După cum bărbatul este fascinat de fața iubitei sale, eu sunt mereu fascinat de chipul lui Cristos.”
***
„De ce oare îmi venea tot timpul în minte fața Lui ? Probabil pentru că nu e descrisă nicăieri în Biblie. Tocmai, pentru că nu e descrisă, toate detaliile sale fiind încredințate imaginației mele. Încă din copilărie, am strâns de nenumărate ori la piept fața aceea, ca un îndrăgostit ce idealizează chipul iubitei. Când eram student la teologie, la mănăstire, în nopțile în care nu puteam să dorm, făceam să reînvie mereu în inima mea fața Lui frumoasă.”
Citatul este extras din cartea autorului japonez Shusaku Endo, Tăcere, despre care vom discuta vinerea următoare, la cercul de literatură, de la ora 19:30. Povestea ei este mai bine cunoscută datorită filmului de mare succes, cu același nume, a lui Martin Scorsese. Protagonistul principal, un preot din Ordinul Iezuit, pleacă împreună cu un confrate într-o misiune de mare risc în Japonia secolului XVII. Autoritățile japoneze, la câteva decenii după ce i-au primit favorabil pe misionari creștini precum Sfântul Francisc Xaveriu, din interes strict de negoț, încep o persecuție feroce asupra creștinilor. Mulți dintre aceștia, țărani din pătura socială cea mai săracă, ajung să fie supuși supliciului torturii pentru a-i forța să apostazieze, să renunțe la credința în Dumnezeu, și pentru a-i convinge pe preoți că kerigma (Vestea cea Bună a Mântuirii) nu-și poate înfige rădăcinile în terenul mlăștinos al necredinței Japoniei. Scopul autorităților este de a conduce preoții către renegarea lui Isus Cristos. Astfel, eradicare credinței creștine, trece prin suprimarea preotului[1]. În acest context, preotul Sebastian Rodriguez, pornește spre Japonia cu focul misionar în inimă.
Este un personaj îndrăgostit de Isus Cristos căruia îi revine adesea în minte imaginea chipului Mântuitorului. Creștinul este, prin esență, un căutător al chipului lui Cristos. El este cel care a întâlnit cel puțin odată privirea Mântuitorului, ochi în ochi, iar de atunci pornește într-o căutare asiduă a acelui chip de-a cărui frumusețe a fost fascinat. Tema Chipului lui Isus Cristos, pare să traverseze întreaga carte. Sebastian se întreabă adesea care erau trăsăturile feței Sale, considerând că nici măcar marii pictori nu au reușit să surprindă în operele lor ceva din maiestatea Sa [3]. Acea privire dumnezeiască și omenească în același timp, despre care Biblia nu oferă niciun indiciu, este cu totul încredințată imaginației sale. Tăcerea Bibliei asupra descrierii feței lui Isus Cristos lasă un spațiu gol pe care este necesar să-l umplem fiecare dintre noi cu experiența prieteniei noastre cu El. În același timp, această tăcere, permite ca Fața Mântuitorului să nu devină un idol, ci ca ea să se identifice cu fiecare om în parte, în special cu cei săraci, marginalizați sau împovărați de suferință.
Paradoxal, slava lui Dumnezeu se răsfrânge asupra omului cu precădere în Pătimirea lui Isus Cristos [4]. La fel strălucește fața Domnului în cei flămânzi, însetați, bolnavi, străini, goi sau închiși [5]. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu ascuns (Deus absconditus) [6]. Orice manifestare divină, este în același timp o voalare a slavei Sale. Deoarece Dumnezeu respectă libertatea omului, o manifestare „preaexplicită” a frumuseții Sale ar coincide cu o suprimare a liberului arbitru. Omul ar fi constrâns să-L aleagă și nu ar mai face-o din iubire. În același timp, ochii sufletului nostru au nevoie de o purificare. Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu ! [7]Fiecare dintre noi avem nevoie să parcurgem un drum de convertire pentru a ne deschide din ce în ce mai mult frumuseții și noutății dumnezeiești. Este ca și aprecierea unei picturi. Fără o educație în acest sens, privirea noastră nu ar știi să repereze finețea și frumusețea unui tablou, ci s-ar mărgini într-o perspectivă grosieră. Doar prin curățirea gândurilor și a faptelor, aproapele nostru, în special cei mici, va deveni icoana ce ne deschide ochii către Dumnezeu.
La final, vă propunem câteva fotografii cu frumosul vitraliu al Mănăstirii,
Fratele Vladimir
[1] Cartea este pe de o parte o poveste, inspirată sau nu din fapte reale, a rolului important pe care îl are preotul în aprinderea scânteii credinței, cât și în conservarea ei de-a lungul timpului. Comunitățile creștine japoneze descrise în carte subzistă și supraviețuiesc odată ce preotul este luat de la ei, prin organizarea unui sistem ierarhic în întregime laic de propovăduire a credinței, prin botez și adunări de rugăciune. Toate acestea clandestine, bineînțeles. Dar, acești oameni sunt însetați de Sacramente, în mod deosebit de Spovedanie și de Euharistie.
[3]Oare de ce în astfel de clipe îmi aduceam aminte de chipul unui alt bărbat ? Era fața acelui bărbat răstignit pe cruce, care inspirase mulți pictori secole de-a rândul. Deși nimeni nu îl văzuse în realitate, pictorii își închipuiseră fața Sa din ce în ce mai frumoasă și mai pură, punând în ea toate rugăciunile și visurile oamenilor. Cu siguranță adevăratul lui chip trebuie să fi fost mult mai mândru de atât.
[4] Este atât teologia lui Hans Urs Von Balthasar, cât și învățătura Evangheliei după Sfântul Ioan.
Ultima întâlnire a cercului de literatură ne-a scos în cale poeziile creștine ale lui V. Voiculescu. Fiecare dintre cei care au participat a împărtășit cu ceilalți cel puțin o poezie care i-a plăcut în mod deosebit și „a încercat să ne convingă” de ce este consideră el că sunt cele mai frumoase versuri. Lesne de înțeles că fiecare a venit cu câte o poezie diferită. A mea a fost cea care a dat titlul articolului, Călătorie spre locul inimii. Titlu curios, dacă ne gândim la faptul că o „călătorie spre” evocă un „încă nu sunt acolo”, dar cum am putea spune că nu „locuim” în inima noastră sau, mai mult, că nu suntem inima noastră. Altminteri, unde suntem și cine suntem ?
Aceste versuri frumoase m-au provocat la o aprofundare a acestei teme foarte dragi mie, aceea a inimii omului, în sens figurat bineînțeles. Ce este inimaomului coincide cu a cerceta răspunsul la întrebarea cine sunt ? și cu descoperirea identității mele profunde, dar și a scopului meu în viață. Deoarece acesta din urmă tot acolo se înrădăcinează – în inima noastră – și doar ascultându-ne inima îl vom descoperi.
