Mănăstirea Sfânta Familie

În urma discuției din această seară asupra lui Zorba, eroul lui N. Kazantzakis, fiecare din noi cred că a plecat nu cu răspunsuri ci poate cu mai multe întrebări.

Autorul situează cele două personaje principale într-un dualism accentuat, creând astfel o tensiune pe care nu o absoarbe într-un alt treilea personaj sau prin metamorfoza radicală a unui dintre ei. Intelectualul anonim, pasionat de citirea și de scrierea cărților, tipul „șoarecelui de bibliotecă” care, după cum o mărturisește el însuși, dacă ar fi să aleagă între a se îndrăgosti de o femeie și a citi un roman de dragoste, n-ar ezita să aleagă romanul. El este omul care cerne întreaga realitate înconjurătoare prin sita rațiunii. Orice trăire sau experiență de viață este supusă unui proces de transformare, prin activitatea reflexivă, într-o idee goală, lipsită de substanța vieții. Antiteza sa, Zorba, este poate proiecția autorului a idealului de spontaneitate și de om care trăiește în lume fără nicio mediere, alta decât cele cinci simțuri și a elanului vital de care se simte animat și căruia îi dă curs ori de câte ori acesta se manifestă și pune stăpânire pe el.

Amândoi sunt în căutarea libertății și a plinătății vieții, dar fiecare conform modului său specific. Primul își caută libertatea în creația literară, iar cel de-al doilea în trăirea intensă a fiecărei clipe. Primul este precaut, reflexiv și chiar temător în a-și trăi viața. Cel de-al doilea „se aruncă” în viață, după cum înotătorul se aruncă în apa rece fără să se gândească nici la ce face și nici la consecințe. Dincolo de portretul atrăgător, a lui Zorba, de vitalitate, spontaneitate, de angajament totul sau nimic în ceea ce face și simte, aceasta este critica pe care i-aș face-o: este punerea în scenă a omului nietzschean care are ca singură lege aceea de a da curs elanului vital ce locuiește în el fără a face un discernământ încotro îl conduce, spre bine sau spre rău. De fapt, categoriile de bine și rău nu există pentru el, după cum și Dumnezeu este totuna cu Satana. Este paradoxal că Zorba, cel care dorește să fie una cu lumea ce îl înconjoară, își caută libertatea printr-o dezrobire de aceasta, dar nu prin privațiune ci prin exces. De exemplu, modalitatea lui de a scăpa de obsesia ce o avea pentru a mânca nu mai știu ce anume, a fost de a mânca într-atât încât să-i pice rău, să vomite și să nu și mai dorească după aceea. În fond, se lecuiește de o pasiune față de care nu se simte liber (atracție față de … ) prin pasiunea opusă (repulsie față de …) și nu prin uzul rațiunii, adică nu prin capacitatea sa morală. Interpretez astfel, deoarece, rațiunea este legată de morală. Prin rațiune-inteligență facem o selecție în dorințele noastre în funcție de obiectul lor, de finalitatea spre care ne poartă, și alegem între bine și rău, între ceea ce este capabil să ne zidească pe noi și pe ceilalți sau ceea ce poate distruge.

Cu toată influența lui Zorba asupra intelectualului, la finalul cărții, cei doi protagoniști fiind deja despărțiți, nu dau semne de schimbare profundă. Intelectualul anonim se întoarce oarecum la viața sa de înainte, la fel și Zorba. Poate este modalitatea autorului de a nu resorbi tensiunea, deoarece aceasta locuiește în fiecare dintre noi. În noi îl găsim pe „intelectualul” anonim și pe Zorba, fiind mai aproape de unul sau de celălalt.

Pentru că este nevoie și de o concluzie, fără a renunța la un discernământ personal, cartea este și poate fi una benefică și de la care poți învăța, asta dacă depășești învelișul unor expresii și cuvinte care „se lovesc” de sensibilitatea creștină, de pasaje destul de numeroase cu o senzualitate exacerbată sau de modul reductor și grosolan în care femeia este „tratată” de către personaje. Rămâne totuși o carte care îți aduce aminte să trăiești din plin, să te bucuri de ceea ce ai, să te minunezi în fața frumuseții naturii și a vieții, și să îndrăznești să o privești totul cu ochi noi. De asemenea, este o carte despre o prietenie durabilă între doi bărbați, o prietenie care rezistă separării geografice și rămâne până pe patul morții.

Voi lăsa ultimul cuvânt unuia din citatele mele preferate care descrie foarte bine problematica operei și aspirația profundă a intelectualului nostru :

În van s-a scurs viața mea, mă gândeam; de-aș putea să iau un burete să șterg tot ce am citit, tot ce mi-au văzut ochii și mi-au auzit urechile, să intru la școala lui Zorba și să încep alfabetul cel mare, adevărat ! Ce drum diferit aș lua ! Mi-aș exersa la perfecție cele cinci simțuri, toată pielea mi s-ar bucura și-ar înțelege. Aș învăța să alerg, să lupt, să înot, să călăresc, să vâslesc, să șofez, să trag cu pușca. Aș umple carnea cu suflet. Sufletul mi s-ar umple cu carne, i-aș împăca, în fine, pe cei doi eterni dușmani ce sălășluiesc în mine …

Fratele Vladimir

***

Următoarea întâlnire : Vineri, 16 februarie la ora 19 : 30 (sau 18 : 30 Adorație)

Carte : Laur, de Evghenie Vodolazkin