Mănăstirea Sfânta Familie

În ciuda atracției sale pentru meditația solitară, sfântul Nicolas de Flue nu a răspuns imediat acestei vocații. Se căsătorește cu o femeie curajoasă, Dorothea Wyss, care îi va da cinci fete și cinci băieți. Se implică în viața politică, fiind consilier în cantonul său din Elveția, și în armată, unde slujește ca ofițer. Deși este un bun tată de familie și un om de mare spirit civic, se retrage, de fiecare dată când are ocazia, în locuri solitare, pentru a se ruga.

La vârsta de cincizeci de ani, decide să își urmeze vocația la contemplație. Îi cere soției acordul pentru a se consacra în întregime lui Dumnezeu. Soția își dă acordul, motiv pentru care va primi ulterior din partea Bisericii recunoașterea pentru eroicitatea virtuților sale. Retrăgându-se în munți, sfântul Nicolae de Flue va trăi într-o sihăstrie, ducând o viață de penitență aspră și o detașare de lume care îl vor face celebru. Nu își va părăsi chilia decât o singură dată, atunci când Elveția era amenințată de un război civil, pentru a fi mediator de pace între părțile adverse.

*

Lăcașul iubirii

Isaac venise de la Beer-Lahai-Roi şi locuia în ţinutul Negheb. La căderea serii, a ieşit Isaac la câmp să se plimbe; şi-a ridicat ochii, a privit şi, iată, veneau nişte cămile. Rebeca şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Isaac. S-a coborât de pe cămilă şi i-a zis servitorului: „Cine este bărbatul acela care merge pe câmp în întâmpinarea noastră?”. Servitorul i-a răspuns: „El este stăpânul meu!”. Atunci ea şi-a luat vălul şi s-a acoperit. Servitorul i-a povestit lui Isaac toate cele pe care le făcuse. Isaac a făcut-o pe Rebeca să intre în cortul Sarei, mama sa. A luat-o pe Rebeca şi ea i-a fost soţie. Isaac a iubit-o şi s-a mângâiat după pierderea mamei sale. (Gen 24,62-67)

Sfinții Acvila și Priscila, soț și soție, locuiau amândoi la Roma, unde se ocupau de fabricarea de corturi. Expulzați prin edictul împăratului Claudiu (pe motiv că „evreii se revoltau în continuu, instigați de un anumit Crestus”, ne spune Suetonius), se stabilesc la Corint și acolo se întâlnesc cu Paul, care lucrează cu ei. Paul îi salută în mai multe din epistolele sale: Rom 16,3; 1Cor 16,19; 2Tm 4,19; Fapte 18.

Ulterior, se stabilesc la Efes și probabil acolo au suferit și martiriul. Viețile lor sunt unite într-o așa măsură, încât nu sunt numiți niciodată unul fără celălalt în cele șase texte biblice care ne vorbesc despre ei.

Datorită unor bărbați și femei ca ei, Evanghelia s-a putut răspândi vie și a ajuns până la noi. Nimic nu se compară cu un cuplu strâns unit, care trăiește  ceea ce Creatorul a vrut pentru umanitate și ceea ce Cristos a venit să ne aducă: o iubire bogată și profundă, care se dăruiește pentru ceilalți.

*

Iubirea: o vocație

Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. Domnul Dumnezeu a plăsmuit din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om ca să vadă cum le va numi. Şi orice nume pe care avea să-l dea omul fiecărei fiinţe vii, acela era numele ei. Omul a pus deci nume tuturor animalelor, păsărilor cerului şi tuturor ființelor câmpului. Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui.

Şi Domnul Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc asupra omului şi el a adormit. Şi a luat una din coastele sale şi a închis locul ei cu carne. Domnul Dumnezeu a făcut o femeie din coasta pe care o luase din om şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată”. De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup. (Gen 2,18-24)

În timpul Adventului, vă invităm să descoperim în fiecare zi un cuplu de sfinți și, prin intermediul lor, să descoperim sfințenia vieții de cuplu, sfințenia vieții de familie. Chemarea la sfințenie se potrivește foarte bine cu chemarea soților de a se iubi și de a se dărui unul altuia până la moarte. Privind la sfinții pe care Biserica i-a ridicat spre cinstea altarelor (sau i-a propus spre beatificare), să descoperim felul în care iubirea lui Dumnezeu poate fi trăită în familia noastră.

Mulțumiri d-lui Laurent Falicon care a „adunat” din istoria Bisericii aceste figuri de cupluri sfinte și ni le-a pus la dispoziție!

Advent binecuvântat! și pe curând!

Text preluat de pe blogul pr. Ioan-Florin Florescu

Textul de mai jos e un pic mai lung ca de obicei, dar, pentru cine are răbdare, este nevoie de toată discuția ca să înțelegem sensul acestei cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”.

Iar pentru cine n-are răbdare, concluzia este aceasta: sunt nenumărate exemple în Scripturi în care se afirmă că Dumnezeu îi pune pe credincioși la încercare (sau, cu cuvântul vechi, îi ispitește). Confuzia vine doar din neînțelegerea cuvântului ispită, perceput exclusiv negativ în limba de azi, dar care avea în trecut și sensurile de ‛încercare’, ‛cercetare’, ‛probă’. Ispitirea de la Dumnezeu (peirasmós, „încercarea”) are un rol pedagogic și este bună pentru edificarea credincioșilor și progresul lor spiritual. Dacă îi cerem totuși lui Dumnezeu „nu ne duce pe noi în ispită”, este din smerenie, din prudență, din înțelegerea și asumarea neputințelor noastre. Versetul acesta ar putea fi perechea simetrică a replicii „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24). Cred, Doamne, dar nu pune la încercare credința mea. Te iubesc, dar nu pune la încercare iubirea mea. Știu că sunt slab, dar primește-mă așa cum sunt și „nu mă duce în ispită/ nu mă pune la încercare”.

Articolul complet aici.

Cu Sorina și Mircea, despre dependenți și dependențe, și despre ce au reprezentat încercările în viața familiei lor. Mulțumim!

Dependenții sunt o urgență spirituală. Din start, toți dependenții sunt niște căutători de Dumnezeu extraordinari, dar din păcate nu descoperă, nu pot ca să îi simtă nici iubirea, nici binecuvântarea.

…

Eu nu cred că Dumnezeu transmite ceva rău, niciodată. Cred că transmite doar niște posibilități pentru ca noi să creștem mai mult. Încercările acestea eu le privesc ca pe niște profesori ai noștri, care ne-au învățat cum să ne naștem, cum să ne transformăm, cum să ne naștem a doua oară împreună cu Cristos.

Stând în spital și văzând limitele umane, ale mele, ale doctorilor, ale familiei, ale prietenilor, am dorit foarte mult să cunosc ceea ce nu se vede, să îl experimentez pe Dumnezeu. În sinea mea am știut că El poate să facă ceva. Că doar El poate să facă ceva.

Mulțumim, Sorina și Mircea!

Preotul pentru noi face parte din ecosistemul familiei noastre… Nu văd unde-am fi dacă n-ar fi fost un preot în viața noastră, având în vedere prin câte trebuie să treacă o familie.

Mulțumim, Anamaria și Cristian!