Sfârșitul lumii se află la originea creștinismului. (…) Distrugerea tuturor lucrurilor este orizontul însuși sub care se desfășoară educația sa. Să recitim Scrisoarea a doua a sfântului Petru: „Deci, dacă toate acestea se vor distruge astfel, cât de sfântă și evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu” (2P 3,11-12). Textul ne vorbește despre cum trebuie să fie purtarea, deci despre educație. Iar această transformare a comportamentului nu are drept criteriu progresul, ci distrugerea.
Pe lângă distrugere, mai e vorba în text de „venirea zilei lui Dumnezeu” (încă și mai distrugătoare pentru orgoliu). Pentru a exprima această ambivalență – lumina și umbra împreună, grâul și neghina – există un cuvânt: apocalipsa. Etimologic, apocalipsa înseamnă „revelație”, dar în mod curent a început să însemne catastrofa ultimă. Apocalipsa nu sterilizează și nu e motiv de tristețe, ea este izvorul rodniciei și al bucuriei credinciosului. Trebuie să dăm viață tocmai pentru că trăim timpuri apocaliptice. Trebuie să construim ceva în lume, ceva care nu este din lume, tocmai pentru că sfârșitul lumii este iminent.
Ce înseamnă apocalipsă? În mijlocul dezastrului, Astrul cel de sus care vine să ne viziteze. În mijlocul buruienilor ce se înmulțesc, treieratul care este aproape. Prin moartea lumească, spre viața veșnică. Apocalipsa vestește triumful iubirii în mijlocul încercărilor și ne poruncește să luăm parte la această biruință. Ea ne scoate din lume, ne ferește de păcălelile și de „valorile” ei, și ne trimite în lume pentru a face să strălucească acolo iubirea care nu va trece.
Plantează mai întâi copacul
În ciuda spuselor lui Marx sau Nietzsche, credința în existența Cerului nu este un resentiment față de pământ. Speranța în lumea de dincolo nu e o dezertare a celei de aici. „Dincolo” nu înseamnă în esență un alt spațiu sau un alt timp, în contradicție cu cele de aici/acum, tocmai pentru că este dincolo de ele. Dumnezeu este Cel Nesfârșit și cel Veșnic. Prin urmare, nu numai că este în contact cu toate spațiile și cu toate timpurile, dar El este și sursa lor. El e Cel care face să existe un „aici” și un „acum”.
Sfântul Augustin continua să-i instruiască pe credincioși, atunci când barbarii erau deja în drum spre Hipona și el însuși nu se mai putea duce la biserică decât escortat de armată. Sfântul Alois de Gonzaga continua să se joace cu mingea după ce i se spusese că urmează să moară, pentru că se juca din toată inima. Rabinul Yohanan ben Zakai învăța: „Dacă ai în brațe un copăcel și ți se spune că a sosit Mesia și că e sfârșitul lumii, plantează mai întâi copacul și apoi mergi să-l întâmpini pe Mesia.” Evreul adevărat poate dormi bine până la sfârșitul lumii, deoarece el este deja cu Mirele: Eu dorm, dar inima mea veghează.
Ca și cum
Sfântul Paul scria deja admirabil: Fraților, eu vă spun aceasta: timpul s-a scurtat. În rest, cei care au femeie să fie ca și cum nu ar avea, cei care plâng ca și cum nu ar plânge, cei care se bucură, ca și cum nu s-ar bucura, cei care cumpără, ca și cum nu ar poseda, cei care se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi: căci figura acestei lumi trece (1Cor 7,29-31). Ce vrea să spună? Ce înseamnă „ca și cum”? Să fie vorba de simulacru, de ipocrizie, de înșelăciune sau de prefăcătorie? Dacă s-a scurtat timpul, oare asta înseamnă că trebuie să-mi părăsesc soția, să plâng cu lacrimi de crocodil, să mă prefac că râd? Sfârșitul lumii să însemne oare triumful indiferenței și al minciunii, cinismul și blazarea?
Unii așa îl înțeleg. Dar, ceva mai încolo, în aceeași Scrisoare, sfântul Paul ne spune că, spre deosebire de lumea asta care trece, iubirea nu trece. A ne folosi de lumea aceasta ca și cum nu ne-am folosi nu înseamnă să ne folosim de ea cu dispreț sau cu ipocrizie, ci pornind de la un criteriu care nu este din lumea aceasta, și care poate lumina lumea aceasta până și în întunericul ei, poate deschide o cale într-un impas și scoate la iveală un izvor în deșert. A împlini porunca sfântului Paul nu înseamnă să ne prefacem că plângem, ci să plângem cu adevărat, pentru că nu iubim suficient, și nu pentru că ni s-a stricat jucăria. Nu înseamnă să râdem de fațadă, ci să râdem din toată inima, pentru că ne minunăm de ironiile Providenței, și nu pentru că am fost flatați acolo unde ne place. În sfârșit, nu înseamnă să fim căsătoriți pe jumătate, sau cu rezerve, sau după toane, ci să fim soți care se gândesc la binele adevărat al celuilalt, la splendoarea sa veșnică și nu la micile plăceri (sau marile certuri) de câteva clipe.
Chiar dacă pământul s-ar mistui mâine, creștinul n-ar continua mai puțin astăzi (ba chiar mai mult și mai bine) să se bucure de noi copii, să-i învețe să scrie și să numere, să danseze cu cei săraci și să dea mărturie în fața celor mari ai lumii acesteia, pentru că aceste lucruri nu sunt numai pentru timp și nu dispar când vine ziua de mâine. Ele sunt pentru viața veșnică și pentru Judecata de apoi.
Nu pedagogi, ci mărturisitori
Pe 1 ianuarie 2012, Papa Benedict al XVI-lea publica un mesaj intitulat: „Educația tinerilor la dreptate și pace.” Textul începe în stilul lui Peguy: „Educația este aventura cea mai fascinantă și mai dificilă a vieții.” Apoi rezumă tot ce am încercat să exprimăm în rândurile de mai sus: „A educa – din latinescul e-ducere – înseamnă a conduce afară din sine pentru a introduce în realitate, spre o plenitudine care face persoana să crească. Acest proces ia naștere din întâlnirea celor două libertăți, a adultului și a tânărului. E nevoie de responsabilitatea discipolului care trebuie să fie deschis, să se lase condus spre cunoașterea realității, și de responsabilitatea educatorului, care trebuie să fie dispus să se dăruiască pe sine însuși. Pentru aceasta, e nevoie mai mult ca oricând de mărturisitori autentici, și nu numai de transmițători de reguli și de informații. E nevoie de mărturisitori care să știe să vadă mai departe decât ceilalți, pentru că viața lor cuprinde un orizont mai vast. Mărturisitorul este cel care trăiește cel dintâi drumul pe care-l propune.”
Minunat este timpul care ne impune drept ultimatum cea mai frumoasă exigență! Minunată este apocalipsa care ne dezvăluie că, dacă nu vrea să fie cel mai abject impostor, educatorul trebuie să fie mai mult mărturisitor decât pedagog. Să nu se mulțumească să predice reguli într-un mod „ludic” și „plăcut”, ci să fi privit moartea colectivă în față și să-și joace viața pentru asta, deoarece numai anticiparea vieții veșnice poate deschide o cale, în marea care urmează să ne înghită. Perspectivele pot fi întunecate, pronosticurile, fatale, el nu doar arată, ci deschide un drum, după exemplul Celui care nu are drum, dar care este calea și viața.
Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.
Mănăstirea Sfânta Familie 