Posts tagged ‘educație’

28/12/2025

Exemplul Nazaretului

Din Discursurile lui Paul al VI-lea, papă

(Discurs ţinut la Nazaret, 5 ianuarie 1964)

Exemplul Nazaretului

    Casa din Nazaret este şcoala unde începem să înţe­legem viaţa lui Isus: este şcoala evangheliei. 
    Aici, învăţăm, mai întâi, să privim, să ascultăm, să medităm şi să pătrundem semnificaţia, atât de profundă şi de misterioasă, a acestei manifestări atât de simple, atât de umile, atât de frumoase a Fiului lui Dumnezeu. Dar poate, fără să ne dăm seama, învăţăm şi să imităm.
    Aici, învăţăm metoda care ne va permite să cunoaş­tem mai uşor cine este Cristos. Aici, simţim îndată nevoia de a lua în consideraţie tot ceea ce se referă la şederea lui în mijlocul nostru: adică, locurile, timpu­rile, obiceiurile, limbajul, riturile sacre, în sfârşit, toate lucrurile de care s-a folosit Isus pentru a se descoperi lumii. Aici, totul vorbeşte, totul are o semnificaţie.
    Aici, în această şcoală, înţelegem cu siguranţă de ce este necesară o disciplină spirituală pentru cel care vrea să urmeze învăţătura Evangheliei şi doreşte să devină ucenicul lui Cristos.
    O, cu câtă bucurie am vrea să redevenim copii şi să mergem din nou la această umilă şi sublimă şcoală din Nazaret! Cu câtă ardoare am vrea să reîncepem, alături de Maria, învăţarea adevăratei ştiinţe a vieţii şi să do­bândim înţelegerea adevărurilor divine!
    Însă, aici, noi nu suntem decât în trecere şi suntem nevo­iţi să renunţăm la dorinţa de a continua, în această casă, formarea, niciodată încheiată, la înţelegerea evan­gheliei. Totuşi, nu vom părăsi acest loc fără să fi primit, parcă pe furate şi în grabă, câteva scurte învăţături de la casa din Nazaret.
    În primul rând, ea ne învaţă tăcerea. O, dacă ar renaş­te în noi stima faţă de tăcere, această condiţie admirabilă şi indispensabilă a spiritului, în noi care suntem asurziţi de atâta gălăgie, strigăte şi zgomote în viaţa atât de agitată şi tumultuoasă a timpului nostru! O, tăcere din Nazaret, învaţă-ne să fim fermi în gându­rile bune, înclinaţi spre viaţa interioară, pregătiţi să auzim inspiraţiile secrete ale lui Dumnezeu şi îndemnurile adevăraţilor maeştri. Învaţă-ne cât de impor­tante şi nece­sare sunt munca de pregătire, studiul, meditaţia, ordinea vieţii interioare şi personale, rugă­ciunea, pe care numai Dumnezeu o vede în ascuns.
    Apoi, aici înţelegem modul de a trăi în familie. Naza­retul să ne amintească ce este familia, ce este comuni­unea iubirii, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil; să ne arate cât este de plăcută educaţia în familie, educaţie pe care nimic nu o poate înlo­cui; să ne înveţe funcţia ei naturală în ordinea socială. 
    În sfârşit, aici învăţăm disciplina muncii. O, locuinţă din Nazaret, casa Fiului tâmplarului! Aici dorim să înţe­legem şi să celebrăm, în special, legea, desigur, severă, dar şi mântuitoare a muncii omeneşti; aici dorim să restabilim demnitatea muncii, astfel încât să fie auzită de toţi; aici, sub acest acoperiş, dorim să reamintim că munca nu poate fi scop în sine, ci că îşi primeşte liber­tatea şi nobleţea, nu atât din ceea ce se numeşte valoare economică, cât mai ales din ceea ce o îndreaptă spre scopul ei nobil; aici, în sfârşit, vrem să îi salutăm pe muncitorii din toată lumea şi să le arătăm modelul, fra­tele lor divin, profetul tuturor cauzelor drepte care îi privesc, adică pe Cristos, Domnul nostru.

