Mănăstirea Sfânta Familie

Felul în care este formulată această întrebare suscită o a doua reţinere, nu mai puţin gravă. Suntem întrebaţi: „Cum să vorbim despre Dumnezeu?” Or, a vorbi nu înseamnă numai a vorbi despre cineva sau despre ceva, ci înseamnă întotdeauna şi a vorbi cuiva. Întrebarea din titlu nu pare să ia în considerare acest aspect, nu-şi pune problema cui să-i vorbim. Sugerează o vorbire fără un interlocutor anume, fără să se adreseze personal cuiva, ca şi cum calitatea persoanei căreia ne adresăm n-ar conta (spre deosebire de cantitate, care ne interesează, căci am vrea să ne asculte cât mai mulţi).

Este totuşi evident că nu-i vorbim la fel despre Dumnezeu unui marxist sau unui musulman, unui adult sau unui copil, Cristinei sau lui Robert… Dacă le-am vorbi în acelaşi fel, ar fi o anti-vorbire, ar fi o comunicare greşită încă de la rădăcină. Faptul că vorbirea se adresează unei persoane este o dimensiune esenţială a cuvântului. Cel care vorbeşte fără să se adreseze cuiva anume ne duce cu gândul la vorbirea papagalului, iar cel care ascultă un asemenea cuvânt nu va fi atins nici el personal. (Modelul propriu al comunicării fără destinatar este cel al televizorul şi al telespectatorului!) Cel dintâi mai degrabă se uşurează decât vorbeşte, cel de-al doilea primeşte doar ceea ce vrea să audă, ceea ce nu înseamnă a asculta. Discursul devine repetiţie mecanică sau oratorie. Retorica încearcă să compenseze absenţa de destinatar, abilitatea încearcă să mascheze dialogul refuzat. În loc să permită naşterea dialogului, cuvântul devine retorică sau formatare ideologică.

Întrucât vorbesc mereu cuiva, atunci când vreau să spun ceva trebuie să mă las afectat de situaţia interlocutorului meu. Ceea ce vreau să spun se va modifica, dacă nu în ce priveşte conţinutul, măcar în privinţa felului de a prezenta. Dacă nu mă las afectat de celălalt şi de ascultarea sa, dispreţuiesc nu numai alteritatea sa, ci şi însuşi propriul meu cuvânt. Înainte să fie o greşeală morală, este o greşeală faţă de limbajul însuşi, căci pretind o elocvenţă fără interlocutor. Desigur, frazele mele vor fi pline de „iubire de aproapele”, nu voi scuipa pe nimeni, însă îi voi obliga pe toţi să ţină ligheanul în care vărs cuvintele… Fără interlocutor (şi deci fără să-l fi ascultat pe celălalt în prealabil, fără atenţie faţă de persoana căreia îi vorbesc), pot să îndrug multe lucruri adevărate, de fapt nu voi vorbi cu nimeni, sau mai clar: nu voi vorbi.

A pretinde că vorbim despre Dumnezeu fără a-l lua în considerare pe cel căruia îi vorbim nu este vorbire în adevăratul înţeles al cuvântului. Înseamnă a te umfla de aroganţă, a nu căuta altceva decât liniştirea propriei conştiinţe de presiunea imperativului „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia… Evanghelizarea seamănă atunci cu activitatea unui cilindru compactor.

Înainte de orice altceva, trebuie să ne întrebăm cui ne adresăm, cui îi vorbim de Dumnezeu? Să ne întrebăm chiar dacă nu trebuie cumva să ne vorbim mai întâi nouă înşine. Spontan, auzind întrebarea „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu?”, ne gândim că trebuie să le vorbim celorlalţi… Ca şi cum pentru noi întrebarea nu s-ar mai pune. Ca şi cum noi fiind creştini, automat întrebarea se pune doar pentru necreştini. O astfel de gândire ne coboară însă chiar mai jos decât necreştinii. A vorbi de Dumnezeu fără a fi ascultat noi înşine (acum şi mereu) cuvântul său înseamnă a deveni, cum spunea sfântul Augustin, „un predicator deşert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru” (Conc. Vat II, Dei Verbum 25).

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Cel puţin trei aspecte frapează de la bun început în formularea acestei întrebări.

