Mănăstirea Sfânta Familie

Am mers la Cluj pentru a continua acolo conversațiile despre Dumnezeu în viața de familie.

Cu primii noștri interlocutori am vorbit despre deschiderea unei familii, pentru a dărui și pentru a primi, pentru a iubi mai mult.

Iulia și Dan ne împărtășesc în acest episod mărturia lor de misionari ai vieții.

I-am descoperit nu numai entuziaști și vorbăreți 🙂 , ci mai ales deschiși pentru a se lăsa conduși de adevăr, de întâlniri, de Providență.

„Familia a fost școala noastră de iubire… Am vrut să dăruim mai departe ce am primit și noi.”

Mulțumim, Iulia și Dan!

(PS: mărturia lor continuă săptămâna viitoare cu partea a doua.)

Ne putem imagina căsnicia ca apropierea a două jumătăți care niciodată nu se potrivesc perfect. Iar golul dintre aceste jumătăți e umplut de Dumnezeu, care este Iubire.

Mulțumim, Liviu!

Unii simt prezența lui Dumnezeu mai mult la biserică, alții o simt în natură.

Bill și Liana ne vorbesc despre Dumnezeu prezent în familia lor.

Mulțumim!

Începem o nouă serie de conversații, despre Dumnezeu în viața familiei mele.

Ca să fie adevărate conversații, am invitat și am dat cuvântul mai multor familii. Ne vor povesti ele direct despre viața lor cu Dumnezeu. Le mulțumesc mult pentru că au acceptat să apară în fața camerei de filmat și, mai ales, pentru tot ce ne-au împărtășit!

Stând de vorbă cu familii, am depășit rapid cele trei minute pe care ni le propusesem și care erau formatul inițial al acestor cateheze video… Știți voi mai bine cum e, în familii se vorbește mai mult decât la mănăstire 🙂  Așadar, formatul s-a dilatat, în încercarea de a respecta fiecare întâlnire cu interlocutorii noștri.

Ca și până acum, scopul acestor conversații nu este să epuizeze un subiect, ci să fie un început și un sprijin pentru meditația voastră personală, după vizionare. Cuvintele soților (la fel ca cele ale preoților) își au limitele lor în fața misterului vieții cu Dumnezeu. Dar primite, puse împreună cu gândurile și experiențele voastre, ele pot fi izvor de lumină pentru fiecare.

Le mulțumesc și prietenilor din București și Cluj, care s-au ocupat cu generozitate de realizarea acestor materiale!

Vă invit, așadar, în săptămânile următoare, să povestim despre Dumnezeu în viața familiei mele!

părintele Dan

Pr. Dan Suciu

Să facem mai întâi o scurtă împrospătare a memoriei noastre catehetice. Toate sacramentele ne sfințesc, deoarece toate sacramentele sunt o întâlnire cu Cristos, Fiul Dumnezeului-Întreit-Sfânt.

Dumnezeu poate sfinți atât de multe în viețile noastre! Botezul ne sfințește nașterea și viața de zi cu zi. Mirul ne sfințește adolescența și misiunea de adulți în lume. Euharistia ne sfințește iubirea de Dumnezeu. Căsătoria sfințește unirea dintre un bărbat și o femeie, și viața de familie. Maslul sfințește momentele noastre de boală și de slăbiciune extremă, preoția sfințește slujirea noastră în fruntea comunității creștine. Dumnezeu are puterea de a sfinți până și greșelile noastre, și face asta prin spovadă, atunci când există căință sinceră și dorință de îndreptare.

Toate sacramentele ne apropie de Cristos, de felul său de viață, de învățătura sa din evanghelie, care ni se prezintă ca regulă de viață. Dacă viața ar fi cum scrie în Catehism, totul ar fi perfect, nu?… Mai rămâne doar constatarea personală că uneori la spovadă trebuie să mărturisesc iarăși aceleași păcate pe care le-am spus data trecută (sau luna trecută, sau anul trecut, sau de nu știu câți ani). Vom putea scăpa vreodată de acest du-te-vino între „sfințit” și „păcătos” (însă fără să ne resemnăm cu ultima variantă…)? Vom putea oare să nu mai oscilăm arbitrar între „a închide ochii” (în general, la păcatele noastre și „alor noștri”) și „a arunca piatra” (desigur, în „ceilalți”). Sacramentele nu ne transformă instant, iar uneori par să nu ne transforme deloc… Și atunci, ce-i de făcut? E vreun loc și pentru noi în paginile Evangheliei? Ce așteptări să avem, realist, de la noi și de la ceilalți? Pe scurt, cum ne sfințesc sacramentele?

