Mănăstirea Sfânta Familie

Pentru unii credincioși și necredincioși, cuvântul „Dumnezeu” este soluția finală, răspunsul universal valabil. Pentru mine, el este o poartă deschisă spre un abis, este mai degrabă o chemare decât un răspuns. Este cuvântul care spune că nu avem ultimul cuvânt. Este Numele care marchează, nu sfârșitul dialogului, ci deschiderea față de ce e diferit de noi, față de ceea ce ne surprinde, față de orice întâlnire. Numele lui Dumnezeu n-ar trebui să ne facă mândri și mulțumiți de noi, el ne cheamă mai degrabă la umilință, atunci când e prezent smerit în discursurile noastre.

La prima vedere, adevăratul credincios e cel care folosește cuvântul „Dumnezeu” în toate situațiile. Iată însă că Domnul le poruncește credincioșilor săi: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care ia în zadar numele său” (Ex 20,7). Așadar, nu cel care nu vorbește de Dumnezeu este pasibil de pedeapsă, ci mai degrabă cel care vorbește vrute și nevrute despre El… Dar ce înseamnă a lua în zadar Numele Domnului?

În primul rând, a lua în zadar Numele înseamnă a-l scufunda în deșertăciunea lumii, a-l banaliza – tentația fundamentalistului. La fundamentalist, cuvântul „Dumnezeu” invadează întregul discurs. El are o intenție bună („Orice ați spune sau ați face, să fie în numele Domnului…”), dublată de constatarea tragică a slăbiciunii minții omenești, pe care numai un cuvânt ceresc o mai poate scoate câtuși de puțin din întuneric. Dar intenția sa se transformă în scuză pentru a nu gândi, iar Numele Domnului devine răspunsul universal, valabil 24h/24… Sartre definea imbecilul ca cel care are răspuns la toate. La fundamentalist, cuvântul „Dumnezeu” devine instrumentul imbecilității desăvârșite. Discursul religios absoarbe/exclude orice alt discurs. Nu mai există un discurs atent, care să pornească de la lucruri, așa cum ne sunt date ele în experiență. E de ajuns să spui „Dumnezeu” și totul se rezolvă. Ce este omul? Făptura lui Dumnezeu. Cât fac doi plus doi? Cât vrea Dumnezeu. „Domnul” înlocuiește toate lucrurile. Și de aceea, orice lucru va sfârși prin a-l înlocui pe Domnul. Această banalizare, în același timp agresivă și defensivă, conduce curând la reacția inversă: ateismul.

Ateul întreabă pe bună dreptate: „De ce-mi vorbești despre Dumnezeu în loc să-mi vorbești de tine, de mine, de noi și de paharul de vin pe care îl bem împreună? De ce-mi vorbești despre ce nu se vede și nu te oprești la cele ce se văd?” Această reacție e sănătoasă ca reacție. Dar, ca răspuns, ea este foarte problematică, deoarece discursul despre Dumnezeu este identificat cu discursul fundamentalist, adică discursul în care cuvântul „Dumnezeu” devine bagheta magică, în care credința exclude rațiunea, mântuirea se opune creației, iar Dumnezeu – autorul lumii „de dincolo” – devine dușmanul lui Dumnezeu – autorul lumii „de aici”.

Ateul și fundamentalistul se aseamănă. Ei au în comun faptul că vorbesc despre Dumnezeu cu aceeași ușurință, fie pentru a-l nega tot timpul, fie pentru a-l vedea peste tot. […] Aceste poziții nu rezolvă o întrebare metafizică fundamentală, care este rădăcina dificultății noastre de a vorbi sau de a nu vorbi despre Dumnezeu. Această întrebare se naște simplu: iată că încep să vă vorbesc despre Dumnezeu. În acel moment, dumneavoastră realizați că nu vă mai vorbesc nici despre fotbal, nici despre criza financiară, nici despre Monica Belluci. Acest fapt este o evidență. Și totuși, aici e problema decisivă: cum să vorbesc în același timp despre Veșnicie și despre ultimul meci al lui Real Madrid? Altfel spus: Cum să vorbesc despre Dumnezeu în așa fel încât discursul meu să nu implice dispreț, ci dimpotrivă tandrețe, față de cele mai mici creaturi ale Sale?  (Va urma.)

 (După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Întrebarea din titlu conține un al treilea element contestabil, ascuns în spatele lui „astăzi”. Acest cuvânt indică o problemă nouă: astăzi trebuie să vorbim despre Cristos unor popoare descreștinate.