Isuse, Marie, Iosife educați și ocrotiți familiile noastre!

14/06/2025

Rugăciunea inimii sau “Pelerinul rus”

A trecut ceva timp de când nu am mai publicat în rubrica dedicată promovării și încurajării literaturii creștine.

Fratele Luca ne propune, astăzi, o incursiune într-una din capodoperele scrierilor despre rugăciunea lăuntrică sau rugăciunea inimii. Două expresii care trimit către aceeași realitate, aceea a unui colocviu interior, continuu și neîntrerupt, cu Domnul nostru Isus Cristos.

Întrebarea care ne este adresată nu e atât “Este posibil să ne rugăm neîncetat?” – deoarece tradiția spirituală de la Sfântul Paul încoace și trecând prin faimoșii anahoreți sau părinți ai deșertului de pe malurile Nilului ce traversează Egiptul) ne-o spun ca numeroși bărbați și femei au căutat-o și eventual găsit-o, ci

Cum să ne rugăm neîncetat?

Îndeletnicirile legitime cotidiene, preocupările minții cât și nevoile fiziologice precum nutriția și odihna corporală ne-aduc aminte o realitate pe cat de profundă umană și creștină, pe atât de sănătoasă:

Suntem un suflet îmbrăcat în trup sau un trup îmbrăcat în suflet.

Frumoasa expresie aparține intelectualului român Horia Roman Patapievici.

Sperăm că rezumatul și interpretarea fratelui Luca vor încuraja pe cat mai mulți dintre voi că o operă de literatură creștină de la finele secolul al XIX, cu autor anonim, continuă să fie de o actualitate presantă și merită cu desăvârșire citită.

Lectură rodnică să avem!

Fratele Vladimir

Grigorij Grigorjewitsch Mjassojedow - The Zemztvo Dines
Grigorij Grigorjewitsch Mjassojedow – The Zemztvo Dines

Această scurtă și captivantă carte este alcătuită, în prima sa versiune, din patru povestiri. Ea face, fără îndoială, parte din comorile literaturii spirituale ruse. La mijlocul secolului al XIX-lea, un bărbat cu inimă dreaptă, în vârstă de aproximativ treizeci de ani, rămas văduv și infirm de un braț încă din copilărie, se hotărăște să pornească la drum ca pelerin, străbătând vastul teritoriu al Rusiei. Expus pericolelor drumurilor nesfârșite, el merge de la un sanctuar la altul, oprindu-se uneori în sate și având parte de întâlniri adesea surprinzătoare și memorabile. Cei din jurul său ajung să-l considere un sfânt. În realitate, el se află într-o profundă căutare spirituală, animat de o întrebare care îl obsedează:

Cum putem ajunge să ne rugăm neîncetat, așa cum ne îndeamnă Sfânta Scriptură?

După câteva dialoguri zadarnice cu un om evlavios și cu câțiva călugări, el ajunge să-l întâlnească pe starețul unui schit retras, care îi dezvăluie taina rugăciunii neîncetate a lui Isus și îl introduce în învățătura Filocaliei – o lucrare spirituală ce reunește o doctrină profundă despre această formă de rugăciune, consfințită de-a lungul secolelor de către Părinții Bisericii.

Această învățătură își are rădăcinile într-una dintre cele mai vechi tradiții ale Bisericii Orientale, ajunsă în Rusia în secolul al XV-lea prin intermediul călugărului Nil din Sora. Este vorba despre isihasm, un termen care desemnează căutarea păcii lăuntrice și a contemplației. Prin această cale, omul, primind harul iubirii divine, își redobândește treptat, în întreaga sa ființă (trup, suflet și spirit), asemănarea originară cu Dumnezeu. În cadrul acestei doctrine, viața ascetică și de pocăință este considerată condiția esențială pentru atingerea contemplației.

