Mănăstirea Sfânta Familie

Orice ideologie progresistă se îngrijește de natalitate și de educație. (…) Revoluția franceză credea și ea în „emanciparea prin educație”. Republica avea nevoie de mulți copii, pe care să-i instruiască și să-i formeze. Dar această atenție în a le transmite educația se fonda pe refuzul transmiterii unei alte educații. Speranța mondenă trebuia să rămână singura speranță, cea religioasă era depășită, deoarece nu avea nimic de-a face cu istoria și forțele progresului. Dimpotrivă, speranța religioasă se împotrivea celei mondene, părând să fie o evadare spre Cer și, deci, o dezertare a pământului. Secolul Luminilor refuza Lumina Veacurilor, deoarece aceasta din urmă apărea ca o transcendență, deci ca o fugă în afara timpului.

Dar umanismul progresist a murit. Trăim astăzi în epoca teoreticienilor declinului. Căderea zidului Berlinului s-a datorat mai mult eșecului utopiei, decât triumfului libertății. Cine mai crede astăzi într-o viitoare „epocă de aur”? Credem mai degrabă într-o moarte fără priveghere, într-o dispariție totală a umanității fără ca nimeni să se mai roage pentru cei răposați.

Ceva teribil din istoria recentă a făcut ideile generale să fie desemnate de acum înainte prin nume proprii. Theodor Adorno a ales numele de Auschwitz; Günter Anders, pe cel de Hiroshima. Acesta din urmă rezumă mesajul timpurilor noastre într-o simplă frază: „Absența viitorului a început deja”. Apoi adaugă: „Nu mai trăim într-o epocă, ci într-un interval final.”

Desigur, vom putea face multe alte „cuceriri mărețe”, vom mai mări de trei ori durata medie de viață și ne vom transporta pe alte planete. Toate acestea nu vor mai schimba certitudinea definitivă a finitudinii speciei umane: „Nici o schimbare nu va reuși să impună un criteriu determinant care să poată contrabalansa criteriul actual al unei posibile auto-distrugeri a umanității”.

Nu mai credem în timpul lung, în durata civilizației sau măcar a unei noi epoci. Grija pentru „generațiile viitoare” mai este prezentă în discursurile noastre, dar e semnificativ faptul că o înlocuim treptat cu grija pentru „planetă”. A vorbi despre „planetă” presupune un mare dispreț pentru pământ, căci planeta nu există concret decât pentru astronautul zburător prin spațiu, complet dezrădăcinat. Dezrădăcinarea spațială e însoțită și de lipsa unui angajament istoric. „Planeta” nu este „națiunea”, „poporul”, „limba”, „politica” – noțiunile care au legătură cu istoria noastră omenească. (…)

Aventurierul lumii moderne

Această situație ne duce cu gândul la o afirmație a lui Peguy: „Nu există decât un singur aventurier în lume: tatăl unei familii. Vedem asta în special în lumea modernă. Ceilalți aventurieri, cei mai curajoși, nu sunt nimic în comparație cu el”. (…) Și în altă parte, Peguy adaugă: „Doi băieți și o fată la mijloc. Toți trei trebuie hrăniți… Tatăl unei familii e un sărac, un sărman”. Singurul aventurier din lume este în același timp o biată ființă, din cauza responsabilității sale. El nu e îngrijorat de sine, ci de alții. Și pretinde un viitor și o bunătate, dincolo de sine însuși. Ce se va întâmpla dacă lumea nu îi mai promite acest viitor? Aici este teribila, dureroasa, înfricoșătoarea aventură: să aduci pe lume un copil, atunci când lumea nu mai promite nimic. Să deschizi un viitor acolo unde nu mai există viitor.

Astfel, tatăl nostru aventurier „e încolțit de frământări, de griji, de remușcări, de a-și da seama azi în ce oraș, în ce societate de mâine, în ce dispariție a oricărei societăți, în ce țară mizerabilă, în ce decadență, în ce decădere a poporului își va lăsa copii peste câțiva ani, în ziua morții lor, acești copii de care este, de care se simte deplin și absolut responsabil, copiii săi.” (…)

Ne putem da seama singuri de dilemă: a da naștere unui copil în lumea de azi ar fi o cruzime; însă a nu-i da naștere, ar fi ingrat. Căci, dincolo de toate, trăiesc, și tocmai pentru că trăiesc îmi permit să judec viața. Judecata mea negativă, provine din puterea vieții. (…) O astfel de dilemă nu e de-ajuns pentru a ne scoate din impas. Educatorii vor rămâne în picioare decât dacă iau în serios chestiunea scopului. Altfel, de ce i-am asculta, dacă totul urmează să se termine? De ce să nu intrăm într-o gașcă de cartier? De ce să nu învățăm mai degrabă latina sau greacă sau ebraica? Căci, să recunoaștem, în situația actuală nimic nu e mai avangardist decât să înveți o limbă moartă…

(Va urma)

Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.

Transmiterea educației poate da greș. Ea face apel la libertățile respectivelor persoane. Și mai ales, de fiecare dată, o ia de la zero. Iată că am fost educat, am învățat să vorbesc, să scriu, să fiu civilizat, am descoperit istoria artei, fizica newtoniană și depășirea ei prin teoria relativității, filozofia lui Platon și cea a lui Aristotel, etc. Dar iată că am un copil și trebuie să iau totul de la zero!