Ne-am născut târziu într-o lume bătrână. Prospețimea predicării apostolice a rămas departe în spatele nostru. A avut timp să se facă și să se desfacă. Am putea deplânge situația noastră: „De ce nu sunt trimis misionar la niște sălbatici? În loc de asta sunt trimis la niște europeeni, botezați care au uitat de botezul lor !” Această uitare a apei baptismale este mult mai greu de înfruntat decât apa clocotind, în care vrea să vă fiarbă sălbaticul în candoarea sa. Un canibal e naiv : va mânca niște misionari, apoi își va da seama că sunt mai buni de ascultat decât de mâncat, și atunci le va asculta cuvântul. Cu un descreștinat e mult mai greu, căci acesta crede că îl cunoaște deja pe Cristos și de aceea nu mai ascultă nimic.

Aceasta este problema specială a zilelor noastre. Țara de misiune a devenit o țară a demisiei creștine. Nu mai suntem amenințați nici cu grătarul înroșit, nici cu apa clolotind. Suntem dați afară ca niște agenți comerciali pisălogi : „Știm foarte bine produsul vostru. Nu e practic deloc și avem deja vreo 2 la fel în cămară !”

Există însă cineva și mai surd decât descreștinatul : creștinul însuși. Vreau să spun cel care se mândrește cu acest nume, cel care se crede pe sine credincios în Dumnezeu și se simte suficient de smerit. Acest creștin (cu numele, dar nu cu sufletul) își închipuie că a fost o vreme când era mai ușor să vorbești despre Dumnezeu și se întreabă cu amărăciune dacă lumea noastră post-modernă mai este încă în stare să audă Evanghelia. El regretă creștinătatea de altădată în care totul era ușor, în care se vorbea despre Dumnezeu la fel ca despre ploaie sau timp frumos, iar despre Mântuire la fel ca despre supa de găină. N-am nimic cu supa de găină. Cred însă că este foarte diferită de Crucea lui Cristos. Îndrăznesc următoarea afirmație : a vorbi despre Cristos cu aceeași ușurință ca despre supa de găină, ba chiar a avea nostalgia acestei ușurințe de odinioară, ar fi un obstacol teribil, cu mult mai greu de depășit decât semi-cunoștințele descreștinatului.

Dincolo de toate, ne putem întreba dacă astăzi, în lumea noastră descreștinată, nu este oare mai ușor să vorbim despre Dumnezeu, în măsura în care nu mai putem vorbi despre El ca de o rețetă sau un fapt divers. Cuvântul divin nu este mai greu de auzit astăzi decât în vremea lui Neron sau chiar a lui Isus. „Cuvântul acesta greu este ! Cine poate să-l asculte ?” (In 6,60). Așa a fost primit Cuvântul în persoană…

Greutatea – sau decalajul – este dintotdeauna. De ieri, de azi și de mâine. Sfântul Augustin spunea în prima carte a „Confesiunilor” : „Ce poate spune cel care vorbește despre Tine ? Și cu toate astea, vai de cel care tace despre Tine, căci vorbind, sunt muți”. Toată reflecția noastră [Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu ?] nu se poate situa decât între aceste două afirmații : nu putem vorbi despre Dumnezeu cel inefabil și, în același timp, nu putem tăcea în privința Lui.

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Felul în care este formulată această întrebare suscită o a doua reţinere, nu mai puţin gravă. Suntem întrebaţi: „Cum să vorbim despre Dumnezeu?” Or, a vorbi nu înseamnă numai a vorbi despre cineva sau despre ceva, ci înseamnă întotdeauna şi a vorbi cuiva. Întrebarea din titlu nu pare să ia în considerare acest aspect, nu-şi pune problema cui să-i vorbim. Sugerează o vorbire fără un interlocutor anume, fără să se adreseze personal cuiva, ca şi cum calitatea persoanei căreia ne adresăm n-ar conta (spre deosebire de cantitate, care ne interesează, căci am vrea să ne asculte cât mai mulţi).