Citind Pelerinul rus, simțim cu adevărat chemarea de a ne însuși învățătura profundă despre rugăciunea lui Iisus și despre rugăciunea inimii. Nimic nu pare mai firesc – cu mențiunea că, poate, este înțelept să fim călăuziți de cineva cu experiență pe acest drum. Altfel, riscăm să ne descurajăm, neștiind cum să aplicăm în viața noastră modernă și agitată ceea ce a trăit acel pelerin singuratic din secolul al XIX-lea.

Rugăciunea lăuntrică și neîncetată a lui Iisus,” spune starețul pelerinului, „este invocarea continuă și fără oprire a numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima și cu mintea, în conștiința prezenței Sale, în orice loc, în orice moment – chiar și în timpul somnului. Ea se exprimă prin aceste cuvinte: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!

Din acel moment, pelerinul, plin de bucurie, urmează cu docilitate învățăturile călăuzitorului său și străbate toate etapele – unele minunate, altele exigente – prin care trebuie să treacă cel ce dorește să-și ancoreze inima și sufletul în rugăciunea lui Iisus.

După moartea starețului, pelerinul, căutând mângâiere, își procură Filocalia și își reia călătoria. Datorită învățăturilor profunde și vindecătoare conținute în ea, cartea devine pentru el, alături de Biblie, o sursă constantă de bucurie și sprijin. Se obișnuiește să citească tratatele a douăzeci și cinci de Părinți ai Bisericii, pe care îi numește cu afecțiune: Sfântul Simeon Noul Teolog, călugărul Nicefor, Grigorie Sinaitul… Practicând cele citite – uneori fiind călăuzit în vis de starețul său trecut la Domnul – el ajunge destul de repede la etapa finală: rugăciunea neîncetată sau rugăciunea inimii.

Aceasta constă în a-și imagina în mod viu propria inimă, a-i auzi bătăile și a introduce în ea, în ritmul respirației, cuvintele rugăciunii lui Iisus, astfel încât, în cele din urmă, inima însăși – percepută ca sediul persoanei umane și al inteligenței – să fie aceea care se roagă în mod continuu.

Ajuns în acest stadiu, și urmând încă sfaturile starețului său, pelerinul – deși însetat de liniște – nu ezită să-i învețe rugăciunea lui Iisus și rugăciunea lăuntrică pe cei care par receptivi. De asemenea, se bucură ascultând povestirile altora care, asemenea lui, au cunoscut puterea acestor rugăciuni.

Astfel se încheie această mică, dar profundă carte, cu o deschidere spre un nou drum: pelerinul, ajuns la Kazan, se încrede în Providență și pornește în marea călătorie spre Ierusalim.

Fratele Luca

Fratele Luca în Piatra Craiului

05/07/2018

Ne-am întors din tabăra copiilor!

Am călătorit în jurul lumii, pe cele cinci continente, am cercetat toate și am păstrat ce este bun…

Ne-a plouat și ne-a bătut soarele, am avut parte și de noroiul din curte, și de cărări pietroasee de munte…

Ne-am rugat, în casă sau în lumea lui Dumnezeu…

Am stat la foc, am ascultat povești seara în șură și am dormit în fân…

Ne-am bucurat împreună, am mai și plâns uneori…

Am strâns câteva amintiri în rucsacul cu care pornim mai departe în viață…

Mulțumim tuturor celor care ne-au ajutat, dar și copiilor, organizatorilor și lui Dumnezeu pentru tabăra frumoasă de care am avut parte!

21/11/2016

Misterul copilului

bb

Din prima clipă a zămislirii, fiecare copil poartă în sine un mister pe care numai Dumnezeu îl cunoaște deplin. Părinții își cunosc bebelușul mai mult decât oricine altcineva, mai ales prin iubirea pe care i-o poartă. Dar, privindu-și bebelușul care doarme, știu ei oare cu adevărat cine este el, cine e această micuță persoană complet înfășată și care nu scoate încă nici un cuvânt? Foarte puțin, de fapt. Și de aceea copilul se cere iubit și respectat ca o ființă unică, un adevărat mister al existenței, care ne depășește pe toți, chiar și pe părinți.

Traducem mai jos un fragment din exortația Amoris Laetitia a Papei Francisc (nr. 170).