Așadar vă propun câteva scurte meditații despre inimă, care pot fi citite împreună sau separat. Este vorba despre o sumară biografie a lui V. Voiculescu, o întoarcere la rădăcinile etimologice ale cuvântului „inimă”, urmată de două meditații. În prima ne întrebăm ce ne spun sfinții despre inimă, iar aici am ales să învăț de la trei (3) maestre ale vieții spirituale: Ecaterina din Siena, Tereza din Avila și Elisabeta a Sfintei Treimi. Ținând cont că Biblia ni-L revelează pe Dumnezeu așa cum El relaționează cu oamenii, în a doua meditație ne întrebăm ce ne spunea Sfânta Scriptură despre inima omului.
În final, menționez că aceste meditații trebuie completate cu o privire eclezială asupra omului, adică omul ca parte din poporul lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu care conduce spre mântuire nu omul-individ, ci întregul său popor, ca și cum ar călăuzi un singur trup[1].
Vă doresc o lectură plăcută și rodnică !
Fratele Vladimir
Scurte referințe biografice
Ales membru post-mortem al Academiei Române în anul 1993, „poetul îngerilor” V. Voiculescu s-a născut în anul 1884, în județul Buzău. Absolvent al Facultății de Medicină, el își exercită profesia în multiple așezăminte rurale. Pentru bunătatea și grija sa față de cei săraci este supranumit „doctorul fără arginți”. Publică prima poezie, Dorul, în anul 1912, iar în anul 1933 debutează și în dramaturgie. Talentul său de scriitor, de poet, îi este recunoscut public prin mai multe premii literare. Timp de patru (4) ani frecventează mișcarea duhovnicească, intelectuală și culturală Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Inițiată de către laicul Sandu Tudor, aceasta își primește denumirea de la teofania cu același nume, când Dumnezeul lui Israel îi apare lui Moise într-un rug cuprins de flăcări, dar care nu se mistuia, simbol și imagine a dragostei dumnezeiești care cuprinde sufletul omului în rugăciune, îndumnezeindu-l și în același timp nealterându-i umanitatea, dar și al Maicii Domnului, care l-a purtat în pântece pe însuși Dumnezeul Cel Viu, Isus Cristos. Sandu Tudor, prin personalitatea sa puternică și prin setea sa manifestă de Absolut, atrage la Antim un grup numeros de monahi, preoți, scriitori, teologi, matematicieni, oameni de vază ai culturii românești din anii ‘40. Dar mai presus de orice sunt cu toții căutători de Dumnezeu, însetați de rugăciunea lăuntrică, putători ai unei idei mărețe potrivit căreia salvarea și reînnoirea neamului românesc nu poate fi dobândită decât prin cultivarea spiritului ortodoxiei și prin reînnoire duhovnicească. Spre acest scop și-au concentrat întâlnirile, conferințele ținute în stăreția sau biblioteca mănăstirii și toată strădania lor. În plină ascensiune a ideologiei comuniste, în anul 1948 grupul este interzis de către Securitatea guvernului P. Groza, iar majoritatea membrilor vor fi acuzați de complot legionar împotriva Statului și închiși în închisoare sau condamnați la muncă silnică. V. Voiculescu este arestat și el în anul 1958. Petrece patru (4) ani în închisoare, iar la un an de la eliberare trece la cele veșnice în anul 1963.
*****
Patrimoniul lingvistic
În timp ce în limba română cuvântul „inimă” provine din latinescul „anima”, tradus îndeosebi prin suflet, în limbile latine occidentale precum franceza (coeur), italiana (cuore) și spaniola (corazón) predecesorul este cuvântul latin cor, cordis. Acesta din urmă desemnează în primul rând inima, organul, și intrarea în stomac[2], apoi inima ca sediu al sentimentelor și al inteligenței, deoarece ritmul cardiac se accelerează în timpul unei activități cerebrale intense. De asemenea, inima este de considerată, încă din Antichitate, sediul curajului[3]. Expresia franceză apprendre par coeur (= a învăța pe de rost), folosită la sfârșitul Evului Mediu, arată că inima era considerată drept centru al gândirii și al memoriei. În concluzie, inima în sensul său figurat pare să se identifice cu ceea ce noi numim astăzi conștiință, în dubla ei semnificație de conștiință morală [4]și conștiință de sine[5].
Continuând coborârea arborelui etimologic, ajungem într-un final la rădăcina indo-europeană ḱḗr, care desemnează măruntaiele sau viscerele, în sens propriu de totalitate a organelor interne la animal și la om, iar în sens figurat, partea cea mai adâncă a unui lucru. La om, acestea indică interiorul ființei sale, ca sediu al gândirii, al sentimentelor și al conștiinței(DEX). Din nou, această definiție pare să indice omul conștient (=lucid, treaz) de ceea ce se petrece în interioritatea sa, de raționamentele sale și de sentimentele care îl animă. În același timp, „reacție viscerală”, adică instinctivă și profundă, duce cu gândul mai degrabă la un răspuns inconștient decât la unul chibzuit. E suficient să amintim celebrul aforism al lui Blaise Pascal : Inima are rațiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaște[6]. Această expresie consacrată împreună cu ceea ce am spus mai înainte pare să conducă mai degrabă spre ceea ce nu este conștient, ci tocmai spre inconștient, spre ceea ce scapă rațiunii. Așadar noțiunea de inimă, în tradiția latină, devine una problematică. În primul rând, este un cuvânt polisemantic, cu mai multe sensuri, ce desemnează realități de ordin diferit, atât material, cât și ce țin de interioritatea omului. În al doilea rând este un termen ambiguu, tocmai deoarece este folosit pentru a indica fie ființa omenească însăși, fie o realitate umană profundă care pare să nu poată fi delimitată de un concept clar și precis. Altfel spus, ce este inima omului în sens figurat nu poate fi expus în cuvinte astfel încât să putem conchide că i-am înțeles pe deplin esența și că nu mai rămâne nimic de descoperit. Am putea spune că realitatea ei este atât de cuprinzătoare și de profundă, tainică într-un sens, încât se ajunge la sensuri (cel puțin aparent!) opuse pentru a o defini, precum conștient și inconștient sau afectivitate și gândire, și că nu va putea fi închisă în semnificația unor cuvinte.
Totuși, ar trebui să tragem o concluzie, oricât de parțială și de insuficientă se dovedește a fi. Ce este inima, în sens figurat? Nu greșim dacă admitem că, după cum organul anatomic ocupă o poziție centrală în corpul omenesc și este responsabil de a primi și duce sângele[7] la celelalte organe, în aceeași măsură, ca realitate a sufletului, inima, este un centru vital dătător de viață. El primește viața și o dă mai departe. De unde o primește și încotro o îndreaptă? Pentru creștin și pentru toți oamenii de bunăvoință, viața supranaturală întemeiată pe credință, nădejde și dragoste nu poate veni decât de la Dumnezeu și să se întoarcă spre El și spre aproapele. Aceasta este și învățătura sfinților, patrimoniu lăsat Bisericii de aceste suflete alese pentru a ne călăuzi spre locul inimii.