În primul rând faptul că întrebăm „Cum” şi nu „De ce?” nici „Ce înseamnă să vorbim despre Dumnezeu?”, nici măcar „Cine este Dumnezeu?” sau mai simplu „Ce înseamnă a vorbi?”. Procedăm de parcă întrebările „ce” şi „de ce” ar fi deja rezolvate, ca şi cum am şti precis din start despre ce/cine e vorba şi de ce trebuie să o facem, şi nu ne-ar mai rămâne decât să ne gândim cum să o facem, adică ce mijloace să folosim. (…)

Întrebarea „cum” ne orientează direct spre practică. Întrebările „ce” şi „de ce” ne lasă la nivelul teoriei. Întrebarea „cum” ne obligă să coborâm din cerurile speculaţiei abstracte, pentru a ne raporta fără ocolişuri la concretul existenţei. Ştiinţa modernă are tendinţa generală să neglijeze întrebările „ce” şi „de ce” în favoarea lui „cum?”. Vrea să afle „cum merge?”, „cum funcţionează?” pentru o mai mare putere de control. Nimic mai practic, desigur, dar tocmai din acest motiv viziunea aceasta se reduce la una pur utilitaristă… Întrebarea fundamentală nu mai este cea a bătrânei metafizici „Care este cauza fiinţelor?”, ci se enunţă în termeni pragmatici, al căror caracter concret şi constructiv sare în ochi: „Unde e telecomanda?”.

Cine întreabă „cum?” înainte de a şti „de ce” cade în această fascinaţie a telecomandei. Acest lucru se întâmplă şi în interiorul Bisericii. Mulţi îşi închipuie că punctul decisiv al „noii evanghelizări” (ceea ce o va face „nouă”) constă în adoptarea „noutăţilor”, ameliorarea metodelor de comunicare, folosirea noilor tehnologii. Evanghelia nu funcţionează suficient de bine prin ea însăşi. Ne trebuie Evanghelia plus multimedia, Faţa lui Dumnezeu plus Facebook, Sfântul Duh plus Twitter. Vestea cea Bună era în aşteptarea Ştirilor…

Lumea noastră pe aceste şine merge. Înmulţim mijloacele, însă nu mai ştim scopul lor, devin ele însele scopuri. Se perfecţionează şi ne măresc fără încetare „puterea”, şi nu fac în realitate decât să ne distragă atenţia de la pierderea oricărui sens. (…) Nu mai ştim ce e important să comunicăm şi atunci nu mai comunicăm decât comunicarea. Oamenii trebuie să comunice între ei, iată ce trebuie, iar mijloacele de comunicare trebuie să fie din ce în ce mai fluide şi mai atrăgătoare. Şi devin atât de atrăgătoare încât sfârşesc prin a împiedica însăşi comunicarea, devenită atât de fluidă încât nu mai aflăm nimic solid.

Ai telecomanda în mâini, nu mai contează programul, le poţi schimba cum vrei. Multimedia devine o chestie în sine, nu mai contează dacă e vorba de ceva care merită, atâta vreme cât e ceva „super”, „cool”, „fun”… Golită de orice conţinut, comunicarea nu ne mai înspăimântă prin goliciunea ei, căci este distractivă. Mijlocul fără scop devine din ce în ce mai ludic.

Astfel, nu-l mai vezi pe omul pe lângă care treci, captivat fiind de ecranul pe care-l ţii în mână. La urma urmei, însuşirile virtuale ale tipului respectiv sunt mult mai „super”, „cool”, decât el însuşi, lihnit de foame şi imposibil de downloadat. Şi de altfel, ce-aţi avea să vă spuneţi? Dialogul e periculos. Riscă să-ţi deschidă ochii asupra celuilalt şi să-ţi aducă aminte că şi tu trebuie să mori în curând. Simplul fapt de a-l privi în faţă îţi dezvăluie prea mult duritatea vieţii. Deci cel mai bine e să te îndepărtezi şi să te conectezi cu el pe vre-un forum, să schimbaţi poze pe „zidurile” voastre, într-un cuvânt comunicarea voastră să ascundă nulitatea a ceea ce vă spuneţi.

A întreba „cum să vorbim?” ne îndepărtează de celelalte întrebări „ce/cine?” şi „de ce?”, şi astfel e o plasă. Căutăm să ştim cum să vorbim de Dumnezeu în secolul nostru hi-tech, însă de la bun început a câştigat secolul. Ne-a convertit fară ca măcar să ne dăm seama.

