A trecut ceva timp de când nu am mai publicat în rubrica dedicată promovării și încurajării literaturii creștine.
Fratele Luca ne propune, astăzi, o incursiune într-una din capodoperele scrierilor despre rugăciunea lăuntrică sau rugăciunea inimii. Două expresii care trimit către aceeași realitate, aceea a unui colocviu interior, continuu și neîntrerupt, cu Domnul nostru Isus Cristos.
Întrebarea care ne este adresată nu e atât “Este posibil să ne rugăm neîncetat?” – deoarece tradiția spirituală de la Sfântul Paul încoace și trecând prin faimoșii anahoreți sau părinți ai deșertului de pe malurile Nilului ce traversează Egiptul) ne-o spun ca numeroși bărbați și femei au căutat-o și eventual găsit-o, ci
“Cum să ne rugăm neîncetat?”
Îndeletnicirile legitime cotidiene, preocupările minții cât și nevoile fiziologice precum nutriția și odihna corporală ne-aduc aminte o realitate pe cat de profundă umană și creștină, pe atât de sănătoasă:
Suntem un suflet îmbrăcat în trup sau un trup îmbrăcat în suflet.
Frumoasa expresie aparține intelectualului român Horia Roman Patapievici.
Sperăm că rezumatul și interpretarea fratelui Luca vor încuraja pe cat mai mulți dintre voi că o operă de literatură creștină de la finele secolul al XIX, cu autor anonim, continuă să fie de o actualitate presantă și merită cu desăvârșire citită.
Lectură rodnică să avem!
Fratele Vladimir
Această scurtă și captivantă carte este alcătuită, în prima sa versiune, din patru povestiri. Ea face, fără îndoială, parte din comorile literaturii spirituale ruse. La mijlocul secolului al XIX-lea, un bărbat cu inimă dreaptă, în vârstă de aproximativ treizeci de ani, rămas văduv și infirm de un braț încă din copilărie, se hotărăște să pornească la drum ca pelerin, străbătând vastul teritoriu al Rusiei. Expus pericolelor drumurilor nesfârșite, el merge de la un sanctuar la altul, oprindu-se uneori în sate și având parte de întâlniri adesea surprinzătoare și memorabile. Cei din jurul său ajung să-l considere un sfânt. În realitate, el se află într-o profundă căutare spirituală, animat de o întrebare care îl obsedează:
Cum putem ajunge să ne rugăm neîncetat, așa cum ne îndeamnă Sfânta Scriptură?
După câteva dialoguri zadarnice cu un om evlavios și cu câțiva călugări, el ajunge să-l întâlnească pe starețul unui schit retras, care îi dezvăluie taina rugăciunii neîncetate a lui Isus și îl introduce în învățătura Filocaliei – o lucrare spirituală ce reunește o doctrină profundă despre această formă de rugăciune, consfințită de-a lungul secolelor de către Părinții Bisericii.
Această învățătură își are rădăcinile într-una dintre cele mai vechi tradiții ale Bisericii Orientale, ajunsă în Rusia în secolul al XV-lea prin intermediul călugărului Nil din Sora. Este vorba despre isihasm, un termen care desemnează căutarea păcii lăuntrice și a contemplației. Prin această cale, omul, primind harul iubirii divine, își redobândește treptat, în întreaga sa ființă (trup, suflet și spirit), asemănarea originară cu Dumnezeu. În cadrul acestei doctrine, viața ascetică și de pocăință este considerată condiția esențială pentru atingerea contemplației.
Citind Pelerinul rus, simțim cu adevărat chemarea de a ne însuși învățătura profundă despre rugăciunea lui Iisus și despre rugăciunea inimii. Nimic nu pare mai firesc – cu mențiunea că, poate, este înțelept să fim călăuziți de cineva cu experiență pe acest drum. Altfel, riscăm să ne descurajăm, neștiind cum să aplicăm în viața noastră modernă și agitată ceea ce a trăit acel pelerin singuratic din secolul al XIX-lea.
„Rugăciunea lăuntrică și neîncetată a lui Iisus,” spune starețul pelerinului, „este invocarea continuă și fără oprire a numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima și cu mintea, în conștiința prezenței Sale, în orice loc, în orice moment – chiar și în timpul somnului. Ea se exprimă prin aceste cuvinte: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Din acel moment, pelerinul, plin de bucurie, urmează cu docilitate învățăturile călăuzitorului său și străbate toate etapele – unele minunate, altele exigente – prin care trebuie să treacă cel ce dorește să-și ancoreze inima și sufletul în rugăciunea lui Iisus.
După moartea starețului, pelerinul, căutând mângâiere, își procură Filocalia și își reia călătoria. Datorită învățăturilor profunde și vindecătoare conținute în ea, cartea devine pentru el, alături de Biblie, o sursă constantă de bucurie și sprijin. Se obișnuiește să citească tratatele a douăzeci și cinci de Părinți ai Bisericii, pe care îi numește cu afecțiune: Sfântul Simeon Noul Teolog, călugărul Nicefor, Grigorie Sinaitul… Practicând cele citite – uneori fiind călăuzit în vis de starețul său trecut la Domnul – el ajunge destul de repede la etapa finală: rugăciunea neîncetată sau rugăciunea inimii.
Aceasta constă în a-și imagina în mod viu propria inimă, a-i auzi bătăile și a introduce în ea, în ritmul respirației, cuvintele rugăciunii lui Iisus, astfel încât, în cele din urmă, inima însăși – percepută ca sediul persoanei umane și al inteligenței – să fie aceea care se roagă în mod continuu.
Ajuns în acest stadiu, și urmând încă sfaturile starețului său, pelerinul – deși însetat de liniște – nu ezită să-i învețe rugăciunea lui Iisus și rugăciunea lăuntrică pe cei care par receptivi. De asemenea, se bucură ascultând povestirile altora care, asemenea lui, au cunoscut puterea acestor rugăciuni.
Astfel se încheie această mică, dar profundă carte, cu o deschidere spre un nou drum: pelerinul, ajuns la Kazan, se încrede în Providență și pornește în marea călătorie spre Ierusalim.
Fratele Luca
