Punând în paranteză, pentru moment, cotidianul zilei încărcat adesea cu provocările și dificultățile sale, cu repetitivitatea monotonă și chiar banalitatea sa inexorabilă, viața la Mănăstire este o continuă întâlnire cu sacrul. Totul este dispus în așa fel încât să favorizeze și să înlesnească conștiința că Dumnezeu este Viu și prezent până în cele mai mici detalii ale vieții de zi cu zi.
Locul este amenajat în așa fel încât, pe lângă utilitate și eficiență, el să ofere ochiului un decor frumos, armonios, în care să se găsească și mici ferestre către Transcendent: o icoană, un rozariu, Biblia sau alte cărți de literatură creștină. Capela și sala de mese sunt spațiile în care ne petrecem cel mai mult timp de-a lungul unei zile. Este normal atunci ca ele să fie cele mai îngrijite. Deoarece, în prima ne întâlnim, ca și comunitate, cu Dumnezeu, iar în a doua construim această comunitate prin frugalitatea sau generozitatea meselor luate împreună. În capelă dialogăm cu Dumnezeu, iar în sala de mese discutăm între noi.
Timpul este și el împărțit într-un ritm care să echilibreze rugăciunea cu „viața de zi cu zi”. Nu pentru a le separa sau opune, ci pentru ca tot ce facem în decursul unei zile să fie pătruns de dialogul pe care l-am avut cu Dumnezeu. Ziua ne este punctată de anumite intervale de timp în care ne dedicăm exclusiv rugăciunii, cu toată precaritatea umană inerentă. Aceste momente forte reprezintă coloana noastră vertebrală. Ele sunt pivotul sau centrul de greutate, dacă vreți, al întregii noastre zile și chiar al întregii noastre vieți. „Dumnezeu, primul slujit” spunea Ioana d’Arc în fața acuzatorilor ei. La fel și noi, frații, vrem să-l punem pe Dumnezeu pe primul loc în viața noastră și facem aceasta, în mod concret, prin aceste intervale de timp consacrate rugăciunii. De acolo primim noi energia necesară pentru a-i sluji, mai apoi, pe cei pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale. Pentru noi, „cheia succesului”, nu este o rugăciune perfectă, fără niciun gând care să ne distragă atenția, ci iubirea și regularitatea cu care venim la aceste întâlniri cu Dumnezeu.
Astfel, timpul și locul de viață a unui frate[1]este sfințit și servește creșterii în cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu. Asemănător unei căsnicii care și ea are nevoie de un cămin comun și de intervale de timp calitative și exclusive în care soții pot crește în cunoaștere și iubire reciprocă.
Iar acum să lăsăm și imaginile să vorbească,
Fratele Vladimir
[1] Preferăm termenul de frate decât cel de călugăr deoarece, în Biserica Catolică, ambele desemnează persoane care și-au consacrat viața slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor, dar prin două modalități diferite. Spunem noi, prin două forme de viață diferite. Voi căuta să vorbesc despre această distincție într-un articol următor.
Mănăstirea Sfânta Familie 