Dumnezeu și între noi, primită la botez, pierdută prin păcat. O vom regăsi mărturisind iubirea milostivă a lui Dumnezeu în actul penitenţial.  Este încă ritul începutului.

Înainte de Conciliul Vatican al II-lea doar preotul recita Confiteor, în timp ce poporul cânta Introitul, apoi Kyrie. Vatican II a vrut ca întreaga adunare să mărturisească în fața lui Dumnezeu că este formată din păcătoși și să proclame milostivirea lui. Invitația celebrantului e urmată de o scurtă tăcere.

Actul penitenţial este, în primul rând, un act prin care recunoaștem iubirea lui Dumnezeu. «Miluiește-ne» înseamnă «ia-ne în iubirea ta»[1]. Nu este vorba de o spovadă publică (avem sacramentul spovezii pentru asta), nici de o examinare a conștiinței (care presupune ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu). Intrăm în atitudinea fundamentală a credinciosului, copil al lui Dumnezeu care se recunoaște păcătos și pe care Tatăl îl întrerupe ca pe fiul risipitor: «Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l.» (Lc 15). Liturgia ne oferă trei posibilităţi:

1. Formula cea mai folosită: se recită Mărturisesc lui Dumnezeu…, urmat de formula de dezlegare şi de Kyrie.
2. O formulă scurtă care constă într-un dialog între preot și credincioși: – Doamne, ai milă de noi – Căci am păcătuit împotriva ta – Arată-ne, Doamne, milostivirea ta! – Și dă-ne mântuirea ta!, urmat de dezlegarea celebrantului.
3. O a treia formulă, ce cuprinde trei invocații ale preotului (ale diaconului sau ale altui slujitor), urmate de răspunsul adunării: Doamne miluiește-ne! Cristoase miluiește-ne! Doamne miluiește-ne! Liturghierul lasă libertatea de a compune altele, însă cu atenție pentru a nu pierde din vedere că sunt invocații către Domnul, și nu un examen de conștiință bolnăvicios narcisist.

Se recomandă alternarea acestor 3 posibilități spre evitarea rutinei, și ca să ne putem bucura de toate bogățiile liturgiei noastre romane.

În zilele de duminică (și în special în Timpul Pascal) sau în alte sărbători, ritul penitențial poate fi înlocuit de binecuvântarea și stropirea cu apă (Asperges), în amintirea botezului nostru. Se poate face o procesiune, cu un cântec potrivit. În aceste cazuri, se omite Mărturisesc.

Pentru a evita repetările, unele Conferințe Episcopale au prevăzut ca actul penitențial de la începutul liturghii să poată fi omis, de pildă pentru botezul adulților, hirotonire, căsătorie, înmormântare, în măsura în care există deja o litanie penitențială în aceste celebrări. Se omite actul penitenţial şi la liturghia din Miercurea Cenușii, Duminica Floriilor şi la Vigilia Pascală.

 În timpul actului penitenţial ne putem înclina ușor, dar nu îngenunchem în cadrul unei liturghii comunitare. Nu este prescris să facem semnul Crucii în timp ce preotul rostește dezlegarea.

Text: pr Emanuel, CSJ

(Va urma)

---

[1] Milostivirea, în Biblie, este descrisă uneori ca venind din adancul măruntaielor. Cf. Lc 1, 78, Col 3, 12 şi multe alte pasaje.

După venerarea altarului, preotul şi adunarea fac semnul Crucii[1]. Fiecare îşi însemnează trupul cu semnul Morții și Învierii lui Cristos. E de preferat ca toţi să se întoarcă spre cruce, care de cele mai multe ori ocupă un loc central în biserică.

Celebrantul se întoarce apoi către adunare şi o salută[2]. Oricare ar fi formula de salut aleasă din cele trei propuse, există întotdeauna acest dialog între celebrant și adunare. Acest dialog înseamnă atât prezența Domnului printre noi, cât și faptul că Biserica[3] este adunată.

Cuvântul de bun venit, la care poate participa un reprezentant al credincioşilor, nu este o minipredică anticipată. Este doar un cuvânt de primire, ceva scurt, care să invite la a celebra nu ceva, ci pe Cineva, pe Cel care îşi adună ucenicii ca să le vorbească şi să îi hrănească. Se menţionează dacă este un eveniment deosebit sau participă persoane din afară. Această primire arată că Biserica este un trup «organic», care trăieşte după o rânduială bine determinată. Preotul care prezidează adunarea va încheia primirea şi va introduce actul penitenţial.

(Va urma)

(Imagine: biserica Toți Sfinții, Craiova. Foto: Angelus Communication)

______________

---

[1] Ne însemnăm doar de două ori cu semnul Sfintei Cruci în timpul liturghiei, la începul şi la sfârşit.

[2] Ar fi normal ca toți credincioșii să știe cele trei formule.

[3] De fapt, ecclesia (biserica) vine de la verbul grecesc kaleo (a chema, a convoca).

În scrisoarea sa pastorală din 16 octombrie 2020, Înaltpreasfințitul Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București, ne invita la o aprofundare a felului în care trăim Sfânta Liturghie: „Consider că trebuie făcută o catehizare și o pregătire a credincioșilor pentru revenirea la o participare activă și cu folos, la celebrarea sacramentelor și în special a Sfintei Euharistii.” Ca un răspuns la acest îndemn, am propus la mănăstire un curs lunar cu pr. Emanuel CSJ despre Sfânta Liturghie, ale căror notițe vi le vom prezenta și aici, pe blog, în perioada următoare.

* * *

Cum să expun în câteva cuvinte ceea ce cunoaștem toți atât de bine: liturghia la care participăm în fiecare duminică, în fiecare zi chiar, pentru cei care au posibilitatea? Fie că este liturghia simplă din cursul săptămânii de la mănăstire, fie că este liturghia pontificală a Papei în piața centrală a capitalei, este întotdeauna aceeași liturghie, același sacrament al Euharistiei.

Este sacramentul Euharistiei la care iau parte eu, la care luăm parte noi, și care se reînnoiește în fiecare zi. Iată de ce, pe drept cuvânt, Conciliul Vatican II insistă asupra unei participări active a credincioșilor la jertfa euharistică. Să înțelegem mai bine ca să participăm mai bine și să creștem în credință. Iată rostul acestei modeste expuneri asupra liturghiei[1], în decursul căreia vom încerca să fim concreți. Documentul de referință principal va fi Institutio generalis Missalis Romani (Principii și norme pentru utilizarea liturghierului roman), pe care îl găsim la începutul Liturghierului Roman în ediția completă.

Știm cel puțin că liturghia are două părți principale: masa Cuvântului şi masa euharistică. Cele două părți se sprijină una pe alta și nu pot fi despărțite.

(Va urma.)

---

[1] Despre diferitele nume ale Sacramentului Euharistiei, v. nr° 1328-1332 din Catehismul Bisericii Catolice.

„Prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu fiecare om.” (Conciliul Vatican II)

„La Palat, magii nu mai vedeau steaua care îi călăuzea să descopere un Dumnezeu care vrea să fie iubit. Steaua Sa nu poate fi văzută decât sub semnul libertății, și nu al tiraniei.” (Papa Francisc, 2017)