*****
II. Trei femei sfinte, o singură mărturie
Literatura spirituală creștină abundă de mărturii, ale unor femei sfinte și ale unor bărbați sfinți, despre acest sanctuar tainic al sufletului unde creatura se regăsește față în față cu Creatorul, unde ucenicul își pleacă urechea pentru a se lăsa modelat de Învățătorul Său și unde mireasa[8] petrece timp cu Mirele[9] său dumnezeiesc. Una dintre aceste femei sfinte este Ecaterina din Siena[10].
Patroană a Europei, făcând parte din ramura laică a Ordinului Dominican, Ecaterina făgăduiește în taină, la vârsta de șapte (7) ani, că nu se va căsători cu niciun bărbat pentru a-l sluji pe Dumnezeu și a-l avea ca Mire doar pe Isus Cristos. Ecaterina este împinsă totuși spre căsătorie. Fiind vorba despre secolul al XIV-lea, căsătoriile erau aranjate de părinți mai mult pentru a face alianțe cu familii înstărite și influente și mai puțin din dragoste. Sfânta refuză. Amenințările și presiunea din partea familiei nu sunt în stare să o facă să-și schimbe hotărârea. La un moment dat, pentru a o împiedica să se roage, i se interzice de a avea o cameră proprie și este silită la o activitate intensă în gospodărie astfel încât să nu aibă niciun minut disponibil pentru a se opri și reculege. Atunci Ecaterina, inspirată de Duhul Sfânt, își face o „cameră”[11] tainică din care hotărăște să nu mai iasă niciodată. Este vorba de inima ei. Astfel, în loc de a avea ca înainte o cameră exterioară pentru a se reculege și a vorbi cu Dumnezeu, descoperă în sufletul său o cameră interioară din care nu este nevoită să iasă niciodată, oriunde s-ar afla și cu orice activitate s-ar îndeletnici. Adesea îi îndemna cu tărie pe ceilalți : „Zidiți-vă” în suflet o cameră interioară de unde să nu mai ieșiți niciodată. [12]Altfel spus, fii conștient că în sufletul tău există un loc tainic în care nu ești singur. Intră acolo. Nu îl părăsi! Rămâi în lăuntrul tău și dialoghează cu acest Oaspete dumnezeiesc de care te știi iubit. Acolo este locul unde Isus Cristos îți oferă darurile Sale. Este, în același timp, locul cunoașterii de sine autentice. Deoarece identitatea mea profundă nu este ceea ce gândesc ceilalți despre mine, nici ceea ce gândesc eu despre mine însumi, ci ceea gândește Dumnezeu despre mine. Sunt cine sunt[13] doar sub privirea paternă, tandră și binevoitoare a lui Dumnezeu Tatăl.
O altă figură feminină importantă și de neocolit pentru cel care vrea să parcurgă această călătorie spre propria interioritate este Tereza de Avila[14]. După cum povestește ea însăși în autobiografia sa[15], duce mai întâi o viață mediocră, făcând multe concesii cu păcatul și trăind într-o lâncezeală spirituală. Chiar dacă dornică de a ieși din această stare și de a fi ferventă în rugăciune, nu găsește puterea necesară. Cel puțin două lucruri au ajutat-o în acest sens. Pe de o parte, experiența prezenței vii a lui Dumnezeu și a suferinței îndurate de Isus Cristos pentru a o elibera de păcat. Pe de altă parte, lectura Confesiunilor Sfântului Augustin[16]. Acestea două îi dau forța necesară pentru o convertire radicală. Atunci Domnul începe să-i arate că El este prezent în sufletul ei[17]. Sfânta se minunează cum de Dumnezeu poate să-i fie atât de intim prezent și începe să se îndoiască. Se hotărăște să ceară lămuriri unui teolog al vremii și, din fericire, îndoielile îi sunt alungate: Dumnezeu este cu adevărat prezent în sufletul omului. Despre ce fel de prezență este vorba ?
O fărâmă de filosofie și teologie
Dumnezeu este duh, spirit, nu este trup. Nu poate fi vorba, așadar, de o prezență materială, așa cum un obiect este prezent într-o încăpere sau un organ intern în trupul nostru. Spunem că Dumnezeu este prezent făpturilor sale prin două moduri distincte și specifice [18].
În primul rând, Dumnezeu este prezent în tot ceea ce El a creat precum factorul activ care este prezent în tot ceea ce face[19]. Să luăm o imagine pentru a exemplifica: după cum focul este prezent în tot ceea ce el arde. Cu mențiunea că Dumnezeu este un foc care nu consumă, asemenea rugului aprins[20] pe care l-a văzut Moise. Fără Dumnezeu, nimic din ceea ce este creat nu ar fi existat. El este însuși actul de existență al creaturilor. Tot ce este creat primește existența de la El. Și aceasta nu numai o data, ca un act izolat din trecut, ci în mod constant. Dacă Dumnezeu s-ar retrage chiar și pentru o fracțiune de secundă, întreaga creație ar dispărea. Atât timp cât aceasta există, Dumnezeu îi împărtășește din existența sa în mod continuu, potrivit specificității sale proprii. În alte cuvinte, una este existența unei pietre și alta existența unui om. Spunem atunci că Dumnezeu este prezent în toate creaturile prin faptul că le creează în mod continuu și le menține în existență. Acesta este primul mod de prezență a lui Dumnezeu, comun tuturor ființelor vii. Îl vom numi omniprezența lui Dumnezeu[21]. Creatorul este cu adevărat prezent în mod intim în creaturile sale, cu totul, în întregime și nu o parte din El însuși. Altfel spus, Dumnezeu îmi este prezent mie sau tuturor oamenilor la fel cum este prezent fiecărui atom sau fiecărui firicel al ființei mele, cu aceeași intensitate și imensitate de prezență. Dumnezeu pătrunde și învăluie, în același timp, creația sa[22]. Totuși, specificul acestui mod este că nu există o reciprocitate între Creator și creatură. Chiar dacă Dumnezeu este în creatură, aceasta nu este cu Dumnezeu. El nu reprezintă o Persoană vie pentru ea. Pentru aceasta este nevoie de ceea ce numim har. Trecem astfel la al doilea mod de prezență dumnezeiască.