 

Prin progresele științei, putem ști astăzi cu anticipare ce culoare va avea părul copilului și ce boli s-ar putea să-l afecteze în viitor. Toate caracteristicile somatice ale unei persoane sunt înscrise în codul său genetic, deja din stadiul embrionar. Dar numai Tatăl care l-a creat îl cunoaște pe deplin. Numai El cunoaște ceea ce este mai prețios, ceea ce este mai important, deoarece El știe cine este acel copil, care este identitatea sa cea mai profundă. Mama care își poartă copilul are nevoie să ceară lumină de la Dumnezeu pentru a-l putea cunoaște în profunzime și pentru a-l aștepta așa cum este cu adevărat.

Unii părinți simt că pruncul lor nu vine în momentul cel mai bun. Au nevoie să-i ceară Domnului să fie vindecați și întăriți, pentru a-l accepta pe deplin pe copil, pentru a-l putea aștepta cu inima. E important ca acel copil să se simtă așteptat. El nu este o completare sau o soluție pentru  o aspirație personală. Este o ființă umană, cu o valoare imensă, și nu poate fi folosit pentru propriul beneficiu.

Așadar, nu este important dacă această viață nouă îți va folosi sau nu, dacă are caracteristicile care-ți plac sau nu, dacă răspunde sau nu la proiectele și visele tale. Deoarece copiii sunt un dar. Fiecare este unic și irepetabil. Un copil este iubit pentru că este copil. Nu pentru că este frumos sau pentru că este așa sau altfel. Nu! ci pentru că este copil! Nu pentru că gândește ca mine sau întrupează dorințele mele. Un copil este un copil. Iubirea părinților este instrumentul iubirii lui Dumnezeu Tatăl, care așteaptă cu duioșie nașterea fiecărui copil, îl acceptă fără condiții și îl primește gratuit.

26/09/2016

Educația la sfârșitul lumii (6)

h

Sfârșitul lumii se află la originea creștinismului. (…) Distrugerea tuturor lucrurilor este orizontul însuși sub care se desfășoară educația sa. Să recitim Scrisoarea a doua a sfântului Petru: „Deci, dacă toate acestea se vor distruge astfel, cât de sfântă și evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu” (2P 3,11-12). Textul ne vorbește despre cum trebuie să fie purtarea, deci despre educație. Iar această transformare a comportamentului nu are drept criteriu progresul, ci distrugerea.

Pe lângă distrugere, mai e vorba în text de „venirea zilei lui Dumnezeu” (încă și mai distrugătoare pentru orgoliu). Pentru a exprima această ambivalență – lumina și umbra împreună, grâul și neghina – există un cuvânt: apocalipsa. Etimologic, apocalipsa înseamnă „revelație”, dar în mod curent a început să însemne catastrofa ultimă. Apocalipsa nu sterilizează și nu e motiv de tristețe, ea este izvorul rodniciei și al bucuriei credinciosului. Trebuie să dăm viață tocmai pentru că trăim timpuri apocaliptice. Trebuie să construim ceva în lume, ceva care nu este din lume, tocmai pentru că sfârșitul lumii este iminent.

Ce înseamnă apocalipsă? În mijlocul dezastrului, Astrul cel de sus care vine să ne viziteze. În mijlocul buruienilor ce se înmulțesc, treieratul care este aproape. Prin moartea lumească, spre viața veșnică. Apocalipsa vestește triumful iubirii în mijlocul încercărilor și ne poruncește să luăm parte la această biruință. Ea ne scoate din lume, ne ferește de păcălelile și de „valorile” ei, și ne trimite în lume pentru a face să strălucească acolo iubirea care nu va trece.

 

Plantează mai întâi copacul

În ciuda spuselor lui Marx sau Nietzsche, credința în existența Cerului nu este un resentiment față de pământ. Speranța în lumea de dincolo nu e o dezertare a celei de aici. „Dincolo” nu înseamnă în esență un alt spațiu sau un alt timp, în contradicție cu cele de aici/acum, tocmai pentru că este dincolo de ele. Dumnezeu este Cel Nesfârșit și cel Veșnic. Prin urmare, nu numai că este în contact cu toate spațiile și cu toate timpurile, dar El este și sursa lor. El e Cel care face să existe un „aici” și un „acum”.