*

Să spunem mai întâi că sfințenia nu vine la noi din exterior. Nu există o „pastilă de sfințenie” care să ne vindece definitiv de pornirile rele și să ne facă frumoși, așa cum o pastilă de chihlimbar fixează într-o anumită strălucire gâza pe care o învăluie… Sfințenia nu constă nici în posesia unor bunuri spirituale, nici în absența unui rău. O stare de bine și rezolvarea tuturor problemelor nu înseamnă automat nici fericire, nici sfințenie, pentru că atunci când totul îți merge bine, nu se vede întotdeauna clar ce ai în inimă.

În Evanghelii, nu ritualurile sfințesc. Cei care le îndeplinesc la perfecție sunt prezentați mai degrabă ca ipocriți și, mai ales, sunt cei care l-au respins pe Isus. (Există însă și excepții, de exemplu, bătrâna care aduce doi bănuți ofrandă la Templu, însă ea pare să fii fost deja sfântă, înainte de împlinirea ritualului de ofrandă.) Sfințenia are legătură în primul rând cu adâncul inimii, și de acolo se manifestă și în faptele noastre, în ofranda și dăruirea de sine.

În Evanghelii, numai întâlnirile sfințesc, schimbă inimile în profunzime, comportamentele și orientarea vieții. E vorba de întâlnirile cu profeții și, mai ales, de întâlnirea cu Cristos. Sunt întâlniri care au toate ceva misterios, imprevizibil, incontrolabil.

Ar trebui atunci să înțelegem că numai întâlnirea cu Cristos ne sfințește și să ne întrebăm dacă sacramentele (și ritualurile, în general) mai mult ajută sau încurcă această întâlnire cu Cristos? Cum trebuie să le trăim pentru ca ele să devină o întâlnire cu Cristos? În ce condiții se face această trecere de la un ritual formal la o întâlnire autentică?

*

Ne putem apropia de sacramente considerându-le o obligație de îndeplinit. De multe ori așa începem practica religioasă. Alteori, asociem frecventarea slujbelor cu o recompensă garantată. Dacă ne limităm la atât, nu vom face prea mulți pași spre sfințenie, pentru că de fapt asistăm la slujbele respective fiind singuri cu noi înșine.

Există însă o altă atitudine cu care putem trăi sacramentele, și anume, căutând o lumină care să ne atingă conștiința. Încercăm atunci prin toate mijloacele să spargem rutina și obscuritatea ritualului, pentru a atinge sensul său, sensul cuvintelor, al lecturilor, al gesturilor, al simbolurilor. Celebrantul ar trebui să ajute și el în această direcție, dar putem și trebuie să facem și singuri acest efort, să ne întrebăm: Ce se întâmplă aici? Ce zice de fapt această rugăciune?

Apoi este nevoie de credința că Dumnezeu e prezent acolo și face ceva. În sacramente chiar se întâmplă ceva de la Dumnezeu. Dacă nu avem această convingere, nu mai vedem de ce să practicăm religia, toate detaliile liturgice își pierd sensul… La orice celebrare, cel mai important e să petrecem câteva momente în prezența lui Dumnezeu, nu reușita artistică sau comunitară a slujbei respective.

Sacramentele sunt de fapt o invitație la o întâlnire. Primim astfel, de-a lungul anilor, zeci de invitații din partea lui Dumnezeu. Iar sfințenia ajunge la noi prin întâlniri succesive, de-a lungul vieții, la care putem deja merge așa cum suntem, recunoscându-ne limitele, fără să așteptăm mai întâi perfecțiunea.

Fructele nu se coc dintr-o dată, ci după zeci și zeci de zile la căldura și lumina soarelui. Devenirea face parte din viața noastră și a celui de lângă noi. Dând regulat din timpul nostru pentru rugăciune, Dumnezeu începe treptat să facă parte din viața noastră. Consacrăm timp rugăciunii, slujbelor, nu pentru a deveni „bisericoși” (adică având un comportament exterior plin de semne religioase), ci pentru a deveni sfinți (adică pentru a trăi cu Dumnezeu, iubind și cunoscând prezența sa).