Dincolo de această modalitate comună, există o modalitate specială specifică creaturilor raționale (oameni și îngeri). Pe lângă calitățile specifice plantelor [23] și cele specifice animalelor[24], omul posedă și ceea ce numim „o parte” spirituală a sufletului. Aceasta constă în inteligență și voință, ce îl fac capabil de a cunoaște și, respectiv, de a iubi. Prin har, Dumnezeu se face cunoscut sufletului și îl incită să îl iubească. Astfel, spunem că Dumnezeu este prezent în suflet așa cum ceea ce este cunoscut este în prezent în cel care cunoaște și ceea ce este iubit în cel care iubește[25]. Din acest motiv spunem că omul este capax Dei, capabil de Dumnezeu, de a-l cunoaște și a-l iubi. Astfel, prin har, omul devine templul în care Dumnezeu locuiește[26], capabil de a-l primi în el ca pe un Tată și să răspundă iubirii sale așa cum un fiu îi răspunde tatălui său. Acest nou mod de prezență îl vom numi substanțial prin faptul că Dumnezeu însuși este prezent în sufletul omului, atât cât îi este cu putință unei ființe create, iar aceasta este capabilă de a-i răspunde lui Dumnezeu.
2. Înapoi la sfintele femei
Rolul filosofiei și al teologiei (în sensul actual al acestui cuvânt) este acela de a ne conduce către o anumită cunoaștere a existenței lui Dumnezeu, dar care riscă să rămână la nivel teoretic fără a ne lega de El prin legătura credinței, nădejdii și a dragostei și fără a ne situa pe un drum de convertire. Acesta este probabil rolul unei cunoașteri mistice sau experimentale a lui Dumnezeu. Este întocmai meritul Sfintei Tereza din Avila. Așadar, ce ne spune ea despre această mare taină și în care parte a sufletului locuiește El?
Tereza vede sufletul ca un castel cu șapte (7) încăperi. Ele nu sunt dispuse într-un șir monoton, una după alta, ci în așa fel încât în mijloc, la o distanță egală de restul, de află cea mai importantă dintre toate, locul unde se petrec cele mai mari taine între Dumnezeu și suflet[27]. Așadar, în centrul sufletului se află locuința sau palatul Regelui. El este însuși soarele care-i dă [sufletului] atâta strălucire și frumusețe fiind prezent în centrul său[28]. Prin rugăciune omul pătrunde în acest castel[29], în sufletul său, și devine capabil să primească această strălucire și frumusețe și să o răsfrângă asupra aproapelui său, datorită facultăților sale spirituale despre care am vorbit mai înainte, și anume inteligența și voința. Pe aceste două facultăți se grefează cele trei virtuți teologale[30] și prin ele omul este făcut părtaș naturii dumnezeiești[31].
O altă femeie sfântă, mai apropiată de zilele noastre, este Elisabeta a Sfintei Treimi[32]. Cuvintele ei sunt „cuvinte de foc”, așa cum numai o inimă feminină poate exterioriza. A fost profund îndrăgostită de Dumnezeu-Treime, de care se știa iubită și căruia i-a oferit întreaga viață. Experiența ei spirituală ne poate ajuta să conștientizăm cu mai multă acuitate că nu suntem niciodată singuri [33]și că „purtăm” în sufletul nostru un Oaspete binevoitor care este întotdeauna cu noi, gata de a-și arăta Chipul atunci când ne întoarcem spre El. Ea proclamă fericirea celor care trăiesc în intimitate cu Bunul Dumnezeu [34]și nu se sfiește să afirme că a găsit Cerul pe pământ, iar acesta se află în sufletul ei[35]. La fel ca și Ecaterina din Siena, Elisabeta ne încurajează să ne construim o cameră mică în interiorul sufletului[36] unde vom intra din când în când pentru a-l întâlni pe Dumnezeu și a-i încredința lui bucuriile și suferințele. Mai mult, fiecare incident, fiecare eveniment, fiecare suferință și fiecare bucurie este un sacrament care ni-L dă pe Dumnezeu. Este sfânta care ne învăță să-L căutăm și să-L găsim pe Dumnezeu în toate. Astfel nimic nu ne va mai despărți de iubirea Sa.
Să ne rugăm Domnului împreună cu aceste trei femei sfinte și să-i mulțumim pentru viața sa dumnezeiască, pentru bucuria prezenței Sale și să-i cerem ca fiecare om să-L găsească, atât în sufletul său, cât și în aproapele care îi iese în cale.
*****
III. Inima în Biblie
Probabil unul din cele mai cunoscute versete ale Sfintei Scripturi în care este menționată inima omului, în sensul său figurat, se găsește în episodul numit Visul lui Solomon[37]. Fiu al marelui David, Solomon îi aduce lui Dumnezeu o jertfă, potrivit uzanțelor cultuale ale timpului său, de multe animale. Atunci, Dumnezeu i se arată într-un vis cu o întrebare demnă de povestea Aladin și lampa fermecată : „Cere ce vrei să-ți dau!”. Spre deosebire de ficțiunea narațiunii populare orientale, Dumnezeul cel Viu este pe deplin capabil a satisface cererea legitimă a lui Solomon. Regele lui Israel surprinde prin răspunsul său chibzuit și plin de înțelepciune matură. Nu cere nici bogății materiale, nici să-i domine pe dușmanii, de altfel numeroși, ai poporului său, ci dorește o inimă ascultătoare. De ce ? Ca să-l judece pe poporul Tău, discernând între bine și rău! Solomon cere o inimă docilă, care să fie ca o ureche înclinată spre[38] a auzi și a îndeplini adevărul[39], cel rostit de oameni, dar îndeosebi de Dumnezeu. Așadar, inima în Biblie este „locul”unde Dumnezeu vorbește și i se adresează omului și „locul” în care acesta din urmă discerne între bine și rău.
Un al doilea episod, la fel de cunoscut, este cel al ungerii lui David ca rege[40]. Saul, regele lui Israel, păcătuiește grav înaintea Domnului și este îndepărtat din funcție. Profetul Samuel este trimis în mica cetate Betleem pentru a-l unge, la porunca Domnului, pe cel care avea să fie succesorul lui Saul. Odată ajuns la casa lui Iese, Samuel, văzându-l pe fiul cel mai mare, înalt și frumos la chip, se gândește în sinea lui că Dumnezeu l-a ales cu siguranță pe acesta ca rege. Însă Domul îi spune: „Nu te uita la chipul și înălțimea staturii lui”. De ce? „[Domnul nu se uită] la ce se uită omul”. La ce privește omul? „Omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă”[41]. Surpriza lui Samuel trebuie să fi fost cam mare atunci când Dumnezeu îi poruncește, într-o societate condusă și dominată de întâii născuți, să-l ungă pe mezinul David. Așadar, inima în Biblie este „locul” de predilecție a lui Dumnezeu Tatăl spre care Acesta își îndreaptă privirea paternă, iubitoare și plină de compasiune.