Sfântul Augustin continua să-i instruiască pe credincioși, atunci când barbarii erau deja în drum spre Hipona și el însuși nu se mai putea duce la biserică decât escortat de armată. Sfântul Alois de Gonzaga continua să se joace cu mingea după ce i se spusese că urmează să moară, pentru că se juca din toată inima. Rabinul Yohanan ben Zakai învăța: „Dacă ai în brațe un copăcel și ți se spune că a sosit Mesia și că e sfârșitul lumii, plantează mai întâi copacul și apoi mergi să-l întâmpini pe Mesia.” Evreul adevărat poate dormi bine până la sfârșitul lumii, deoarece el este deja cu Mirele: Eu dorm, dar inima mea veghează.

 

Ca și cum

Sfântul Paul scria deja admirabil: Fraților, eu vă spun aceasta: timpul s-a scurtat. În rest, cei care au femeie să fie ca și cum nu ar avea, cei care plâng ca și cum nu ar plânge, cei care se bucură, ca și cum nu s-ar bucura, cei care cumpără, ca și cum nu ar poseda, cei care se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi: căci figura acestei lumi trece (1Cor 7,29-31). Ce vrea să spună? Ce înseamnă „ca și cum”? Să fie vorba de simulacru, de ipocrizie, de înșelăciune sau de prefăcătorie? Dacă s-a scurtat timpul, oare asta înseamnă că trebuie să-mi părăsesc soția, să plâng cu lacrimi de crocodil, să mă prefac că râd? Sfârșitul lumii să însemne oare triumful indiferenței și al minciunii, cinismul și blazarea?

Unii așa îl înțeleg. Dar, ceva mai încolo, în aceeași Scrisoare, sfântul Paul ne spune că, spre deosebire de lumea asta care trece, iubirea nu trece. A ne folosi de lumea aceasta ca și cum nu ne-am folosi nu înseamnă să ne folosim de ea cu dispreț sau cu ipocrizie, ci pornind de la un criteriu care nu este din lumea aceasta, și care poate lumina lumea aceasta până și în întunericul ei, poate deschide o cale într-un impas și scoate la iveală un izvor în deșert. A împlini porunca sfântului Paul nu înseamnă să ne prefacem că plângem, ci să plângem cu adevărat, pentru că nu iubim suficient, și nu pentru că ni s-a stricat jucăria. Nu înseamnă să râdem de fațadă, ci să râdem din toată inima, pentru că ne minunăm de ironiile Providenței, și nu pentru că am fost flatați acolo unde ne place. În sfârșit, nu înseamnă să fim căsătoriți pe jumătate, sau cu rezerve, sau după toane, ci să fim soți care se gândesc la binele adevărat al celuilalt, la splendoarea sa veșnică și nu la micile plăceri (sau marile certuri) de câteva clipe.

Chiar dacă pământul s-ar mistui mâine, creștinul n-ar continua mai puțin astăzi (ba chiar mai mult și mai bine) să se bucure de noi copii, să-i învețe să scrie și să numere, să danseze cu cei săraci și să dea mărturie în fața celor mari ai lumii acesteia, pentru că aceste lucruri nu sunt numai pentru timp și nu dispar când vine ziua de mâine. Ele sunt pentru viața veșnică și pentru Judecata de apoi.