Este totuşi evident că nu-i vorbim la fel despre Dumnezeu unui marxist sau unui musulman, unui adult sau unui copil, Cristinei sau lui Robert… Dacă le-am vorbi în acelaşi fel, ar fi o anti-vorbire, ar fi o comunicare greşită încă de la rădăcină. Faptul că vorbirea se adresează unei persoane este o dimensiune esenţială a cuvântului. Cel care vorbeşte fără să se adreseze cuiva anume ne duce cu gândul la vorbirea papagalului, iar cel care ascultă un asemenea cuvânt nu va fi atins nici el personal. (Modelul propriu al comunicării fără destinatar este cel al televizorul şi al telespectatorului!) Cel dintâi mai degrabă se uşurează decât vorbeşte, cel de-al doilea primeşte doar ceea ce vrea să audă, ceea ce nu înseamnă a asculta. Discursul devine repetiţie mecanică sau oratorie. Retorica încearcă să compenseze absenţa de destinatar, abilitatea încearcă să mascheze dialogul refuzat. În loc să permită naşterea dialogului, cuvântul devine retorică sau formatare ideologică.

Întrucât vorbesc mereu cuiva, atunci când vreau să spun ceva trebuie să mă las afectat de situaţia interlocutorului meu. Ceea ce vreau să spun se va modifica, dacă nu în ce priveşte conţinutul, măcar în privinţa felului de a prezenta. Dacă nu mă las afectat de celălalt şi de ascultarea sa, dispreţuiesc nu numai alteritatea sa, ci şi însuşi propriul meu cuvânt. Înainte să fie o greşeală morală, este o greşeală faţă de limbajul însuşi, căci pretind o elocvenţă fără interlocutor. Desigur, frazele mele vor fi pline de „iubire de aproapele”, nu voi scuipa pe nimeni, însă îi voi obliga pe toţi să ţină ligheanul în care vărs cuvintele… Fără interlocutor (şi deci fără să-l fi ascultat pe celălalt în prealabil, fără atenţie faţă de persoana căreia îi vorbesc), pot să îndrug multe lucruri adevărate, de fapt nu voi vorbi cu nimeni, sau mai clar: nu voi vorbi.

A pretinde că vorbim despre Dumnezeu fără a-l lua în considerare pe cel căruia îi vorbim nu este vorbire în adevăratul înţeles al cuvântului. Înseamnă a te umfla de aroganţă, a nu căuta altceva decât liniştirea propriei conştiinţe de presiunea imperativului „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia… Evanghelizarea seamănă atunci cu activitatea unui cilindru compactor.

Înainte de orice altceva, trebuie să ne întrebăm cui ne adresăm, cui îi vorbim de Dumnezeu? Să ne întrebăm chiar dacă nu trebuie cumva să ne vorbim mai întâi nouă înşine. Spontan, auzind întrebarea „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu?”, ne gândim că trebuie să le vorbim celorlalţi… Ca şi cum pentru noi întrebarea nu s-ar mai pune. Ca şi cum noi fiind creştini, automat întrebarea se pune doar pentru necreştini. O astfel de gândire ne coboară însă chiar mai jos decât necreştinii. A vorbi de Dumnezeu fără a fi ascultat noi înşine (acum şi mereu) cuvântul său înseamnă a deveni, cum spunea sfântul Augustin, „un predicator deşert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru” (Conc. Vat II, Dei Verbum 25).

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Cel puţin trei aspecte frapează de la bun început în formularea acestei întrebări.

În primul rând faptul că întrebăm „Cum” şi nu „De ce?” nici „Ce înseamnă să vorbim despre Dumnezeu?”, nici măcar „Cine este Dumnezeu?” sau mai simplu „Ce înseamnă a vorbi?”. Procedăm de parcă întrebările „ce” şi „de ce” ar fi deja rezolvate, ca şi cum am şti precis din start despre ce/cine e vorba şi de ce trebuie să o facem, şi nu ne-ar mai rămâne decât să ne gândim cum să o facem, adică ce mijloace să folosim. (…)

Întrebarea „cum” ne orientează direct spre practică. Întrebările „ce” şi „de ce” ne lasă la nivelul teoriei. Întrebarea „cum” ne obligă să coborâm din cerurile speculaţiei abstracte, pentru a ne raporta fără ocolişuri la concretul existenţei. Ştiinţa modernă are tendinţa generală să neglijeze întrebările „ce” şi „de ce” în favoarea lui „cum?”. Vrea să afle „cum merge?”, „cum funcţionează?” pentru o mai mare putere de control. Nimic mai practic, desigur, dar tocmai din acest motiv viziunea aceasta se reduce la una pur utilitaristă… Întrebarea fundamentală nu mai este cea a bătrânei metafizici „Care este cauza fiinţelor?”, ci se enunţă în termeni pragmatici, al căror caracter concret şi constructiv sare în ochi: „Unde e telecomanda?”.