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Dumnezeu poate fi subiect de conversaţie? Putem vorbi despre el între ultimele rezultate din Cupa Europei şi următorul buletin meteo? Sau poate e mai bine să avem despre el un discurs savant, să facem din el un frumos discurs teologic, să îl resituăm între antinomiile lui Kant şi genealogiile lui Nietzsche? Gura care tocmai a spus „Dă-mi sarea!” sau „Trăiască Franţa puternică!” sau „Sunteţi frumoasă, Monica, pot să trec pe la dvs.?”, are oare dreptul să spună ceva despre divin? De altfel, cuvântul „Dumnezeu” poate fi oare un cuvânt printre altele într-o frază, un cuvânt îngroşat sau scris cu majusculă? Infinitul poate fi cuprins în câteva litere? Nu-l diminuăm oare tocmai în clipa în care pretindem că-l preamărim? Sau nu-l onorăm oare tocmai atunci când vrem să scăpăm de el pentru totdeauna?

Cel puţin două categorii de persoane nu se complică cu aceste dificultăţi: fundamentalistul şi ateul. Amândoi vorbesc despre Dumnezeu vrute şi nevrute. Astfel că alte două categorii se vor ridica împotriva unei astfel de aroganţe: agnosticul şi creştinul ascuns. Aceştia iau partea celor care nu mai spun nimic.

Mai sunt şi cei care nu se regăsesc în această împărţire cvadripartită. Cei care nu pot vorbi despre Dumnezeu, dar pot încă şi mai puţin să tacă. Iată-i bâlbâind, silabisind, căutându-şi cuvintele, clovni care trebuie să mărturisească despre ceea ce este mai mare decât ei… Ei sunt trimişi ca vestitori ai „Împărăţiei”, în vreme ce-şi fac cumpărăturile la Carrefour. Ei au fost numiţi „lumina lumii”, în vreme ce bâjbâie în casă să găsească întrerupătorul. În sfârşit ei se ştiu fii ai Domnului infinit şi nu mai puţin fii ai Lenuţei şi ai lui Gheorghe, finiţi, extrem de finiţi…

Fabrice Hadjadj, „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu. Anti-manual de evanghelizare”. Editura Salvator, Paris, 2012. Premiul „Spiritualités d’aujourd’hui” 2013

[Articol preluat de pe Medevalia.ro]

.

Miercuri, 27 martie, Papa Francisc a aprobat decretul privind martiriul slujitorului lui Dumnezeu, Monseniorul Vladimir Ghika, preot diecezan. Cu alte cuvinte, nu peste multă vreme, Monseniorul Ghika va fi beatificat. Anunțul a străbătut cu viteză internetul și fost preluat de presa românească. Însă, mai multe detalii nu au fost oferite. Care este diferența dintre beatificare și sanctificare? De ce a fost luată această decizie? Care este procesul prin care se ajunge la o asemenea hotărâre? Care este însemnătatea profilului spiritual al Monseniorului Vladimir Ghika pentru Bierica Romano-Catolică?

La toate aceste întrebări ne-a răspuns Emanuel Cosmovici, membru al echipei postulaturii Vladimir Ghika, cercetător și editor al volumului Fratelui meu din exil, Epoca stalinista in România in scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika,  Editura Galaxia Gutenberg, 2008, și al volumului Monseniorul, Amintiri și documente din viața Monseniorului Ghika în România, Editura Galaxia Gutenberg, 2011.

.

Andrei Găitănaru: Care este anvergura figurii sale în cadrul istoriei Bisericii Romano-Catolice?

Emanuel Cosmovici: În România există două dieceze romano catolice, la București și la Iași, precum și 4 dieceze în Transilvania pentru minoritățile maghiară și germană. În dieceza de București, Vladimir Ghika a găsit în anul 1902 o preponderență a minorităților. Biserica era considerată „nemțească”. În Moldova existau, în schimb, puternice comunități catolice, care proveneau parțial din primii creștini ai primelor veacuri.

Monseniorul Ghika a militat pentru inculturarea catolicismului în România. Avea un prestigiu imens între preoții din dieceză, dar și între toți catolicii din țară. A fost un deschizător de drumuri în privința acțiunilor de caritate pentru aproapele în suferință. Pentru el, prezența lui Dumnezeu era o realitatea de care trebuie să fim conștienți în orice clipă.