 

Nu pedagogi, ci mărturisitori

Pe 1 ianuarie 2012, Papa Benedict al XVI-lea publica un mesaj intitulat: „Educația tinerilor la dreptate și pace.” Textul începe în stilul lui Peguy: „Educația este aventura cea mai fascinantă și mai dificilă a vieții.” Apoi rezumă tot ce am încercat să exprimăm în rândurile de mai sus: „A educa – din latinescul e-ducere – înseamnă a conduce afară din sine pentru a introduce în realitate, spre o plenitudine care face persoana să crească. Acest proces ia naștere din întâlnirea celor două libertăți, a adultului și a tânărului. E nevoie de responsabilitatea discipolului care trebuie să fie deschis, să se lase condus spre cunoașterea realității, și de responsabilitatea educatorului, care trebuie să fie dispus să se dăruiască pe sine însuși. Pentru aceasta, e nevoie mai mult ca oricând de mărturisitori autentici, și nu numai de transmițători de reguli și de informații. E nevoie de mărturisitori care să știe să vadă mai departe decât ceilalți, pentru că viața lor cuprinde un orizont mai vast. Mărturisitorul este cel care trăiește cel dintâi drumul pe care-l propune.”

Minunat este timpul care ne impune drept ultimatum cea mai frumoasă exigență! Minunată este apocalipsa care ne dezvăluie că, dacă nu vrea să fie cel mai abject impostor, educatorul trebuie să fie mai mult mărturisitor decât pedagog. Să nu se mulțumească să predice reguli într-un mod „ludic” și „plăcut”, ci să fi privit moartea colectivă în față și să-și joace viața pentru asta, deoarece numai anticiparea vieții veșnice poate deschide o cale, în marea care urmează să ne înghită. Perspectivele pot fi întunecate, pronosticurile, fatale, el nu doar arată, ci deschide un drum, după exemplul Celui care nu are drum, dar care este calea și viața.

 

Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.

Etichete: ,
23/09/2016

Timpul sfârșitului – Educația la sfârșitul lumii (5)

a

Orice ideologie progresistă se îngrijește de natalitate și de educație. (…) Revoluția franceză credea și ea în „emanciparea prin educație”. Republica avea nevoie de mulți copii, pe care să-i instruiască și să-i formeze. Dar această atenție în a le transmite educația se fonda pe refuzul transmiterii unei alte educații. Speranța mondenă trebuia să rămână singura speranță, cea religioasă era depășită, deoarece nu avea nimic de-a face cu istoria și forțele progresului. Dimpotrivă, speranța religioasă se împotrivea celei mondene, părând să fie o evadare spre Cer și, deci, o dezertare a pământului. Secolul Luminilor refuza Lumina Veacurilor, deoarece aceasta din urmă apărea ca o transcendență, deci ca o fugă în afara timpului.

Dar umanismul progresist a murit. Trăim astăzi în epoca teoreticienilor declinului. Căderea zidului Berlinului s-a datorat mai mult eșecului utopiei, decât triumfului libertății. Cine mai crede astăzi într-o viitoare „epocă de aur”? Credem mai degrabă într-o moarte fără priveghere, într-o dispariție totală a umanității fără ca nimeni să se mai roage pentru cei răposați.

Ceva teribil din istoria recentă a făcut ideile generale să fie desemnate de acum înainte prin nume proprii. Theodor Adorno a ales numele de Auschwitz; Günter Anders, pe cel de Hiroshima. Acesta din urmă rezumă mesajul timpurilor noastre într-o simplă frază: „Absența viitorului a început deja”. Apoi adaugă: „Nu mai trăim într-o epocă, ci într-un interval final.”

Desigur, vom putea face multe alte „cuceriri mărețe”, vom mai mări de trei ori durata medie de viață și ne vom transporta pe alte planete. Toate acestea nu vor mai schimba certitudinea definitivă a finitudinii speciei umane: „Nici o schimbare nu va reuși să impună un criteriu determinant care să poată contrabalansa criteriul actual al unei posibile auto-distrugeri a umanității”.