Cine întreabă „cum?” înainte de a şti „de ce” cade în această fascinaţie a telecomandei. Acest lucru se întâmplă şi în interiorul Bisericii. Mulţi îşi închipuie că punctul decisiv al „noii evanghelizări” (ceea ce o va face „nouă”) constă în adoptarea „noutăţilor”, ameliorarea metodelor de comunicare, folosirea noilor tehnologii. Evanghelia nu funcţionează suficient de bine prin ea însăşi. Ne trebuie Evanghelia plus multimedia, Faţa lui Dumnezeu plus Facebook, Sfântul Duh plus Twitter. Vestea cea Bună era în aşteptarea Ştirilor…

Lumea noastră pe aceste şine merge. Înmulţim mijloacele, însă nu mai ştim scopul lor, devin ele însele scopuri. Se perfecţionează şi ne măresc fără încetare „puterea”, şi nu fac în realitate decât să ne distragă atenţia de la pierderea oricărui sens. (…) Nu mai ştim ce e important să comunicăm şi atunci nu mai comunicăm decât comunicarea. Oamenii trebuie să comunice între ei, iată ce trebuie, iar mijloacele de comunicare trebuie să fie din ce în ce mai fluide şi mai atrăgătoare. Şi devin atât de atrăgătoare încât sfârşesc prin a împiedica însăşi comunicarea, devenită atât de fluidă încât nu mai aflăm nimic solid.

Ai telecomanda în mâini, nu mai contează programul, le poţi schimba cum vrei. Multimedia devine o chestie în sine, nu mai contează dacă e vorba de ceva care merită, atâta vreme cât e ceva „super”, „cool”, „fun”… Golită de orice conţinut, comunicarea nu ne mai înspăimântă prin goliciunea ei, căci este distractivă. Mijlocul fără scop devine din ce în ce mai ludic.

Astfel, nu-l mai vezi pe omul pe lângă care treci, captivat fiind de ecranul pe care-l ţii în mână. La urma urmei, însuşirile virtuale ale tipului respectiv sunt mult mai „super”, „cool”, decât el însuşi, lihnit de foame şi imposibil de downloadat. Şi de altfel, ce-aţi avea să vă spuneţi? Dialogul e periculos. Riscă să-ţi deschidă ochii asupra celuilalt şi să-ţi aducă aminte că şi tu trebuie să mori în curând. Simplul fapt de a-l privi în faţă îţi dezvăluie prea mult duritatea vieţii. Deci cel mai bine e să te îndepărtezi şi să te conectezi cu el pe vre-un forum, să schimbaţi poze pe „zidurile” voastre, într-un cuvânt comunicarea voastră să ascundă nulitatea a ceea ce vă spuneţi.

A întreba „cum să vorbim?” ne îndepărtează de celelalte întrebări „ce/cine?” şi „de ce?”, şi astfel e o plasă. Căutăm să ştim cum să vorbim de Dumnezeu în secolul nostru hi-tech, însă de la bun început a câştigat secolul. Ne-a convertit fară ca măcar să ne dăm seama.

(După: F. Hadjadj, Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu? Traducere şi adaptare în română: fr. Dan)

Dumnezeu poate fi subiect de conversaţie? Putem vorbi despre el între ultimele rezultate din Cupa Europei şi următorul buletin meteo? Sau poate e mai bine să avem despre el un discurs savant, să facem din el un frumos discurs teologic, să îl resituăm între antinomiile lui Kant şi genealogiile lui Nietzsche? Gura care tocmai a spus „Dă-mi sarea!” sau „Trăiască Franţa puternică!” sau „Sunteţi frumoasă, Monica, pot să trec pe la dvs.?”, are oare dreptul să spună ceva despre divin? De altfel, cuvântul „Dumnezeu” poate fi oare un cuvânt printre altele într-o frază, un cuvânt îngroşat sau scris cu majusculă? Infinitul poate fi cuprins în câteva litere? Nu-l diminuăm oare tocmai în clipa în care pretindem că-l preamărim? Sau nu-l onorăm oare tocmai atunci când vrem să scăpăm de el pentru totdeauna?

Cel puţin două categorii de persoane nu se complică cu aceste dificultăţi: fundamentalistul şi ateul. Amândoi vorbesc despre Dumnezeu vrute şi nevrute. Astfel că alte două categorii se vor ridica împotriva unei astfel de aroganţe: agnosticul şi creştinul ascuns. Aceştia iau partea celor care nu mai spun nimic.

