Înainte să devin călugăr nu am dormit nici o noapte la mănăstire și, cu atât mai puțin am rămas mai multe zile sub același acoperiș cu frații. În primul rând pentru că nu m-a invitat nimeni și în al doilea rând pentru că mi se părea mai bine ca fiecare să fie cu treburile lui: călugării cu mănăstirea și eu cu ale mele. Noțiunea de „reculegere la mănăstire” mi se părea la fel de ciudată cum probabil vă sună și multora dintre voi. Acum, ironie, tocmai eu trebuie să scriu să explic ce este o reculegere și de ce-ar putea fi interesantă pentru voi… Cinstit ar fi să spun că nu știu.
Ceea ce știu e cum trăiam în acei ani de liceu-studenție ultimele zile înainte de Crăciun. Încercam să spun câte o rugăciune în plus, să mă gândesc puțin mai mult la Dumnezeu și să merg la colindat pe la bătrâni. Ce altă pregătire să mai fac? Apoi urmau liturghia, cadourile, masa, iar a doua zi o bucurie simplă că „s-a născut Cristos” și sentimentul că ceea ce sărbătoream era mult mai mult decât ceea ce înțelegeam. Acest sentiment, din fericire, a rămas la fel de prezent și astăzi, după ceva ani de călugărie.
La urma urmei, o reculegere la mănăstire tot așa este. Sunt două-trei zile în care nu știm prea bine ce facem, deși avem un program stabilit: mese, învățături, momente de rugăciune împreună, din când în când câte o mână de ajutor prin mănăstire… Lăsăm gândurile să se liniștească și să urce spre Dumnezeu, deși Dumnezeu rămâne la fel de tăcut și ascuns ca de obicei… Ascultăm câteva învățături despre Nașterea Domnului, din care (în cel mai bun caz) uneori presimțim că acest mister este mult mai mare decât înțelegem… Urmează Liturghia de la miezul nopții, Evanghelia care vestește clar că s-a născut Mântuitorul, în chip de Prunc. Apoi colindele în jurul ieslei, câteva vorbe la un lapte cald cu cozonac, iar cine vrea, se poate întoarce apoi în capela cufundată în liniște și întuneric, dacă mai are să-i spună ceva lui Dumnezeu sau vrea pur și simplu să mai rămână câteva momente în prezența sa. Toate astea le trăim împreună, călugări și oaspeți, copii și părinți, cam toți la fel, deși îi credem pe ceilalți tare diferiți…
Dar, dincolo de toate, rămâne în fiecare an sentimentul că s-a întâmplat ceva și bucuria că a fost așa. Să fie oare acesta „harul de Crăciun” ? Nu știu. În orice caz, dacă vreți să veniți, vă așteptăm cu drag !
fratele Dan
Mănăstirea Sfânta Familie 