Transmiterea de la o generație la alta nu e numai cumulativă, ea este și disruptivă. Fiul nu începe de unde s-a oprit tatăl și poate merge mai departe decât acesta. Dar poate și să nu se ridice niciodată la nivelul de cunoaștere sau de virtute al tatălui. Suntem moștenitori, desigur. Dar moștenirea și ereditatea sunt două lucruri diferite. Un animal își transmite patrimoniul genetic și eventual dă câteva exemple comportamentale (leii își „învață” puii să vâneze), dar face aceasta ereditar: cunoașterea instinctivă trece de la o generație la alta. Cu moștenirea, lucrurile stau altfel. (…) Omul e un animal tradițional, dar tradiția sa nu rămâne vie decât dacă devine de fiecare dată modernă, altfel spus, dacă nu este primită doar pasiv, ereditar, ci trecând printr-o criză, în sensul etimologic al cuvântului (krinein înseamnă a discerne). Dacă o primește pasiv, rezultă tradiționalismul fosilelor. Dacă nu se activează decât pentru a o respinge, rezultă modernismul nevertebratelor.

Pentru ca să existe un început

E o frază din sfântul Augustin pe care o citează Hannah Arendt la sfârșitul lucrării sale, Originile totalitarismului. Toată cercetarea sa de analiză și de rezistență împotriva ideologiei se concluzionează cu acest citat din Cetatea lui Dumnezeu: „Initium ut esset homo creatus est – omul a fost creat ca să existe un început.” Această frază marchează sfârșitul capitolului în care sfântul Augustin se opune credinței în reîncarnare. Nașterile nu reciclează vechile suflete. Cu fiecare nou embrion uman este creat un suflet nou. Iar acest suflet, prin natura sa spirituală, nu vine să ocupe un loc din univers, pentru că este mai vast și mai liber decât întreg universul material. (…)

Având misiunea de a relua totul de la început, noul-născut nu e numai producția lumii vechi, ci și reînnoiește lumea întreagă. Totalitarismul ar vrea ca el să fie o rotiță care să se potrivească în mașinăria deja existentă, ar vrea ca singularitatea feței sale să fie absorbită de legile Naturii și ale Istoriei. Dar el nu este doar o progenitură a Naturii și a Istoriei, căci Istoria nu numai continuă cu el, ci și reîncepe. Viața sa nu e o repetiție, cum e cea a cățelușului, care reproduce comportamentul speciei sale. Este un adevărat început, căci la drept vorbind, totul începe cu el. (…)

Fiecare naștere anulează trecutul și privește spre noi zări. Din acel moment, totul poate fi bulversat. Istoria familiei poate lua un cu totul alt drum: poetul poate da naștere unui brutar; dintr-un comunist convins se poate naște un romano-catolic. Oricât de avansați am fi în timp, un nou-născut ne readuce la începuturile umanității.

Totul se poate schimba

Fiecare nouă generație aduce cu sine o speranță atât de mare încât poate deranja toate cuceririle generație precedente. Totul e din nou în joc, totul se deschide din nou, iar capacul de plumb pe care-l credeam definitiv poate fi dat la o parte, la fel cum se poate închide și poarta pe care o credeam deschisă pentru totdeauna. Sunt zorii unei zile noi, dar nimic nu garantează că ziua care începe va fi mai bună. (…) Educația poartă această dramă. Transmiterea poate să nu aibă loc, fie pentru că nu o primesc copiii, fie pentru că părinții refuză să o facă (iar uneori, ceea ce complică problema, părinții dau copiilor un scorpion crezând că-i dau un ou – vedem din nou necesitatea crizei educative, acest discernământ dramatic din orice învățătură).

De la o generație la alta, totul se poate schimba. De fiecare dată sunt în joc sfârșitul unei lumi și începutul alteia, fie pentru o renaștere, fie pentru o înmormântare. Ne putem mira că totul a reușit să dureze deja așa de mult timp: n-ar fi foarte greu să se piardă totul în intervalul dintre două generații. „Lăsați douăzeci de ani o parohie fără preot, zicea parohul din Ars, și oamenii vor adora animalele.” Lăsați șaizeci de ani umanitatea fără nașteri, și nu vor mai fi oameni pe pământ. Ar fi de-ajuns o astfel de contracepție jubiliară. Și de ce nu?

Există o legătură între scop și sfârșit. Dacă omul nu mai are un scop, un scop dincolo de viața sa individuală terestră, adică o speranță, atunci apare sfârșitul. Noi nu transmitem automat. Avem nevoie de motive pentru a transmite, avem nevoie măcar de motive ulterioare (primul copil poate veni așa, dar creșterea demografică nu e susținută decât de la al doilea sau al treilea copil.) Noi nu transmitem viața din instinct. Avem nevoie de motive pentru a da viață. Desigur, deoarece suntem și animale, unii dau viața mai mult animalic decât omenește: din greșeală, din inconștiență, dintr-o urmare neplăcută a plăcerii sau dintr-o dorință de împlinire personală. Dar pentru a da viață în mod uman e nevoie de luciditate și să ne întrebăm dacă avem motive să o dăm… Iar aceste motive, la ora actuală și în lumea mondenă, nu se văd.

(Va urma)

Text de Fabrice Hadjadj, filozof, eseist și dramaturg francez, director al Institutului Philanthropos (Fribourg, Elveția). Traducere și adaptare: fr. Dan.