Această schimbare în adâncul sufletului are puterea de a produce treptat efecte și în faptele și atitudinile noastre, în măsura eforturilor noastre de a trăi în lumina lui Dumnezeu, într-o luptă continuă cu tendințele noastre egoiste. Astfel, calea spre sfințenie este umilința inimii, adevărul, simplitatea. Între „voi schimba totul” și „nu pot schimba nimic în viața mea”, fiecare om are puterea de a face un pas mic spre mai multă lumină. Acest pas mic ar trebui să îl căutăm, să îl facem și să îl observăm și la cei de lângă noi.

Sacramentele nu ne sfințesc automat, însă lumea ar fi mult mai săracă fără ele. Nu trebuie să așteptăm de la ele o „schimbare la față” bruscă și totală. Dacă însă ieși de la o slujbă cu convingerea interioară că la acea rugăciune s-a întâmplat ceva, sau cu sentimentul că ar fi cazul să faci ceva mai mult pentru Dumnezeu, sunt șanse mari să fii făcut un pas mai departe spre comuniunea ta cu Dumnezeu, spre viața ta de sfințenie.

Pr. Dan Suciu

Acest mister al Înălțării Domnului este de o bogăție insondabilă și inexprimabilă, care nouă ne este arătată prin această mișcare de înălțare, de ridicare. Simbolismul înălțării este deosebit de puternic pentru noi, deoarece el exprimă în sensibil semnificația vocației umane: depășirea de sine pentru un Altul mai mare decât noi. Atunci când se înalță, atunci când urcă, omul iese din mulțime, din rutina zilnică, pentru a ajunge într-o ipostază nouă, într-un context nou, deasupra celorlalți și deasupra condiției sale obișnuite. Prin înălțare omul se cunoaște mai bine cine este, și mai ales se împlinește pe sine, atunci când această ridicare nu este din orgoliu, ci din iubire pentru un ideal / o persoană mai mare decât el. Cu atât mai mult, înălțarea este cea mai potrivită imagine pentru „drumul” spiritual al omului către Dumnezeu. Nu degeaba toate alianțele dintre Dumnezeu și oameni, precum și toate momentele cele mai importante din viața lui Cristos (inclusiv Înălțarea), se petrec pe munte, la înălțime. Înălțarea lui Isus ne arată, din punct de vedere simbolic, vocația noastră (personală și comunitară, în Biserică) la cer, la comuniunea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Altfel spus, Înălțarea lui Isus ne arată și ne deschide un drum care ne conduce până la Tatăl, și ne cheamă să îl parcurgem de-a lungul vieții noastre.

*

Îngerii care apar în textul Înălțării confirmă trecutul, întăresc prezentul și îndreaptă puternic spre viitor. Prin haina lor albă și prin însăși prezența lor, îngerii confirmă Învierea Domnului. Prin cuvintele lor, ei întăresc prezentul: Isus s-a înălțat cu adevărat, nu a fost doar o nălucire. Mai mult însă, ei îndreaptă spre viitor: Înălțarea este începutul unei noi misiuni pentru Biserică, pentru discipoli. Acestora li se sugerează să plece, în numele Domnului, să împlinească poruncile și voia Acestuia, în așteptarea revenirii Sale.

Putem spune atunci că acest text al înălțării lui Isus are un caracter deschis: nu are ca scop contemplarea admirativă a unei „ieșiri în glorie” a Domnului din lumea noastră. Ea ne impulsionează pe fiecare dintre noi, așa cum a fost un impuls pentru apostolii prezenți la scenă, să pornim cu bucurie și cu curaj pe drumul nostru personal în Biserică.

*

Unele traduceri în limba română folosesc diateza activă („s-a înălțat” – în traducerile BOR și Anania), în loc de diateza pasivă („a fost înălțat” – traducerea Bulai-Budău). Aspectul pasiv trimite însă și la un conținut teologic, care dispare însă în cazul folosirii diatezei active.

Diateza pasivă sugerează o anumită pasivitate a lui Isus. Aceasta corespunde lucrării Tatălui în acest mister: Isus nu se înalță prin propria putere și din proprie inițiativă. Altfel spus, Înălțarea nu izvorăște din puterile proprii ale lui Isus, ca un miracol suprafiresc al unui om capabil să zboare. Înălțarea își are izvorul în afara lui Isus, în Altul, mai precis în Tatăl său ceresc.