Mai sunt şi cei care nu se regăsesc în această împărţire cvadripartită. Cei care nu pot vorbi despre Dumnezeu, dar pot încă şi mai puţin să tacă. Iată-i bâlbâind, silabisind, căutându-şi cuvintele, clovni care trebuie să mărturisească despre ceea ce este mai mare decât ei… Ei sunt trimişi ca vestitori ai „Împărăţiei”, în vreme ce-şi fac cumpărăturile la Carrefour. Ei au fost numiţi „lumina lumii”, în vreme ce bâjbâie în casă să găsească întrerupătorul. În sfârşit ei se ştiu fii ai Domnului infinit şi nu mai puţin fii ai Lenuţei şi ai lui Gheorghe, finiţi, extrem de finiţi…

Fabrice Hadjadj, „Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu. Anti-manual de evanghelizare”. Editura Salvator, Paris, 2012. Premiul „Spiritualités d’aujourd’hui” 2013

[Articol preluat de pe Medevalia.ro]

.

Miercuri, 27 martie, Papa Francisc a aprobat decretul privind martiriul slujitorului lui Dumnezeu, Monseniorul Vladimir Ghika, preot diecezan. Cu alte cuvinte, nu peste multă vreme, Monseniorul Ghika va fi beatificat. Anunțul a străbătut cu viteză internetul și fost preluat de presa românească. Însă, mai multe detalii nu au fost oferite. Care este diferența dintre beatificare și sanctificare? De ce a fost luată această decizie? Care este procesul prin care se ajunge la o asemenea hotărâre? Care este însemnătatea profilului spiritual al Monseniorului Vladimir Ghika pentru Bierica Romano-Catolică?

La toate aceste întrebări ne-a răspuns Emanuel Cosmovici, membru al echipei postulaturii Vladimir Ghika, cercetător și editor al volumului Fratelui meu din exil, Epoca stalinista in România in scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika,  Editura Galaxia Gutenberg, 2008, și al volumului Monseniorul, Amintiri și documente din viața Monseniorului Ghika în România, Editura Galaxia Gutenberg, 2011.

.

Andrei Găitănaru: Care este anvergura figurii sale în cadrul istoriei Bisericii Romano-Catolice?

Emanuel Cosmovici: În România există două dieceze romano catolice, la București și la Iași, precum și 4 dieceze în Transilvania pentru minoritățile maghiară și germană. În dieceza de București, Vladimir Ghika a găsit în anul 1902 o preponderență a minorităților. Biserica era considerată „nemțească”. În Moldova existau, în schimb, puternice comunități catolice, care proveneau parțial din primii creștini ai primelor veacuri.

Monseniorul Ghika a militat pentru inculturarea catolicismului în România. Avea un prestigiu imens între preoții din dieceză, dar și între toți catolicii din țară. A fost un deschizător de drumuri în privința acțiunilor de caritate pentru aproapele în suferință. Pentru el, prezența lui Dumnezeu era o realitatea de care trebuie să fim conștienți în orice clipă.

În momentele de maxim pericol din partea puterii comuniste, Monseniorul Ghika a dat tuturor un exemplu de curaj și de încredere în Cel de Sus. Iar atunci când Biserica i-a cerut sprijinul, i-a stat alături în mod conștient, fără a-și salva cu orice preț viața. Aici se ascunde martiriul său, pentru care era pregătit încă din anii tinereții.

Andrei Găitănaru: Monseniorul Ghika spera la o unificare a celor doua mari Biserici: Catolică și Ortodoxă. Era vorba despre o viziune ecumenistă bine articulată sau, mai degrabă, o nostalgie vie după condiția Bisericii din primele secole ale Creștinismului?

Emanuel Cosmovici: La Jilava, majoritatea celor care-l ascultau pe Monseniorul Ghika vorbindu-le (de pe partalul de sus din celula 12, sau din celula 8 aflate în “reduit“) despre sensul suferinței, și care se rugau împreună cu el, erau credincioși ortodocși. În același sens, Papa Ioan Paul al II-lea spunea, la 7 mai 2000, la comemorarea martorilor credinței din sec. al XX-lea: „Ecumenismul cel mai convingător este cel al martirilor și al mărturisitorilor; el arată creștinilor din secolul al XXI-lea care e calea unității. Aceasta e moștenirea Crucii trăită în lumina Paștelui […]”.

Monseniorul Ghika prezenta în predicile și conferințele sale valorile orientului creștin care ar putea îmbogăți creștinismul occidental. Regreta în același timp alte aspecte, cum ar fi lipsa practicii adorației euharistice în orient.