Sfânta Scriptură ne mai revelează că Domnul luminează ascunzișurile inimii[42], că nu este nimic ascuns privirii sale binevoitoare, deoarece toate sunt goale și descoperite ochilor [43]săi. Chiar dacă inima omului este asemănătoare unui abis[44] și uneori o taină pentru el însuși, Dumnezeu, în schimb, este martorul gândurilor celor mai ascunse și pătrunde fără greș inimile și îi aude toate cuvintele[45]. El pătrunde inimile și le încearcă pentru a răsplăti fiecăruia după faptele sale[46].
Cu toate acestea, din păcate, omul nu este capabil doar de a alege binele, ci și de a prefera răul. El poate urzi rele în inima sa [47]amăgindu-se că Domnul nu vede, că Dumnezeu nu ia în seamă[48]. Dacă Dumnezeu locuiește și vorbește în acest sanctuar, chemând neîntrerupt la a alege viața și la a împlini binele, omul, prin alegeri repetate și deliberate de a-și urma inclinația spre rău, riscă să-și îmbolnăvească inima de scleroză, riscă să-și formeze o inimă împietrită (sclero kardia) incapabilă de a mai deschide urechile inimii pentru a asculta glasul Tatălui și suferind de o rigiditate a facultăților spirituale ce nu-i mai permit suplețea și flexibilitatea necesare pentru a refuza răul și a alege binele.
Din fericire, aceeași Biblie ne revelează chipul unui Dumnezeu al milostivirii care promite fiecărui om că-i va îndepărta inima de piatră și că-i va pune în loc o inimă de carne, vie, capabilă în continuare să primească viața și să o dea mai departe. Domnul promite și astăzi că va dărui oricui îi va cere o inimă nouă capabilă să-L (re-)cunoască pe El și abisul dragostei sale infinite și necondiționate. Deoarece un abis cheamă un alt abis[49]. Abisul însetării omului de Dumnezeu, dar și al păcatului care cere iertare, cheamă abisul dragostei și îndurării dumnezeiești.
Așadar, să nu disperăm niciodată și să-i cerem Domnului în fiecare zi :
În concluzie, inima omului indică, în limbaj biblic, centrul existenței sale. Ea este joncțiunea între rațiune, voință, temperament și afectivitate. Este locul unde persoana umană își află unitatea și unde omul poate să imprime o orientare profundă și decisivă vieții sale. Inima profundă este locul unde Dumnezeu vorbește și-și arată chipul. Este locul întâlnirii cu Dumnezeul cel Viu, în care omul se simte „acasă” și în care face experiența de a fi el însuși. Este, în același timp, locul discernământului și al responsabilității, unde Dumnezeu îl cheamă să respingă răul și să aleagă binele.
Icoana Rugul aprins, de la Biserica Manăstirii Antim
[1]Noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine. (1 Corinteni 10, 17)
[2] Medicina greacă, de asemenea, numea kardia inima și intrarea în stomac. Aceasta a dat naștere expresiei, mai frecvent utilizată în limba franceză decât la noi, „a avea rău la inimă” (a-i fi greață).
[3] De unde și cuvântul curaj care traduce franțuzescul courage [coeur (inimă) – age]. Printre expresiile folosite la noi, regăsim : A-și lua inima în dinți ; A înfrunta pericolul cu inima rece ; A-și pierde inima
[4] Capacitatea de a discerne binele de rău, de a recunoaște binele făcut și de a-și imputa răul comis.
[5] Capacitatea omului de a recunoaște că, într-un timp și un loc dat, el este autorul gândurilor, cuvintelor și acțiunilor proprii.
[6]Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas. În Blaise Pascal – Pensées (Laf. 423, Sel. 680)
[7] Să ne amintim că sângele în tradiția biblică desemnează sufletul, adică viața ființelor vii. Este ușor de înțeles : scurs de sânge, animalul sau omul își pierde viața.
[8] Termen prezent frecvent în spiritualitatea creștină, în mod deosebit carmelitană, ce desemnează „statutul” creștinului, fie el bărbat sau femeie, dobândit prin botez față de Isus Cristos. Sfinții carmelitani vorbesc chiar de o nuntă mistică între suflet și Cuvântul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi.
[12] Citație din biografia sfintei scrisă de duhovnicul ei, părintele Raymond de Capoue.
[13] Referire la numele lui Dumnezeu revelat lui Moise în episodul rugului aprins. Eu sunt. Expresia ebraică permite o paletă extinsă de traduceri, printre care și Eu sunt cel ce sunt.
[14] Călugăriță și sfântă spaniolă ce a reformat ramura feminină a Ordinului Carmelitan. favorizată la rândul ei cu numeroase haruri extraordinare. A trăit între 1515 – 1582.
[15] Sfânta Tereza din Avila, Cartea vieții mele, Editura Institutul European (1994)
[17]Mi se întâmplă, în timp ce-mi închipuiam că sunt alături de Isus sau citind, uneori, să simt pe neașteptate o senzație a prezenței lui Dumnezeu, că în niciun chip nu m-aș fi putut îndoi că se află înlăuntrul meu, iar eu toată cufundată în El. în Sfânta Tereza din Avila, Cartea vieții mele, Editura Institutul European (1994), p. 61
[18] Vorbim despre două moduri de prezență fără a ține seama de un al treilea care le este eminamente superior, și anume acela în care Dumnezeu este prezent în Isus Cristos prin uniunea hipostatică: două naturi, dumnezeiască și umană, într-o singură substanță-persoană. Potrivit învățăturii Sfântului Toma de Aquino, în special în Summa Teologica, I-I, Q. 8. Despre existența lui Dumnezeu în lucruri.
[19]Ibid. art. 1. Dacă Dumnezeu există în toate lucrurile.
[21]Summa Teologica, I-I, Q. 8., Art. 2. Dacă Dumnezeu există pretutindeni.
[22] Să ne aducem aminte de întreg psalmul 139 și în special de versetul : 5 Tu mă învălui din faţă şi din spate şi mâna ta stă întinsă asupra mea.
[23] Nutriție, reproducere, creștere și descreștere.
[24] Cele 5 simțuri externe, imaginația, afectivitatea.
[25]Summa Teologica, I-I, Q. 43., Art. 3. Dacă trimiterea nevăzută a persoanei divine este doar în funcție de harul sfințitor.
[26]16 Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? 17 Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt. (1 Corinteni 3, 16-17)
Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. (Ioan 14, 23)
Nu numai că se spune că Dumnezeu este în creatura rațională, ci chiar locuiește în ea ca în templul Său (Summa Teologica, I-I, Q. 43., Art. 3.)