Nu mai credem în timpul lung, în durata civilizației sau măcar a unei noi epoci. Grija pentru „generațiile viitoare” mai este prezentă în discursurile noastre, dar e semnificativ faptul că o înlocuim treptat cu grija pentru „planetă”. A vorbi despre „planetă” presupune un mare dispreț pentru pământ, căci planeta nu există concret decât pentru astronautul zburător prin spațiu, complet dezrădăcinat. Dezrădăcinarea spațială e însoțită și de lipsa unui angajament istoric. „Planeta” nu este „națiunea”, „poporul”, „limba”, „politica” – noțiunile care au legătură cu istoria noastră omenească. (…)

 

Aventurierul lumii moderne

Această situație ne duce cu gândul la o afirmație a lui Peguy: „Nu există decât un singur aventurier în lume: tatăl unei familii. Vedem asta în special în lumea modernă. Ceilalți aventurieri, cei mai curajoși, nu sunt nimic în comparație cu el”. (…) Și în altă parte, Peguy adaugă: „Doi băieți și o fată la mijloc. Toți trei trebuie hrăniți… Tatăl unei familii e un sărac, un sărman”. Singurul aventurier din lume este în același timp o biată ființă, din cauza responsabilității sale. El nu e îngrijorat de sine, ci de alții. Și pretinde un viitor și o bunătate, dincolo de sine însuși. Ce se va întâmpla dacă lumea nu îi mai promite acest viitor? Aici este teribila, dureroasa, înfricoșătoarea aventură: să aduci pe lume un copil, atunci când lumea nu mai promite nimic. Să deschizi un viitor acolo unde nu mai există viitor.

Astfel, tatăl nostru aventurier „e încolțit de frământări, de griji, de remușcări, de a-și da seama azi în ce oraș, în ce societate de mâine, în ce dispariție a oricărei societăți, în ce țară mizerabilă, în ce decadență, în ce decădere a poporului își va lăsa copii peste câțiva ani, în ziua morții lor, acești copii de care este, de care se simte deplin și absolut responsabil, copiii săi.” (…)

Ne putem da seama singuri de dilemă: a da naștere unui copil în lumea de azi ar fi o cruzime; însă a nu-i da naștere, ar fi ingrat. Căci, dincolo de toate, trăiesc, și tocmai pentru că trăiesc îmi permit să judec viața. Judecata mea negativă, provine din puterea vieții. (…) O astfel de dilemă nu e de-ajuns pentru a ne scoate din impas. Educatorii vor rămâne în picioare decât dacă iau în serios chestiunea scopului. Altfel, de ce i-am asculta, dacă totul urmează să se termine? De ce să nu intrăm într-o gașcă de cartier? De ce să nu învățăm mai degrabă latina sau greacă sau ebraica? Căci, să recunoaștem, în situația actuală nimic nu e mai avangardist decât să înveți o limbă moartă…

(Va urma)

Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.

Etichete: ,
22/09/2016

De la o generație la alta – Educația la sfârșitul lumii (4)

4

Transmiterea educației poate da greș. Ea face apel la libertățile respectivelor persoane. Și mai ales, de fiecare dată, o ia de la zero. Iată că am fost educat, am învățat să vorbesc, să scriu, să fiu civilizat, am descoperit istoria artei, fizica newtoniană și depășirea ei prin teoria relativității, filozofia lui Platon și cea a lui Aristotel, etc. Dar iată că am un copil și trebuie să iau totul de la zero!

Transmiterea de la o generație la alta nu e numai cumulativă, ea este și disruptivă. Fiul nu începe de unde s-a oprit tatăl și poate merge mai departe decât acesta. Dar poate și să nu se ridice niciodată la nivelul de cunoaștere sau de virtute al tatălui. Suntem moștenitori, desigur. Dar moștenirea și ereditatea sunt două lucruri diferite. Un animal își transmite patrimoniul genetic și eventual dă câteva exemple comportamentale (leii își „învață” puii să vâneze), dar face aceasta ereditar: cunoașterea instinctivă trece de la o generație la alta. Cu moștenirea, lucrurile stau altfel. (…) Omul e un animal tradițional, dar tradiția sa nu rămâne vie decât dacă devine de fiecare dată modernă, altfel spus, dacă nu este primită doar pasiv, ereditar, ci trecând printr-o criză, în sensul etimologic al cuvântului (krinein înseamnă a discerne). Dacă o primește pasiv, rezultă tradiționalismul fosilelor. Dacă nu se activează decât pentru a o respinge, rezultă modernismul nevertebratelor.