El a organizat conferințe, întâlniri, a pledat pentru unirea Bisericilor. Nu știm dacă s-a exprimat asupra unui proiect concret. Unirea este în mâna Domnului.

În același timp regreta că românii au fost despărțiți, prin desfășurarea istoriei, de la legătura lor seculară cu Scaunul Sfântului Petru. Și vedea în același timp că reluarea acestei legături are tradiții certe în istoria noastră. Credea în mărturia pe care ar putea-o da țara noastră.

Pentru continuarea articolului, link aici.

În Occident și în Răsărit figura Papei fascinează sau enervează, în orice caz nu lasă indiferent… „Scandalul central al catolicismului, spunea Hans Urs von Balthasar, este că un păcătos revendică un element de infaibilitate”. Mai aproape de noi, părintele Stăniloaie critica puterea  politică a Pontifului: „Papa a voit să aibă și el statul lui, a luptat… pentru putere, n-a fost o luptă pentru credință. Astăzi Vaticanul e stat. De ce?” Lista întrebărilor poate continua cu puterea juridică a Papei, cu dependența sa față de Curia romană, cu autoritatea sa față de ceilalți episcopi latini sau orientali.

Dincolo de viziunile caricaturale, să încercăm să vorbim despre forma de autoritate pe care Sfântul Părinte o are în Biserica Catolică.

Miercuri, 20 martie 2013, la ora 19,30. Discuție cu fratele Dan

Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimate Autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori,

Vă mulţumesc că aţi venit aşa de numeroşi la această ultimă Audienţă generală a mea.

Mulţumesc din inimă! Sunt cu adevărat emoţionat! Şi văd Biserica vie! Şi cred că trebuie să spunem un mulţumesc şi Creatorului pentru timpul frumos pe care ni-l dăruieşte acum când mai e încă iarnă.

Ca apostolul Paul în textul biblic pe care l-am ascultat (cf. Col 1,3-6), şi eu simt în inima mea că trebuie să-i mulţumesc mai ales lui Dumnezeu, care conduce şi face să crească Biserica, Lui care seamănă Cuvântul său şi astfel alimentează credinţa în poporul său. În acest moment sufletul meu se lărgeşte şi îmbrăţişează întreaga Biserică răspândită în lume; şi-i aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru “veştile” pe care în aceşti ani ai slujirii petrine am putut să le primesc cu privire la credinţa în Domnul Isus Cristos şi despre caritatea care circulă realmente în Trupul Bisericii şi-l face să trăiască în iubire şi despre speranţa care ne deschide şi ne orientează spre viaţa în plinătate, spre patria din cer.

Simt că-i port pe toţi în rugăciune, într-un prezent care este cel al lui Dumnezeu, unde adun fiecare întâlnire, fiecare călătorie, fiecare vizită pastorală. Totul şi pe toţi îi adun în rugăciune pentru a-i încredinţa Domnului: pentru ca să avem cunoaştere deplină a voinţei sale, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală, şi pentru ca să putem să ne comportăm în mod vrednic de El, de iubirea sa, aducând roade prin orice faptă bună (cf. Col 1,9-10).

În acest moment, există în mine o mare încredere, pentru că ştiu, ştim noi toţi, că Cuvântul adevărului Evangheliei este forţa Bisericii, este viaţa sa. Evanghelia purifică şi reînnoieşte, aduce rod, oriunde comunitatea credincioşilor o ascultă şi primeşte harul lui Dumnezeu în adevăr şi în caritate. Aceasta este încrederea mea, aceasta este bucuria mea.

Când, la 19 aprilie în urmă cu aproape opt ani, am acceptat să asum slujirea petrină, am avut certitudinea fermă care m-a însoţit mereu: această certitudine a vieţii Bisericii din Cuvântul lui Dumnezeu. În acel moment, aşa cum am exprimat deja de mai multe ori, cuvintele care au răsunat în inima mea au fost: Doamne, de ce îmi ceri asta şi ce anume îmi ceri? Este o povară mare aceea pe care mi-o pui pe umeri, dar dacă Tu îmi ceri asta, la cuvântul tău voi arunca năvoadele, fiind sigur că Tu mă vei conduce, chiar şi cu toate slăbiciunile mele. Şi după opt ani pot spune că Domnul m-a condus, mi-a fost aproape, am putut să percep zilnic prezenţa sa. A fost o bucată de drum al Bisericii care a avut momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente grele; m-am simţit ca sfântul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, şi Domnul părea că doarme. Dar am ştiut mereu că în barca aceea este Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa. Şi Domnul n-o lasă să se scufunde; El e cel care o conduce, desigur şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine, pe care nimic n-o poate întuneca. Şi pentru aceasta inima mea este astăzi plină de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a făcut să nu lipsească niciodată întregii sale Biserici şi chiar şi mie consolarea sa, lumina sa, iubirea sa.