[27] Sfânta Tereza de Avila, Castelul interior, Editura Ars Longa (2007), p. 67
[29]Poarta de intrare în castel e numai rugăciunea și atenția acordată ei. Nu spun eu că e mai bună cea mentală decât cea rostită, ci doar ca rugăciunea, de orice fel ar fi e, să fie făcută cu atenție. (Ibid., p. 70)
[31]3 Puterea lui dumnezeiască ne-a dăruit toate cele [necesare] spre viaţă şi evlavie prin cunoaşterea celui care ne-a chemat la propria lui glorie şi putere. 4 Prin acestea, ne-a dat promisiunile lui preţioase şi mari, pentru ca astfel să deveniţi părtaşi ai naturii sale dumnezeiești. (2 Petru 1, 3-4)
[32] Fiică spirituală a Sfintei Tereza din Avila, Elisabeta Catez s-a născut în anul 1880 și moare la doar 26 de ani, în 1906. Este o călugăriță carmelită care a iubit viața. Fire sensibilă și înclinată spre artă, pian și poezie în mod deosebit, ea își iubea familia și prietenii fără jumătăți de măsură, ci cu pasiune și din toată inima. Și-a menținut aceeași pasiune și după intrarea ei în Mănăstirea Carmelitană din Dijon, Franța, canalizând-o și mai mult spre Dumnezeu de care era foarte conștientă că locuiește neîncetat în sufleul ei.
[33] Elisabeta însăși o spune : Nu sunt niciodată singură; Cristos al meu este întotdeauna [în sufletul meu], rugându-se în mine, iar eu mă rog cu El. ÎnScrisoarea nr. 123, dinElisabeta a Sfintei Treimi, Opere complete-Volumul II, Editura Carmelitană (2012)
[34]Cât de fericit este acela care trăiește în intimitate cu Bunul Dumnezeu, când face din viața sa o inimă la inimă, un schimb de dragoste, când îl găsește pe Învățătorul în adâncul sufletului său. Atunci nu mai este singur și are nevoie de singurătate pentru a se bucura de prezența acestui Oaspete adorat. În Ibid., Scrisoarea nr. 161
[35]Mi se pare că am găsit Cerul meu pe pământ pentru că cerul este Dumnezeu și Dumnezeu este în sufletul meu. În Ibid., Scrisoarea nr. 122
Joia trecută, în cadrul lectio divina, am citit și împărtășit în grup asupra primei părți a dialogului dintre Isus și notabilul Nicodim[1]. Până să ajungem aici, am trecut prin Prologul Evangheliei după Sfântul Ioan, care ne-a oferit o cheie de lectură pentru narațiune. Cuvântul, întrupat în Isus Cristos, a venit la toți cei din neamul său, dar ai săi nu l-au primit, însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu[2]. Toți cei care au crezut în Isus Cristos, venit în lume spre mântuirea tuturor, au recunoscut slava lui, slavă ca a Unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr[3]. Aceștia dau mărturie și astăzi despre El. Astfel, Prologul ne introduce în această taină a libertății omului: unii îl primesc pe Isus Cristos și alții care îl resping. Întreaga Evanghelie după Sf. Ioan poate fi citită în această lumină.
Mai departe, ne-am întâlnit cu Ioan Botezătorul, cu primii ucenici și apostoli chemați de Isus, cu Sfânta Fecioară Maria la Nunta din Cana și cu episodul nu ușor de înțeles al alungării vânzătorilor din Templu. Evanghelistul conferă acestor evenimente o tâlcuire teologică, cristică și eshatologică. Desfășurarea lor se petrece de-a lungul a șapte (7) zile, culminând, la nunta din Cana, cu expresia „a treia zi”. Suntem astfel introduși într-o nouă Creație prin paralela cu cele șapte (7) zile ale facerii omului din Cartea Genezei, în care protagonistul este Fiul lui Dumnezeu făcut trup, Isus Cristos. Această re-creare a omului se desăvârșește și se împlinește la Înviere, introdusă prin expresia biblică „a treia zi”. E ca și cum Evanghelistul nu avea răbdare pentru a parcurge întreaga dramă a vieții lui Isus Cristos pentru a ajunge în sfârșit la victoria Sa asupra morții. În același timp, el ne introduce în atmosfera de Înviere și de Paște a Evangheliei, făcând astfel din Isus Cristos, din fiecare cuvânt și eveniment al vieții sale un Sacrament, o taină pascală din care noi să primim viață, adevăr și lumină.
În acest decor are loc și episodul alungării vânzătorilor din Templu. Este prima sărbătoare de Paște pe care Isus o petrece la Ierusalim. Acolo el înfăptuiește semne și minuni care îi conduc pe mulți să creadă în El, dar Isus nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoștea pe toți. Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoștea ce era în om[4]. Cu aceeași expresie, om, este introdus și Nicodim în scenă[5].
Repetiția cuvântului grec anthropos (om) evocă o sutură și o continuitate între întâlnirea nocturnă dintre Isus și Nicodim și capitolul doi (2), indicând că dialogul celor doi se desfășoară în contextul pascal descris mai sus, și în perioada Paștelui sărbătorit în Ierusalim.
Evanghelistul notează că Isus nu se încredea în acei proaspăt convertiți deoarece el cunoștea ce era în om, adică rapiditatea cu care acesta se aprinde de zel la vederea minunilor, a evenimentelor spectaculoase ce-l depășesc, dar și veleitatea acestui zel, atât de nestatornic și de lipsit de rădăcini profunde încât se stinge imediat ce este supus contradicțiilor.
Evanghelistul pare să indice prin repetarea cuvântului anthropos că tocmai un astfel de om este Nicodim. Ipoteză întărită și de exclamația sa Rabbí, știm că ai venit de la Dumnezeu ca învățător, căci nimeni nu poate să facă semnele pe care le faci dacă Dumnezeu nu este cu el[6]. Din fericire, Nicodim apare încă de două ori în Evanghelie: în capitolul 7, v. 50 și după moartea lui Isus, în cap. 19, v. 39 când vine de data aceasta, înainte de căderea nopții, pe lumină, în văzul tutor, aducând cele necesare îndeplinirii ritualului de înmormântare al iudeilor.
Succesiunea noapte (întuneric) – lumină indică trecerea de la o credință plăpândă ce are ca fundament spectaculosul, extra-ordinarul în sensul literal al cuvântului, către adeziunea unei credințe mature, deposedată de orice alt atașament decât cel al persoanei lui Isus Cristos. Acest drum de convertire despre care Evanghelistul nu spune decât foarte puțin face din Nicodim un personaj tip, o tipologie de persoană cu care ne putem identifica și noi. Astfel, tăcerile evanghelistului, precum și spatiile albe și goale dintre rânduri, sunt acolo pentru a permite un spațiu de rezonanță în propria noastră conștiință, în propriul nostru suflet, pe care suntem invitați să-l umplem cu propria experiență de viață.