Înălțarea lui Isus este cuprinsă în dinamica atracției de iubire a Fiului de către Tatăl ceresc. Această dinamică este mult mai largă decât unicul moment al Înălțării, ea cuprinde întreaga viața a lui Isus, precum și patima, moartea și învierea sa, dar cuprinde mai departe și viața Bisericii și a fiecăruia dintre noi. Tatăl îl înalță pe Isus în trup la slava Preasfintei Treimi și aceeași atracție de iubire se exercită și asupra noastră.

*

Textul Înălțării vine să aducă un răspuns la întrebarea absenței fizice a lui Dumnezeu din lumea noastră. Știm foarte bine că această „absență” a lui Cristos este resimțită uneori acut și dureros de cei încercați în diferite feluri. Textul Înălțării vine să realizeze o răsturnare de sens: ceea ce la prima vedere pare o absență, este în fapt o înălțare, o deschidere spre o altă dimensiune a realității, o intrare deplină a umanității (în Isus și prin El) în Dumnezeu. Înălțarea deja realizată a lui Isus devine drum meu. Ea are un caracter de exemplu și de vocație pentru Biserică. Isus este absent pentru că nu avea cum să rămână pentru totdeauna în lumea aceasta. Iubirea Tatălui pentru El este prea mare pentru a-l „lăsa” etern pe pământ. Pe urmele sale, nici noi nu suntem făcuți pentru pământ, ci pentru o înălțare a noastră până la Dumnezeu, pentru viața în Dumnezeu, în comuniunea persoanelor Preasfintei Treimi.

Al doilea mesaj al textului pentru noi este speranța întoarcerii lui Isus. Textul atestă prin promisiune îngerească această revenire reală a Mântuitorului. Viitorul Bisericii nu este întunecat definitiv de tot felul de obstacole de diferite feluri, deoarece noi credem această profeție primită de Înălțare, care atestă că viitorul Bisericii se termină luminos în această întâlnire cu Domnul, care se va întoarce la noi.

În sfârșit, Înălțarea lui Isus ne îndeamnă să căutăm fără încetare să ne înălțăm spiritual spre Dumnezeu, spre bine, spre adevăr. Să nu căutăm calea cea mai ușoară, nici să urmăm fără discernământ ceea ce este la modă, ceea ce fac toți în jurul nostru. Înălțarea ne învață și să plecăm din când în când din oraș pentru a urca pe munte, unde putem înțelege mai ușor toate cele spuse mai sus și pe Isus însuși.

Pr. Dan SUCIU

Binecuvântarea este unul din actele principale ale religiei (prezentă în toate slujbele) și una din ultimele reminiscențe ale acesteia, într-o lume care pierde sensul transcendenței (să ne gândim la binecuvântarea mașinilor și a altor obiecte, pentru noroc, sănătate și bunăstare). Oamenii cer binecuvântarea dorindu-și ca Dumnezeu să le comunice o parte din energia sa dumnezeiască, un fel de „perfuzie divină” pentru viața și nevoile lor. Și, de fapt, cum am putea primi așa ceva, la modul concret? E de ajuns oare să găsim preotul carismatic, omul potrivit? Un proverb austriac spune că merită să îți tocești o pereche de încălțăminte mergând să primești binecuvântarea unui preot nou sfințit… Ce atitudine interioară trebuie să avem pentru ca binecuvântarea să aducă roade în sufletele noastre?

Prima binecuvântare din Biblie e dată de Dumnezeu… animalelor, și, surprinzător, nu oamenilor (Gen 1,22). Mărturisesc că am fost mirat să descopăr asta, după ce m-am întrebat mult timp dacă la sfințirea caselor trebuia să binecuvântez și animalele prezente… Copiii din acele familii intuiau mai bine cum stau lucrurile lui Dumnezeu, ei pentru care cel mai important moment al sfințirii casei era, este și va fi mereu binecuvântarea pisicii, a iepurașului sau a hamsterului… Da, Dumnezeu binecuvântează animalele, pentru ca ele „să crească și să se înmulțească!” Viața are nevoie de un cuvânt de la Dumnezeu ca să crească și să se împlinească la întreaga ei măsură.