În momentele de maxim pericol din partea puterii comuniste, Monseniorul Ghika a dat tuturor un exemplu de curaj și de încredere în Cel de Sus. Iar atunci când Biserica i-a cerut sprijinul, i-a stat alături în mod conștient, fără a-și salva cu orice preț viața. Aici se ascunde martiriul său, pentru care era pregătit încă din anii tinereții.

Andrei Găitănaru: Monseniorul Ghika spera la o unificare a celor doua mari Biserici: Catolică și Ortodoxă. Era vorba despre o viziune ecumenistă bine articulată sau, mai degrabă, o nostalgie vie după condiția Bisericii din primele secole ale Creștinismului?

Emanuel Cosmovici: La Jilava, majoritatea celor care-l ascultau pe Monseniorul Ghika vorbindu-le (de pe partalul de sus din celula 12, sau din celula 8 aflate în “reduit“) despre sensul suferinței, și care se rugau împreună cu el, erau credincioși ortodocși. În același sens, Papa Ioan Paul al II-lea spunea, la 7 mai 2000, la comemorarea martorilor credinței din sec. al XX-lea: „Ecumenismul cel mai convingător este cel al martirilor și al mărturisitorilor; el arată creștinilor din secolul al XXI-lea care e calea unității. Aceasta e moștenirea Crucii trăită în lumina Paștelui […]”.

Monseniorul Ghika prezenta în predicile și conferințele sale valorile orientului creștin care ar putea îmbogăți creștinismul occidental. Regreta în același timp alte aspecte, cum ar fi lipsa practicii adorației euharistice în orient.

El a organizat conferințe, întâlniri, a pledat pentru unirea Bisericilor. Nu știm dacă s-a exprimat asupra unui proiect concret. Unirea este în mâna Domnului.

În același timp regreta că românii au fost despărțiți, prin desfășurarea istoriei, de la legătura lor seculară cu Scaunul Sfântului Petru. Și vedea în același timp că reluarea acestei legături are tradiții certe în istoria noastră. Credea în mărturia pe care ar putea-o da țara noastră.

Pentru continuarea articolului, link aici.

În Occident și în Răsărit figura Papei fascinează sau enervează, în orice caz nu lasă indiferent… „Scandalul central al catolicismului, spunea Hans Urs von Balthasar, este că un păcătos revendică un element de infaibilitate”. Mai aproape de noi, părintele Stăniloaie critica puterea  politică a Pontifului: „Papa a voit să aibă și el statul lui, a luptat… pentru putere, n-a fost o luptă pentru credință. Astăzi Vaticanul e stat. De ce?” Lista întrebărilor poate continua cu puterea juridică a Papei, cu dependența sa față de Curia romană, cu autoritatea sa față de ceilalți episcopi latini sau orientali.

Dincolo de viziunile caricaturale, să încercăm să vorbim despre forma de autoritate pe care Sfântul Părinte o are în Biserica Catolică.

Miercuri, 20 martie 2013, la ora 19,30. Discuție cu fratele Dan

Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimate Autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori,

Vă mulţumesc că aţi venit aşa de numeroşi la această ultimă Audienţă generală a mea.

Mulţumesc din inimă! Sunt cu adevărat emoţionat! Şi văd Biserica vie! Şi cred că trebuie să spunem un mulţumesc şi Creatorului pentru timpul frumos pe care ni-l dăruieşte acum când mai e încă iarnă.

Ca apostolul Paul în textul biblic pe care l-am ascultat (cf. Col 1,3-6), şi eu simt în inima mea că trebuie să-i mulţumesc mai ales lui Dumnezeu, care conduce şi face să crească Biserica, Lui care seamănă Cuvântul său şi astfel alimentează credinţa în poporul său. În acest moment sufletul meu se lărgeşte şi îmbrăţişează întreaga Biserică răspândită în lume; şi-i aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru “veştile” pe care în aceşti ani ai slujirii petrine am putut să le primesc cu privire la credinţa în Domnul Isus Cristos şi despre caritatea care circulă realmente în Trupul Bisericii şi-l face să trăiască în iubire şi despre speranţa care ne deschide şi ne orientează spre viaţa în plinătate, spre patria din cer.