Și eu sunt un Nicodim, ce parcurge un drum de convertire pentru a fi eliberat de orice este contrar credinței autentice în Isus Cristos. Sunt invitat să mă întreb: Mă las eu călăuzit de Isus Cristos pe această cale care implică uneori, pe lângă bucurii și mângâieri spirituale, contradicții, prigoană sau situații ce par de neînțeles? Mă abandonez eu în mâinile acestui Dumnezeu-Iubire și primesc totul de la El așa cum un fiu ar primi totul cu nestrămutată încredere de la cel mai iubitor tată posibil? Atât dulcele, cât și medicamentul amar …
Să ne lăsăm așadar modelați, să reînnoim încrederea noastră în promisiunile lui Isus Cristos[7] și să-i repetăm: Cred Doamne, ajută necredinței mele !
Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu !
Fratele Vladimir
[1] Evanghelia după Sf. Ioan, cap. 3, versetele 1-12
În pregătirea sărbătorii Nașterii Domnului vă invităm să vedem împreună filmul The Nativity story, urmat de o scurtă dezbatere cu fr. Luca și surorile Carmelitane Misionare.
Întâlnirea va avea loc joi 22 decembrie începând cu ora 19.00.
Pentru cei care doresc să vină mai devreme la un moment de rugăciune, de la ora 18.30 va fi adorație în fața Preasfântului Sacrament.
Adresa: Mănăstirea Sfânta Familie, Strada Jiului, nr. 37
Confirmare prezență la email: fr.luca@stjean.com sau 0754 961 985.
Pr. Gabriel-Mary CSJ, autorul unui doctorat la Roma pe acest subiect, ne va vorbi despre spiritualitatea discipolului preaiubit, așa cum reiese ea din evanghelia sfântului Ioan și cum a fost trăită în istoria Bisericii.
Cum ne învață evanghelia sfântului Ioan să devenim discipoli ai lui Isus? Să ne rugăm ca niște discipoli preaiubiți? Să trăim ca discipoli preaiubiți în faptele noastre? Cum au trăit sfinții care au împărtășit carisma lui Ioan, de la Augustin la Tereza a Pruncului Isus?
Reculegerea începe vineri 9 decembrie la ora 18.00 și se termină duminică 11 decembrie la ora 14.00. Participanții sunt invitați să petreacă aceste zile la mănăstire, pentru a profita cât mai bine de programul exercițiilor spirituale.
Conferințele vor fi în limba engleză, cu traducere în română.
Participarea la costurile acestor zile este, indicativ, de 200 lei.
Înscrieri până joi 8 decembrie la fr. Dan, tel. 0742336312.
Este adevărat că seria Pizza-Agape a fost oarecum întreruptă în acest an de impactul pandemiei, dar am revenit cu intervenția Maicii Eliane, care este insuflată de preocuparea ecumenică în România. Călugăriță carmelitană contemplativă, de origine franceză, a ales să trăiască în România în Stânceni, în munții județului Mureș. Împreună cu comunitatea sa din Franța încă din anii ’70 a studiat și a adoptat ritul bizantin. În anul 1991 a fondat Fraternitatea Sfântul Ilie, care reunește persoane de confesiuni diferite, care împărtășesc dubla înrădăcinare carmelitană și ecumenică, potrivit cu starea vieții lor, acolo unde se află. Răspândiți în vreo douăzeci de țări, ei se angajează să lupte pentru Unitatea creștinilor prin rugăciune, și să-și cunoască mai bine rădăcinile evreiești.
Maica Eliane reușeste să organizeze la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni întâlniri ecumenice de vreo 30 de ani! Câtă fidelitate! Ea m-a făcut să mă gândesc la o mireasă a lui Isus Cristos, iubindu-l pe Domnul său cu ardoare și nu va accepta niciodată ca Biserica să fie divizată.
Mărturia Maicii Eliane a început cu povestea surorilor carmelitane din China și ar putea fi rezumată astfel: Care este rostul evanghelizării dacă noi creștinii suntem divizați? Cei care evanghelizează mai pot fi credibili dacă sunt divizați?
Eram 12 persoane ca apostolii: ortodocși, greco-catolici și romano-catolici, preoți, călugări, călugărițe și laici. Pe scurt, întreaga Biserică era reprezentată!
Cu ajutorul lui Liviu, am putut urmări dialogul cu Maica Eliane pe marele ecran, ca la cinema. Nu a fost nevoie nici măcar să comandăm pizza, participanții au adus totul! Maica Eliane ne-a invitat la Schitul Sfânta Cruce din Stânceni la hram pe 6 august. Cine este interesat, să se adreseze pe e-mail Maicii Eliane la elianeocd@yahoo.fr. Cel mai apropiat oraș de Stânceni este Toplița, iar în zona pitorească dimprejur se găsesc multe pensiuni si posibilități de cazare. Puteți și să mă contactați dacă sunteți interesați pentru a pleca cu mine la Stânceni (5-6-7 august).
Catedrala Sfântul Iosif, foto Angelus Communications
Duminica, în sărbători şi solemnităţi (dar nu în Advent, în Postul Mare sau la înmormântări) se cântă Gloria, care poate fi intonată de preot. Face parte din imnurile primitive ale Bisericii şi provine din Orient. Întrucât este un text venerabil, să avem grijă să nu îl înlocuim cu un cântec de laudă oarecare. Trebuie cântat de toţi. Animatorul va invita întreaga adunare să se bucure cântându-l, chiar şi numai refrenul. Liturghia ar trebui să fie sărbătoarea regăsirii între fraţi şi a întâlnirii cu Cristos. Dar, înainte de toate, e sărbătorirea Domnului.
Să nu uităm că mulţi care şovăie în credinţa lor sunt atraşi la liturghie îndeosebi de trei elemente: sinceritatea primirii, căldura laudei şi profunzimea predicii. Stiu că sunt motive omeneşti, dar contează pentru cei care sunt departe de Dumnezeu şi de Biserica sa.
Prima parte a liturghiei se încheie cu o rugăciune. Scopul ei este de a aduna rugăciunea tuturor şi de a încheia prima secvenţă. Este alcătuită dintr-o invitaţie la rugăciune, un moment de tăcere – care invită pe fiecare să se roage şi favorizează comuniunea –, rugăciunea propriu-zisă, rostită lent, şi răspunsul Amin.
În mod normal, în timpul întregului rit al începutului, până la lectura Evangheliei, preotul stă la scaun, nu la altar.
Suntem adunați înaintea Domnului, o adunare născută din harul botezului. Actul penitențial este ca o rememorare a botezului nostru, evenimentul cu care a început întreaga istorie a mântuirii noastre de către Dumnezeu.
Noi, care ne vom adresa împreună Tatălui, vrem să fim la unison înainte de a-i asculta Cuvântul. Să regăsim comuniunea cu Dumnezeu și între noi, primită la botez, pierdută prin păcat. O vom regăsi mărturisind iubirea milostivă a lui Dumnezeu în actul penitenţial. Este încă ritul începutului.