Ce-a de-a doua binecuvântare din Biblie este pentru oameni și seamănă, până la un punct cu cea adresată animalelor: „Creșteți și vă înmulțiți… și stăpâniți!” (Gen 1,28). A treia binecuvântare din Biblie este și mai misterioasă: Dumnezeu binecuvântează „ziua a șaptea”, pentru că a fost ziua odihnei sale (Gen 2,3)… Ce sens poate avea binecuvântarea unei zile?

Câteva pagini mai încolo, citim în Scriptură cum Dumnezeu l-a binecuvântat pe Abraham, ca să devină el însuși izvor de binecuvântare, pentru toate neamurile pământului (Gen 12,1). Dumnezeu vrea să aibă și omul puterea de a binecuvânta, să ia parte la această acțiune specific divină. Promisiunea făcută lui se va împlini în special după ce Abraham va accepta jertfa fiului său Isaac (Gen 22,17).

Un ultim moment impresionant din Biblie pe care îl vom aminti aici sunt jertfele Patriarhilor înainte de a muri. Pe patul de moarte, înainte de a părăsi această lume pentru a intra în veșnicie, Isaac vrea să-și binecuvânteze fiul cel mare (Gen 27). Asistăm însă atunci la un neașteptat „furt de binecuvântare”. Iacob, fiul cel mic, cu ajutorul mamei sale, obține de la tatăl orb binecuvântarea care nu îi era destinată lui. Câteva minute mai târziu, când această substituire de persoane iese la iveală, replica tatălui surprinde: „L-am binecuvântat și binecuvântat va fi!” Isaac nu mai poate schimba nimic. Binecuvântarea rămâne așa cum a fost pronunțată. Fratele „păgubit” nu mai poate decât să ceară, scâncind, ce a mai rămas: „Binecuvântează-mă și pe mine, tată!… Nu mi-ai păstrat și mie binecuvântare, tată?… Tată, oare numai o binecuvântare ai tu?” Să înțelegem aici că binecuvântarea are ceva unic, irepetabil. Ceva se schimbă pentru totdeauna, prin fiecare binecuvântare.

De fapt, asta ne dorim și noi când cerem binecuvântare. Venim la preot, închidem ochii și așteptăm – prin el – un cuvânt de la Dumnezeu, doar pentru noi. Etimologic, binecuvântarea e un „cuvânt de bine”. A binecuvânta ar înseamna deci a grăi pe cineva de bine, pentru a-l face pe acesta să crească. Cuvintele noastre (și, cu atât mai mult, ale lui Dumnezeu) pot face viața să crească, la fel cum o pot răni (spre deosebire de cele ale lui Dumnezeu). Binecuvântarea vestește profetic izbânda vieții cuiva și dă un elan pentru împlinirea ei.

Acest elan, acest impuls, își are originea în Dumnezeu însuși. Preotul care binecuvântează o persoană atestă că Dumnezeu o însoțește El însuși pe drumul ei, și acesta este cel mai puternic izvor de viață și de speranță. Atunci când vrem să primim „puțină energie divină” prin binecuvântare, să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a dat deja totul, dăruindu-ni-se El însuși, prin Fiul său. Cum spunea un părinte de la Bologna, într-o regiune în care binecuvântarea obiectelor e o devoțiune foarte răspândită: „Să nu cerem binecuvântarea ca și cum ne-ar lipsi ceva din bunătatea lui Dumnezeu!”

Am putea spune că binecuvântarea vine numai „de sus în jos”, de la Dumnezeu spre oameni. Însă, ciudat, folosim același cuvânt și pentru a-l binecuvânta noi, oamenii, pe Dumnezeu… Ce nevoie ar avea El de binecuvântarea noastră? Desigur, niciuna. Însă putem înțelege aici altceva, dacă ne gândim că oamenii îl binecuvântează pe Domnul numai atunci când le e bine într-un mod cu totul deosebit, altfel spus atunci când ei ating concret, când văd împlinite în viața lor roadele binecuvântării lui Dumnezeu. Când viața se împlinește în noi, din preaplinul sufletului, îl binecuvântăm pe Dumnezeu. Îi întoarcem binecuvântarea pentru că, de fapt, am ajuns să semănăm cu El, care este plinătatea vieții și izvorul acesteia. Nu mai insistăm să cerem, ci dăruim binecuvântarea. Această atitudine a dăruirii de sine pare să fie cea mai potrivită pentru a da și a primi binecuvântarea divină.