Suntem în Anul Credinţei, pe care l-am voit pentru a întări tocmai credinţa noastră în Dumnezeu într-un context care pare să-l pună tot mai mult pe planul al doilea. Aş vrea să vă invit pe toţi să reînnoim încrederea fermă în Domnul, să ne încredinţăm ca nişte copii în braţele lui Dumnezeu, fiind siguri că acele braţe ne susţin mereu şi sunt ceea ce ne permite să mergem în fiecare zi, chiar şi în oboseală. Aş vrea ca fiecare să se simtă iubit de acel Dumnezeu care l-a dăruit pe Fiul său pentru noi şi care ne-a arătat iubirea sa fără margini. Aş vrea ca fiecare să simtă bucuria că este creştin. Într-o frumoasă rugăciune care ar trebui recitată zilnic dimineaţa se spune: “Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc cu toată inima mea. Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat, pentru că m-ai făcut creştin…”. Da, să fim bucuroşi pentru darul credinţei; este binele cel mai preţios, pe care nimeni nu ni-l poate lua! Să-i mulţumim Domnului pentru asta în fiecare zi, cu rugăciunea şi cu o viaţă creştină coerentă. Dumnezeu ne iubeşte, dar aşteaptă ca să-l iubim şi noi!

Dar nu numai lui Dumnezeu vreau să-i mulţumesc în acest moment. Un Papă nu este singur la conducerea bărcii lui Petru, chiar dacă este prima sa responsabilitate. Eu nu m-am simţit niciodată singur în purtarea bucuriei şi a poverii slujirii petrine; Domnul a pus lângă mine atâtea persoane care, cu generozitate şi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică, m-au ajutat şi au fost aproape de mine. Înainte de toate voi, iubiţi Fraţi Cardinali: înţelepciunea voastră, sfaturile voastre, prietenia voastră au fost preţioase pentru mine; Colaboratorii mei, începând de la Secretarul meu de Stat care m-a însoţit cu fidelitate în aceşti ani; Secretariatul de Stat şi întreaga Curie Romană, precum şi toţi cei care, în diferitele sectoare, prestează slujirea lor faţă de Sfântul Scaun: sunt multe feţe care nu ies în evidenţă, rămân în umbră, dar tocmai în tăcere, în dăruirea cotidiană, cu spirit de credinţă şi umilinţă au fost pentru mine un sprijin sigur şi vrednic de încredere. Un gând special se îndreaptă către Biserica de Roma, Dieceza mea! Nu pot să-i uit pe Fraţii întru Episcopat şi întru Preoţie, persoanele consacrate şi întregul popor al lui Dumnezeu: în vizitele pastorale, în întâlniri, în audienţe, în călătorii, am perceput mereu mare atenţie şi afect profund; dar şi eu i-am iubit pe toţi şi pe fiecare, fără deosebiri, cu acea caritate pastorală care este inima oricărui Păstor, mai ales a Episcopului de Roma, a Succesorului Apostolului Petru. În fiecare zi l-am purtat pe fiecare dintre voi în rugăciune, cu inima de tată.

Aş vrea ca salutul meu şi mulţumirea mea să ajungă apoi la toţi: inima unui Papă se lărgeşte la lumea întreagă. Şi aş vrea să exprim recunoştinţa mea Corpului diplomatic de pe lângă Sfântul Scaun, care face prezentă marea familie a naţiunilor. Aici mă gândesc şi la toţi cei care lucrează pentru o bună comunicare şi cărora le mulţumesc pentru slujirea lor importantă.