Simt că-i port pe toţi în rugăciune, într-un prezent care este cel al lui Dumnezeu, unde adun fiecare întâlnire, fiecare călătorie, fiecare vizită pastorală. Totul şi pe toţi îi adun în rugăciune pentru a-i încredinţa Domnului: pentru ca să avem cunoaştere deplină a voinţei sale, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală, şi pentru ca să putem să ne comportăm în mod vrednic de El, de iubirea sa, aducând roade prin orice faptă bună (cf. Col 1,9-10).

În acest moment, există în mine o mare încredere, pentru că ştiu, ştim noi toţi, că Cuvântul adevărului Evangheliei este forţa Bisericii, este viaţa sa. Evanghelia purifică şi reînnoieşte, aduce rod, oriunde comunitatea credincioşilor o ascultă şi primeşte harul lui Dumnezeu în adevăr şi în caritate. Aceasta este încrederea mea, aceasta este bucuria mea.

Când, la 19 aprilie în urmă cu aproape opt ani, am acceptat să asum slujirea petrină, am avut certitudinea fermă care m-a însoţit mereu: această certitudine a vieţii Bisericii din Cuvântul lui Dumnezeu. În acel moment, aşa cum am exprimat deja de mai multe ori, cuvintele care au răsunat în inima mea au fost: Doamne, de ce îmi ceri asta şi ce anume îmi ceri? Este o povară mare aceea pe care mi-o pui pe umeri, dar dacă Tu îmi ceri asta, la cuvântul tău voi arunca năvoadele, fiind sigur că Tu mă vei conduce, chiar şi cu toate slăbiciunile mele. Şi după opt ani pot spune că Domnul m-a condus, mi-a fost aproape, am putut să percep zilnic prezenţa sa. A fost o bucată de drum al Bisericii care a avut momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente grele; m-am simţit ca sfântul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, şi Domnul părea că doarme. Dar am ştiut mereu că în barca aceea este Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa. Şi Domnul n-o lasă să se scufunde; El e cel care o conduce, desigur şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine, pe care nimic n-o poate întuneca. Şi pentru aceasta inima mea este astăzi plină de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a făcut să nu lipsească niciodată întregii sale Biserici şi chiar şi mie consolarea sa, lumina sa, iubirea sa.

Suntem în Anul Credinţei, pe care l-am voit pentru a întări tocmai credinţa noastră în Dumnezeu într-un context care pare să-l pună tot mai mult pe planul al doilea. Aş vrea să vă invit pe toţi să reînnoim încrederea fermă în Domnul, să ne încredinţăm ca nişte copii în braţele lui Dumnezeu, fiind siguri că acele braţe ne susţin mereu şi sunt ceea ce ne permite să mergem în fiecare zi, chiar şi în oboseală. Aş vrea ca fiecare să se simtă iubit de acel Dumnezeu care l-a dăruit pe Fiul său pentru noi şi care ne-a arătat iubirea sa fără margini. Aş vrea ca fiecare să simtă bucuria că este creştin. Într-o frumoasă rugăciune care ar trebui recitată zilnic dimineaţa se spune: “Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc cu toată inima mea. Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat, pentru că m-ai făcut creştin…”. Da, să fim bucuroşi pentru darul credinţei; este binele cel mai preţios, pe care nimeni nu ni-l poate lua! Să-i mulţumim Domnului pentru asta în fiecare zi, cu rugăciunea şi cu o viaţă creştină coerentă. Dumnezeu ne iubeşte, dar aşteaptă ca să-l iubim şi noi!