Începem azi Postul, un timp de purificare pentru o creștere sufletească, pentru o apropiere mai mare de Dumnezeu și de oameni. Privit astfel, Postul este un timp binecuvântat, care ne amintește de „ziua a șaptea”, ultima zi a Creației. Avem deci  40 de zile pentru o înnoire a acesteia, prin eforturile noastre, ajutorul celorlalți și binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ion Cosmovici

A venit timpul să ne pregătim de Crăciun, de rugăciunea tăcută ce așteaptă venirea Mântuitorului. Așa cum a așteptat poporul ales timp de două mii de ani, și cum așteaptă Biserica în fiecare an la venirea iernii. Dar dacă ne uităm puțin în jur, observăm că adesea oamenii nu mai înțeleg ce înseamnă un păcat sau de ce ar avea nevoie de Cineva care să îi salveze. Aparent, azi suntem toți “Ok”.

Sigur, poate că suntem “Ok” în următoarele cinci minute în sensul că nu avem viețile altora pe conștiință. Dar în ce privește propria viață cum stăm? Pe măsură ce trece timpul vieții ne dăm seama cu părere de rău că reacționăm exagerat față de ceilalți, prin mecanisme de respingere și frică, sau printr-un atașament la fel de dezordonat față de oameni sau de plăceri. La început intrăm cu tot dragul, cu inocență și speranță în diferite grupuri – de prieteni, de liceu, de birou, dar chiar și în biserică sau în familie. Însă după un timp apar deziluzii, lașități, ipocrizii, se acumulează rănile și resentimentele, și de la un moment dat nu mai controlăm ce se întâmplă: ce e sigur e că nu ne mai iubim ca la început și nu mai avem încredere în noi și în ceilalți.

Să ne întrebăm atunci: nu cumva păcatul e ceva mai mult decât lista pe care o știam din catehismul din copilărie, ceva mai profund şi mai grav, anume modul în care încetul cu încetul ne îndepărtăm de  idealuri și de cei dragi, fără măcar să ne dorim asta? Dominicanul Bernard Bro are o carte despre spovadă în care arată că sensul ebraic al cuvântului “păcat” este “a greși ținta, a rata direcția”. Adică, păcătuim atunci când pierdem controlul asupra a ce voiam să fie viața noastră. Și da, în acest sens păcătuim: paradoxal controlăm toate dar pierdem controlul tocmai asupra a ce ne era drag, – un grup de prieteni, relația cu iubita, cu soția, cu tatăl, cu bunica, copilul.

În acest sens putem reciti pasajele despre așteptarea Mântuitorului promis oamenilor, și are sens să auzim o Veste Bună despre Cineva ne-ar putea schimba soarta tocmai acolo unde aparent ne-am resemnat. Poate că păcatul principal al zilelor noastre e că ne-am obișnuit cu faptul că noi decidem dacă lucrurile se pot rezolva sau nu, ca şi cum am fi singuri pe lume. Nu mai așteptăm minunile, șansa nesperată, misterul. Să ne amintim ce spunea Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în prima sa vizită în Franța: el spunea că umanitatea trăiește o meta-tentație: o tentație „care merge dincolo de tot ce, de-a lungul istoriei, a constituit tema tentației omului, și revelează în același timp, am putea spune, fondul oricărei tentații: omul contemporan este supus tentației refuzului lui Dumnezeu în numele propriei umanități”.

Prin urmare, Crăciunul este momentul în care trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să experimentăm efectiv Mântuirea sa, nu doar să o cântăm sau să o privim în fotografii frumoase. Mântuirea creștină vine tocmai în acel punct al inimii unde credeam că nu mai poate exista speranță. Nu e mult o lună de iarnă tăcută cu drumul spre biserică și spre icoană, pentru a găsi drumul interior spre Cel care, încă și azi, poate să ne elibereze. Nu e mult o lună în rugăciune alături de Fecioara Maria, care așteaptă în tăcere la Nazaret venirea Mântuitorului. Venirea lui Dumnezeu făcut om, acela care ne poate aduce inocența adevărată și definitivă: puterea de a spera și de a iubi iarăși, de data aceasta „din toată inima, din tot sufletul şi din toate puterile”.