 

Pentru ca să existe un început

E o frază din sfântul Augustin pe care o citează Hannah Arendt la sfârșitul lucrării sale, Originile totalitarismului. Toată cercetarea sa de analiză și de rezistență împotriva ideologiei se concluzionează cu acest citat din Cetatea lui Dumnezeu: „Initium ut esset homo creatus est – omul a fost creat ca să existe un început.” Această frază marchează sfârșitul capitolului în care sfântul Augustin se opune credinței în reîncarnare. Nașterile nu reciclează vechile suflete. Cu fiecare nou embrion uman este creat un suflet nou. Iar acest suflet, prin natura sa spirituală, nu vine să ocupe un loc din univers, pentru că este mai vast și mai liber decât întreg universul material. (…)

Având misiunea de a relua totul de la început, noul-născut nu e numai producția lumii vechi, ci și reînnoiește lumea întreagă. Totalitarismul ar vrea ca el să fie o rotiță care să se potrivească în mașinăria deja existentă, ar vrea ca singularitatea feței sale să fie absorbită de legile Naturii și ale Istoriei. Dar el nu este doar o progenitură a Naturii și a Istoriei, căci Istoria nu numai continuă cu el, ci și reîncepe. Viața sa nu e o repetiție, cum e cea a cățelușului, care reproduce comportamentul speciei sale. Este un adevărat început, căci la drept vorbind, totul începe cu el. (…)

Fiecare naștere anulează trecutul și privește spre noi zări. Din acel moment, totul poate fi bulversat. Istoria familiei poate lua un cu totul alt drum: poetul poate da naștere unui brutar; dintr-un comunist convins se poate naște un romano-catolic. Oricât de avansați am fi în timp, un nou-născut ne readuce la începuturile umanității.

 

Totul se poate schimba

Fiecare nouă generație aduce cu sine o speranță atât de mare încât poate deranja toate cuceririle generație precedente. Totul e din nou în joc, totul se deschide din nou, iar capacul de plumb pe care-l credeam definitiv poate fi dat la o parte, la fel cum se poate închide și poarta pe care o credeam deschisă pentru totdeauna. Sunt zorii unei zile noi, dar nimic nu garantează că ziua care începe va fi mai bună. (…) Educația poartă această dramă. Transmiterea poate să nu aibă loc, fie pentru că nu o primesc copiii, fie pentru că părinții refuză să o facă (iar uneori, ceea ce complică problema, părinții dau copiilor un scorpion crezând că-i dau un ou – vedem din nou necesitatea crizei educative, acest discernământ dramatic din orice învățătură).

De la o generație la alta, totul se poate schimba. De fiecare dată sunt în joc sfârșitul unei lumi și începutul alteia, fie pentru o renaștere, fie pentru o înmormântare. Ne putem mira că totul a reușit să dureze deja așa de mult timp: n-ar fi foarte greu să se piardă totul în intervalul dintre două generații. „Lăsați douăzeci de ani o parohie fără preot, zicea parohul din Ars, și oamenii vor adora animalele.” Lăsați șaizeci de ani umanitatea fără nașteri, și nu vor mai fi oameni pe pământ. Ar fi de-ajuns o astfel de contracepție jubiliară. Și de ce nu?

Există o legătură între scop și sfârșit. Dacă omul nu mai are un scop, un scop dincolo de viața sa individuală terestră, adică o speranță, atunci apare sfârșitul. Noi nu transmitem automat. Avem nevoie de motive pentru a transmite, avem nevoie măcar de motive ulterioare (primul copil poate veni așa, dar creșterea demografică nu e susținută decât de la al doilea sau al treilea copil.) Noi nu transmitem viața din instinct. Avem nevoie de motive pentru a da viață. Desigur, deoarece suntem și animale, unii dau viața mai mult animalic decât omenește: din greșeală, din inconștiență, dintr-o urmare neplăcută a plăcerii sau dintr-o dorință de împlinire personală. Dar pentru a da viață în mod uman e nevoie de luciditate și să ne întrebăm dacă avem motive să o dăm… Iar aceste motive, la ora actuală și în lumea mondenă, nu se văd.

(Va urma)

Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.

Etichete: ,