Ne-am fi putut și noi derula întâlnirea de vineri, 28 martie 2025, pigmentată cu franțuzisme cu iz de epocă, aidoma dialogurilor purtate în saloanele aristocrate rusești, precum cele descrise în romanul Anna Karenina. Însă, faptul că ne aflam într-o mănăstire a unui ordin monahal ce-și află originea tocmai în Franța ar fi făcut ca o parte dintre noi să folosească această limbă de o manieră impecabilă, în timp ce cealaltă parte probabil că ar fi trimis cu gândul mai degrabă la Chirița lui Alecsandri, decât la Anna lui Tolstoi. Așa că am renunțat la manierisme și ne-am avântat abrupt în universul rusesc de secol XIX.
Întâmplarea face ca fr. Vladimir să fi propus acest roman lung cât o zi de post, ce descrie în contrast nu doar sfârșitul unui personaj ce refuză ipocrizia, dar și al unei lumi care pare că o stimulează cu aviditate, tocmai în aceste timpuri în care se anatemizează fariseic, sub spectrul judecăților politico-ideologice, tot ceea ce provine dintr-un anumit spațiu geografic, chiar și literatura de aici considerată în mod unanim „mare”.
Dacă ar fi să o credem pe Paula – și noi am crezut-o! – Lev Tolstoi a dus realismul literar până aproape de perfecțiune, chiar dacă asta a presupus ca cititorul să accepte inconsecvențele, contradicțiile sau chiar absurdul naturii umane zugrăvite prin intermediul personajelor, aspecte lesne detectabile într-o lectură la rece, dar aproape invariabil trecute cu vederea în viața trăită de zi cu zi.
De ce s-a sinucis Anna Karenina odată ce s-a eliberat din îngrădirile matrimoniale la care nu a consimțit, oferindu-și singură posibilitatea unei noi experiențe de cuplu împreună cu un Vronsky mai matur și mai docil? Psihologizările, uneori excesive, la care face recurs scriitorul ajută la jalonarea unui parcurs al trăirilor personajului ce dă numele cărții, însă chiar și acest aspect se va dovedi insuficient pentru un verdict indiscutabil din partea cititorului; din fericire pentru el, am putea adăuga!
Dacă rolurile s-ar fi inversat ca prin minune, iar dintre paginile cărții, Levin ar fi putut să privească cu aceeași atenție reflexivă și capacitate de sinteză către noi – cei strânși într-o seară de vineri, pe strada Jiului nr. 35 – cu care s-a aplecat și în roman asupra fenomenului muncii rurale din Rusia secolului XIX, cel mai probabil că ar fi remarcat o serie de linii de demarcație în opiniile exprimate fie în funcție de gen sau de vârstă, de starea de viață sau de propriile sensibilități. Este adevărat că nu ne-am decis dacă destinul suicidal al Kareninei este legat de exersarea unei anumite forme de vanitate desprinsă din decrepitudinea unei vieți mondene sau de o formă de iubire personală investită cu o semnificație cathartică; însă unul dintre răspunsurile care a întrunit o cvasiunanimitate din partea tuturor a fost cel potrivit căruia există unele iubiri care distrug și altele care împlinesc, unele care devorează brusc și altele care germinează îndelung.
Aceeași înclinație spre paradox, ce se degajă pe alocuri dintre rândurile cărții, a trebuit să o acceptăm și noi, odată ce am recunoscut în personajul Oblonski nu doar prototipul superficialului, ci și al celui care știe să accepte societatea așa cum este ea, cu detașare și făcând-o tolerabilă.
Iar pentru că și noi, la rândul nostru, ne-am lăsat seduși cu precădere de personajele puternice – Anna, Levin sau Vronsky – a făcut să-l absolvim mult mai ușor pe autor pentru nedreptatea făcută unor personaje minore, precum Karenin, Dolly, Kity și, mai ales, acelui personaj colectiv remarcat de Eliza, a cărui prezentare alternează într-un clarobscur de-a lungul întregului roman: poporul.
Văzută de la distanța secolului XXI, lumea din urmă cu un secol și jumătate ilustrată de Lev Tolstoi părea că și-a tocit de tot urzeala socială, gata-gata fiind să se desfacă pe la cusături, în ciuda faptului că nu contenea să clameze că se poate izbăvi singură. Dar, până la urmă, relectura actualizantă a acestui roman nu este decât modul contelui Tolstoi de a ne face cu ochiul nouă, celor de azi, dintr-o lume al cărui consumerism debordant și mediere digitală a realității nu o face prea mult diferită de cea în care madame Karenina se simțea sufocată de ipocrizie.
Lăsând-o în urmă – să spunem, eufemistic, pe peronul unei gări – pe Karenina, ne mutăm atenția, pe data de 9 mai 2025, către o altă carte, Un bărbat pe nume Ove, scrisă de F. Backman și propusă de același fr. Vladimir, în care în centrul atenției se află un personaj cu apucături similare, însă ale căror concretizări se vor dovedi a fi un pic diferite.
Au revoir!
Cătălin Grigore
Mănăstirea Sfânta Familie 