Dar nu numai lui Dumnezeu vreau să-i mulţumesc în acest moment. Un Papă nu este singur la conducerea bărcii lui Petru, chiar dacă este prima sa responsabilitate. Eu nu m-am simţit niciodată singur în purtarea bucuriei şi a poverii slujirii petrine; Domnul a pus lângă mine atâtea persoane care, cu generozitate şi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică, m-au ajutat şi au fost aproape de mine. Înainte de toate voi, iubiţi Fraţi Cardinali: înţelepciunea voastră, sfaturile voastre, prietenia voastră au fost preţioase pentru mine; Colaboratorii mei, începând de la Secretarul meu de Stat care m-a însoţit cu fidelitate în aceşti ani; Secretariatul de Stat şi întreaga Curie Romană, precum şi toţi cei care, în diferitele sectoare, prestează slujirea lor faţă de Sfântul Scaun: sunt multe feţe care nu ies în evidenţă, rămân în umbră, dar tocmai în tăcere, în dăruirea cotidiană, cu spirit de credinţă şi umilinţă au fost pentru mine un sprijin sigur şi vrednic de încredere. Un gând special se îndreaptă către Biserica de Roma, Dieceza mea! Nu pot să-i uit pe Fraţii întru Episcopat şi întru Preoţie, persoanele consacrate şi întregul popor al lui Dumnezeu: în vizitele pastorale, în întâlniri, în audienţe, în călătorii, am perceput mereu mare atenţie şi afect profund; dar şi eu i-am iubit pe toţi şi pe fiecare, fără deosebiri, cu acea caritate pastorală care este inima oricărui Păstor, mai ales a Episcopului de Roma, a Succesorului Apostolului Petru. În fiecare zi l-am purtat pe fiecare dintre voi în rugăciune, cu inima de tată.

Aş vrea ca salutul meu şi mulţumirea mea să ajungă apoi la toţi: inima unui Papă se lărgeşte la lumea întreagă. Şi aş vrea să exprim recunoştinţa mea Corpului diplomatic de pe lângă Sfântul Scaun, care face prezentă marea familie a naţiunilor. Aici mă gândesc şi la toţi cei care lucrează pentru o bună comunicare şi cărora le mulţumesc pentru slujirea lor importantă.

La acest punct aş vrea să mulţumesc din inimă şi tuturor persoanelor numeroase din toată lumea, care în ultimele săptămâni mi-au trimis semne emoţionante de atenţie, de prietenie şi de rugăciune. Da, Papa nu este niciodată singur, acum experimentez asta încă o dată într-un mod aşa de mare încât atinge inima. Papa aparţine tuturor şi foarte multe persoane se simt foarte aproape de el. Este adevărat că primesc scrisori de la cei mari ai lumii – de la şefii de stat, de la conducătorii religioşi, de la reprezentanţii lumii culturii etc. Dar primesc şi foarte multe scrisori de la persoane simple care-mi scriu pur şi simplu din inima lor şi mă fac să simt afectul lor, care se naşte din faptul de a fi împreună cu Cristos Isus, în Biserică. Aceste persoane nu-mi scriu aşa cum se scrie de exemplu unui principe sau unui mare om care nu este cunoscut. Îmi scriu ca fraţi şi surori sau ca fii şi fiice, cu sentimentul unei legături familiare foarte afectuoase. Aici se poate atinge cu mâna ce anume este Biserica – nu o organizaţie, o asociaţie cu scopuri religioase sau umanitare, ci un trup viu, o comuniune de fraţi şi surori în Trupul lui Isus Cristos, care ne uneşte pe toţi. A experimenta Biserica în acest mod şi aproape a putea atinge cu mâinile forţa adevărului său şi a iubirii sale este motiv de bucurie, într-un timp în care atâţia vorbesc despre declinul ei. Dar vedem cum Biserica este vie astăzi!

În aceste ultime luni, am simţit că forţele mele erau diminuate şi i-am cerut lui Dumnezeu cu insistenţă, în rugăciune, să mă lumineze cu lumina sa pentru a mă face să iau decizia cea mai corectă nu pentru binele meu, ci pentru binele Bisericii. Am făcut acest pas în deplină conştiinţă despre gravitatea şi chiar noutatea sa, dar cu o profundă seninătate a sufletului. A iubi Biserica înseamnă a avea şi curajul de a face alegeri dificile, suferite, având mereu în faţă binele Bisericii şi nu pe noi înşine.

Aici permiteţi-mi să mă întorc încă o dată la ziua de 19 aprilie 2005. Gravitatea deciziei a fost tocmai şi în faptul că începând din acel moment eram angajat totdeauna şi pentru totdeauna de către Domnul. Totdeauna – cel care asumă slujirea petrină nu mai are nici o privacy. Aparţine totdeauna şi în totalitate tuturor, întregii Biserici. Vieţii sale îi este, ca să spunem aşa, luată totalmente dimensiunea privată. Am putut experimenta, şi experimentez exact acum, că unul primeşte viaţa chiar atunci când o dăruieşte. Mai înainte am spus că multe persoane care-l iubesc pe Domnul îl iubesc şi pe Succesorul sfântului Petru şi sunt afecţionate de el; că Papa are cu adevărat fraţi şi surori, fii şi fiice în toată lumea şi că se simte în siguranţă în îmbrăţişarea comuniunii voastre; pentru că nu-şi mai aparţine sieşi, aparţine tuturor şi toţi îi aparţin lui.