Înainte de Conciliul Vatican al II-lea doar preotul recita Confiteor, în timp ce poporul cânta Introitul, apoi Kyrie. Vatican II a vrut ca întreaga adunare să mărturisească în fața lui Dumnezeu că este formată din păcătoși și să proclame milostivirea lui. Invitația celebrantului e urmată de o scurtă tăcere.
Actul penitenţial este, în primul rând, un act prin care recunoaștem iubirea lui Dumnezeu. «Miluiește-ne» înseamnă «ia-ne în iubirea ta»[1]. Nu este vorba de o spovadă publică (avem sacramentul spovezii pentru asta), nici de o examinare a conștiinței (care presupune ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu). Intrăm în atitudinea fundamentală a credinciosului, copil al lui Dumnezeu care se recunoaște păcătos și pe care Tatăl îl întrerupe ca pe fiul risipitor: «Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l.» (Lc 15). Liturgia ne oferă trei posibilităţi:
Formula cea mai folosită: se recită Mărturisesc lui Dumnezeu…, urmat de formula de dezlegare şi de Kyrie.
O formulă scurtă care constă într-un dialog între preot și credincioși: – Doamne, ai milă de noi– Căci am păcătuit împotriva ta – Arată-ne, Doamne, milostivirea ta! – Și dă-ne mântuirea ta!, urmat de dezlegarea celebrantului.
O a treia formulă, ce cuprinde trei invocații ale preotului (ale diaconului sau ale altui slujitor), urmate de răspunsul adunării: Doamne miluiește-ne! Cristoase miluiește-ne! Doamne miluiește-ne! Liturghierul lasă libertatea de a compune altele, însă cu atenție pentru a nu pierde din vedere că sunt invocații către Domnul, și nu un examen de conștiință bolnăvicios narcisist.
Se recomandă alternarea acestor 3 posibilități spre evitarea rutinei, și ca să ne putem bucura de toate bogățiile liturgiei noastre romane.
În zilele de duminică (și în special în Timpul Pascal) sau în alte sărbători, ritul penitențial poate fi înlocuit de binecuvântarea și stropirea cu apă (Asperges), în amintirea botezului nostru. Se poate face o procesiune, cu un cântec potrivit. În aceste cazuri, se omite Mărturisesc.
Pentru a evita repetările, unele Conferințe Episcopale au prevăzut ca actul penitențial de la începutul liturghii să poată fi omis, de pildă pentru botezul adulților, hirotonire, căsătorie, înmormântare, în măsura în care există deja o litanie penitențială în aceste celebrări. Se omite actul penitenţial şi la liturghia din Miercurea Cenușii, Duminica Floriilor şi la Vigilia Pascală.
În timpul actului penitenţial ne putem înclina ușor, dar nu îngenunchem în cadrul unei liturghii comunitare. Nu este prescris să facem semnul Crucii în timp ce preotul rostește dezlegarea.
Text: pr Emanuel, CSJ
(Va urma)
[1] Milostivirea, în Biblie, este descrisă uneori ca venind din adancul măruntaielor. Cf. Lc 1, 78, Col 3, 12 şi multe alte pasaje.
După venerarea altarului, preotul şi adunarea fac semnul Crucii[1]. Fiecare îşi însemnează trupul cu semnul Morții și Învierii lui Cristos. E de preferat ca toţi să se întoarcă spre cruce, care de cele mai multe ori ocupă un loc central în biserică.
Celebrantul se întoarce apoi către adunare şi o salută[2]. Oricare ar fi formula de salut aleasă din cele trei propuse, există întotdeauna acest dialog între celebrant și adunare. Acest dialog înseamnă atât prezența Domnului printre noi, cât și faptul că Biserica[3] este adunată.
Cuvântul de bun venit, la care poate participa un reprezentant al credincioşilor, nu este o minipredică anticipată. Este doar un cuvânt de primire, ceva scurt, care să invite la a celebra nu ceva, ci pe Cineva, pe Cel care îşi adună ucenicii ca să le vorbească şi să îi hrănească. Se menţionează dacă este un eveniment deosebit sau participă persoane din afară. Această primire arată că Biserica este un trup «organic», care trăieşte după o rânduială bine determinată. Preotul care prezidează adunarea va încheia primirea şi va introduce actul penitenţial.
(Va urma)
(Imagine: biserica Toți Sfinții, Craiova. Foto: Angelus Communication)
______________
[1] Ne însemnăm doar de două ori cu semnul Sfintei Cruci în timpul liturghiei, la începul şi la sfârşit.
[2] Ar fi normal ca toți credincioșii să știe cele trei formule.
[3] De fapt, ecclesia (biserica) vine de la verbul grecesc kaleo (a chema, a convoca).
În scrisoarea sa pastorală din 16 octombrie 2020, Înaltpreasfințitul Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București, ne invita la o aprofundare a felului în care trăim Sfânta Liturghie: „Consider că trebuie făcută o catehizare și o pregătire a credincioșilor pentru revenirea la o participare activă și cu folos, la celebrarea sacramentelor și în special a Sfintei Euharistii.” Ca un răspuns la acest îndemn, am propus la mănăstire un curs lunar cu pr. Emanuel CSJ despre Sfânta Liturghie, ale căror notițe vi le vom prezenta și aici, pe blog, în perioada următoare.
* * *
Cum să expun în câteva cuvinte ceea ce cunoaștem toți atât de bine: liturghia la care participăm în fiecare duminică, în fiecare zi chiar, pentru cei care au posibilitatea? Fie că este liturghia simplă din cursul săptămânii de la mănăstire, fie că este liturghia pontificală a Papei în piața centrală a capitalei, este întotdeauna aceeași liturghie, același sacrament al Euharistiei.
Este sacramentul Euharistiei la care iau parte eu, la care luăm parte noi, și care se reînnoiește în fiecare zi. Iată de ce, pe drept cuvânt, Conciliul Vatican II insistă asupra unei participări active a credincioșilor la jertfa euharistică. Să înțelegem mai bine ca să participăm mai bine și să creștem în credință. Iată rostul acestei modeste expuneri asupra liturghiei[1], în decursul căreia vom încerca să fim concreți. Documentul de referință principal va fi Institutio generalis Missalis Romani (Principii și norme pentru utilizarea liturghierului roman), pe care îl găsim la începutul Liturghierului Roman în ediția completă.
Știm cel puțin că liturghia are două părți principale: masa Cuvântului şi masa euharistică. Cele două părți se sprijină una pe alta și nu pot fi despărțite.
(Va urma.)
[1] Despre diferitele nume ale Sacramentului Euharistiei, v. nr° 1328-1332 din Catehismul Bisericii Catolice.
Mănăstirea Sfânta Familie 