La acest punct aş vrea să mulţumesc din inimă şi tuturor persoanelor numeroase din toată lumea, care în ultimele săptămâni mi-au trimis semne emoţionante de atenţie, de prietenie şi de rugăciune. Da, Papa nu este niciodată singur, acum experimentez asta încă o dată într-un mod aşa de mare încât atinge inima. Papa aparţine tuturor şi foarte multe persoane se simt foarte aproape de el. Este adevărat că primesc scrisori de la cei mari ai lumii – de la şefii de stat, de la conducătorii religioşi, de la reprezentanţii lumii culturii etc. Dar primesc şi foarte multe scrisori de la persoane simple care-mi scriu pur şi simplu din inima lor şi mă fac să simt afectul lor, care se naşte din faptul de a fi împreună cu Cristos Isus, în Biserică. Aceste persoane nu-mi scriu aşa cum se scrie de exemplu unui principe sau unui mare om care nu este cunoscut. Îmi scriu ca fraţi şi surori sau ca fii şi fiice, cu sentimentul unei legături familiare foarte afectuoase. Aici se poate atinge cu mâna ce anume este Biserica – nu o organizaţie, o asociaţie cu scopuri religioase sau umanitare, ci un trup viu, o comuniune de fraţi şi surori în Trupul lui Isus Cristos, care ne uneşte pe toţi. A experimenta Biserica în acest mod şi aproape a putea atinge cu mâinile forţa adevărului său şi a iubirii sale este motiv de bucurie, într-un timp în care atâţia vorbesc despre declinul ei. Dar vedem cum Biserica este vie astăzi!

În aceste ultime luni, am simţit că forţele mele erau diminuate şi i-am cerut lui Dumnezeu cu insistenţă, în rugăciune, să mă lumineze cu lumina sa pentru a mă face să iau decizia cea mai corectă nu pentru binele meu, ci pentru binele Bisericii. Am făcut acest pas în deplină conştiinţă despre gravitatea şi chiar noutatea sa, dar cu o profundă seninătate a sufletului. A iubi Biserica înseamnă a avea şi curajul de a face alegeri dificile, suferite, având mereu în faţă binele Bisericii şi nu pe noi înşine.

Aici permiteţi-mi să mă întorc încă o dată la ziua de 19 aprilie 2005. Gravitatea deciziei a fost tocmai şi în faptul că începând din acel moment eram angajat totdeauna şi pentru totdeauna de către Domnul. Totdeauna – cel care asumă slujirea petrină nu mai are nici o privacy. Aparţine totdeauna şi în totalitate tuturor, întregii Biserici. Vieţii sale îi este, ca să spunem aşa, luată totalmente dimensiunea privată. Am putut experimenta, şi experimentez exact acum, că unul primeşte viaţa chiar atunci când o dăruieşte. Mai înainte am spus că multe persoane care-l iubesc pe Domnul îl iubesc şi pe Succesorul sfântului Petru şi sunt afecţionate de el; că Papa are cu adevărat fraţi şi surori, fii şi fiice în toată lumea şi că se simte în siguranţă în îmbrăţişarea comuniunii voastre; pentru că nu-şi mai aparţine sieşi, aparţine tuturor şi toţi îi aparţin lui.

Acel “totdeauna” este şi un “pentru totdeauna” – nu mai există o întoarcere în privat. Decizia mea de a renunţa la exercitarea activă a slujirii nu revocă asta. Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe etc. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem aşa, în staulul sfântului Petru. Sfântul Benedict, al cărui nume îl port ca Papă, îmi va fi de mare exemplu în asta. El ne-a arătat calea pentru o viaţă, care, activă sau pasivă, aparţine total lucrării lui Dumnezeu.

Mulţumesc tuturor şi fiecăruia şi pentru respectul şi înţelegerea cu care aţi primit această decizie aşa de importantă. Eu voi continua să însoţesc drumul Bisericii cu rugăciunea şi reflecţia, cu acea dedicare Domnului şi Miresei sale pe care am încercat s-o trăiesc până acum în fiecare zi şi pe care aş vrea s-o trăiesc mereu. Vă cer să mă amintiţi în faţa lui Dumnezeu şi mai ales să vă rugaţi pentru Cardinali, chemaţi la o misiune aşa de relevantă, şi pentru noul Succesor al Apostolului Petru: Domnul să-l însoţească cu lumina şi forţa Duhului său.

Să invocăm mijlocirea maternă a Fecioarei Maria Mama lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru ca să ne însoţească pe fiecare dintre noi şi întreaga comunitate eclezială; Ei să ne încredinţăm, cu profundă încredere.

Dragi prieteni! Dumnezeu conduce Biserica sa, o susţine mereu şi mai ales în momentele dificile. Să nu pierdem niciodată această viziune de credinţă, care este unica adevărată viziune a drumului Bisericii şi al lumii. În inima noastră, în inima fiecăruia dintre voi, să fie mereu certitudinea bucuroasă că Domnul este alături de noi, nu ne abandonează, ne este aproape şi ne învăluie cu iubirea sa. Mulţumesc!