Acel “totdeauna” este şi un “pentru totdeauna” – nu mai există o întoarcere în privat. Decizia mea de a renunţa la exercitarea activă a slujirii nu revocă asta. Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe etc. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem aşa, în staulul sfântului Petru. Sfântul Benedict, al cărui nume îl port ca Papă, îmi va fi de mare exemplu în asta. El ne-a arătat calea pentru o viaţă, care, activă sau pasivă, aparţine total lucrării lui Dumnezeu.

Mulţumesc tuturor şi fiecăruia şi pentru respectul şi înţelegerea cu care aţi primit această decizie aşa de importantă. Eu voi continua să însoţesc drumul Bisericii cu rugăciunea şi reflecţia, cu acea dedicare Domnului şi Miresei sale pe care am încercat s-o trăiesc până acum în fiecare zi şi pe care aş vrea s-o trăiesc mereu. Vă cer să mă amintiţi în faţa lui Dumnezeu şi mai ales să vă rugaţi pentru Cardinali, chemaţi la o misiune aşa de relevantă, şi pentru noul Succesor al Apostolului Petru: Domnul să-l însoţească cu lumina şi forţa Duhului său.

Să invocăm mijlocirea maternă a Fecioarei Maria Mama lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru ca să ne însoţească pe fiecare dintre noi şi întreaga comunitate eclezială; Ei să ne încredinţăm, cu profundă încredere.

Dragi prieteni! Dumnezeu conduce Biserica sa, o susţine mereu şi mai ales în momentele dificile. Să nu pierdem niciodată această viziune de credinţă, care este unica adevărată viziune a drumului Bisericii şi al lumii. În inima noastră, în inima fiecăruia dintre voi, să fie mereu certitudinea bucuroasă că Domnul este alături de noi, nu ne abandonează, ne este aproape şi ne învăluie cu iubirea sa. Mulţumesc!

Aveţi aici 3 articole pertinente despre demisia Papei Benedict al XVI-lea, scrise de Ion Cosmovici, Radu Preda şi Tereza-Brânduşa Palade. Aş mai adăuga un aspect.

În surpriza generală la aflarea acestei veşti, mulţi s-au întrebat: „Papa poate să-şi dea demisia?” Teoretic, da. Mai este însă o altă întrebare: „Poate un părinte să-şi părăsească copiii?” Desigur, nu! Şi aici, această demisie ne atinge sufletul… Şi atunci? Atunci Papa ne obligă pe toţi să ne aducem aminte de cuvântul lui Isus: „Nu aveţi decât un singur Tată, cel din ceruri” (Mt 23,9) Este o lecţie de credinţă pentru întreaga Biserică aflată în timpul Postului.

Cel care conduce Biserica este Cristos. Papa este slujitorul său – un slujitor unic, desigur  – dar care nu înlătură lucrarea directă şi dumnezeiască a lui Cristos. El, Cristos, conduce Biserica. Iar Papa Benedict nu şi-a arogat câtuşi de puţin rolul de „înlocuitor al lui Cristos pe pământ”, de „prezenţă a Sa”, nici cel de „cap sau şef al Bisericii”. Cu diferite nuanţe, toate aceste expresii sunt uneori folosite fals, în măsura în care ascund adevărul principal: misterul Bisericii conduse de Cristos înviat şi slăvit.

Desigur, felul în care Cristos conduce Biserica nu se vede, se crede numai, şi asta e o mare problemă pentru jurnalişti, căci nu pot scrie nici un articol pe tema asta. Papa Benedict, prin felul în care şi-a asumat pontificatul, ne-a pus constant în faţa acestei alegeri de a crede în Dumnezeu.

Papa Benedict, încă de la primele cuvinte rostite ca Suveran Pontif, s-a prezentat ca „un simplu slujitor în via Domnului”. Am avut ocazia să-l întâlnesc personal de două ori şi de fiecare dată am rămas cu sentimentul că el chiar era „un simplu slujitor în via Domnului”…  Papa Benedict seamănă mai mult cu „bătrânul atât de simplu, după vorbă, după port” decât cu „Papa cu-a lui trei coroane” din scrisoare.

Ioan-Paul al II-lea avea ceva carismatic, care ne ajuta credinţa. La Papa Benedict acest aspect nu prea se simte şi atunci ori rămâi nostalgic puţin dezamăgit, ori te întăreşti într-o credinţă, dincolo de ceea ce simţi, în lucrarea lui Dumnezeu în Biserică: „Stai, el este Sfântul Părinte, cel căruia Isus îi încredinţează spre păstorire Biserica sa, deci trebuie să fiu atent şi să primesc ceea ce ne învaţă, ceea ce ne spune…”

Nu vreau să spun că Papa Benedict al XVI-lea nu a marcat suficient Biserica prin personalitatea sa (ceea ce de altfel nu este misiunea unui Papă). E de ajuns să ne gândim la toate conflictele pe care le-a traversat în aceşti ani pentru a vedea că nu a fost un păstor „care să fugă din faţa lupilor”. La fel, ultima sa alocuţiune către preoţii şi episcopii din Roma arată încă o dată înţelepciunea şi lumina cu care acest Papă a condus Biserica.

La sfârşit de pontificat însă, putem vedea cu admiraţie că mesajul său a rămas în esenţă acelaşi: cel al unui simplu slujitor al lui Cristos, acum obosit de vârstă, care nu mai poate sluji cum se cuvine în poziţia asta şi de aceea lasă locul altuia. Se va spune: „este smerenia sa”. Da, dar dincolo de smerenia personală este o poziţionare adevărată în funcţia supremă, este o credinţă curată, trăită cu simplitatea copiilor din Evanghelie care nu uită (nici pe scaunul lui Petru) adevărul primordial: Domnul ne conduce, noi toţi (papa, cel dintâi) suntem slujitorii săi.

Credinţa curată a Papei Benedict ne duce cu gândul la credinţa Fecioarei Maria, Mama lui Dumnezeu care se prezenta simplu ca „slujitoarea Domnului”. Dar credinţă curată înseamnă şi să-ţi faci datoria în faţa lui Dumnezeu, fără nici o evidenţă a prezenţei Sale. Astfel, atitudinea Papei Benedict se apropie de numeroasele noastre acte de credinţă, sărace, ordinare, pe care suntem chemaţi să le facem zi de zi, în locuinţele noastre, în mijlocul treburilor, al grijilor, al suferinţelor, fără nici un semn deosebit al prezenţei divine. Acolo, în timp ce ne îndeplinim slujirea, să credem cu aceeaşi simplitate şi tărie ca Papa Benedict: „Isus conduce Biserica. Isus îmi conduce viaţa.”

Mi se pare că aceasta este unul din mesajele principale pentru Biserica de azi.

fratele Dan

Sâmbătă 23 februarie 2013, la 14.30, învăţătură cu fratele Dan

„(…) Realitatea are ceva infinit. Nu voi putea spune niciodată „cunosc desăvârşit inima omului”. Nu voi putea spune niciodată că am atins profunzimea inteligenţei umane. Inteligenţa care cercetează realitatea, care scrutează inteligenţa umană şi care încearcă să coopereze cu omul, are ceva cvasi-infinit. Iar această căutare infinită a adevărului mă pasionează deoarece în fond, ea ne permite să revenim mereu la cel care este sursa a toate. De exempu o viziune de înţelepciune nu prea mai există astăzi din punct de vedere filozofic, în vreme ce ea este de o bogăţie inepuizabilă atunci când am descoperit existenţa lui Dumnezeu şi atunci când am descoperit că sunt dependent de această realitate primă în adâncul fiinţei mele, că există un creator, un creator a ceea ce sunt, al fiinţei mele, al sufletului meu spiritual. În această lumină pot încerca fără încetare să înţeleg importanţa şi interesul a ceea ce sunt, al prietenului meu şi al lumii. Aici cred că există o privire contemplativă infinită. În fond, filozofia a devenit repetitivă deoarece ea nu mai este contemplativă” (Interviu cu părintele Marie-Dominique Philippe, 1994)

.