Când părintele Dominic ne-a invitat prima dată pe mine și pe Paul în pelerinaj la bisericile fortificate, eu am fost un pic reticent: „Ce? Biserici fortificate? Ăsta nu e chiar cel mai râvnit obiectiv turistic pe care aș vrea să-l văd. Bine măcar că mergem cu mașina și ca bonus mai vin și 2 franțuzoaice”. Răspunsul i l-am dat cu doar câteva zile înainte de plecare.
Odată cu prima zi a venit și primul test pe care l-am înfruntat ca și grup: ploua, era rece, focul nu se aprindea, ne era foame, ne gâdeam la patul cald pe care îl lăsasem la București. În toată apăsarea momentului o voce se aude: „Cântam și noi ceva? Pagina 33!”. Imnul pelerinajului ne-a făcut să ne înveselim și să ne simțim uniți, parcă și focul ne-a auzit și cu ajutorul celor două franțuzoaice am avut parte și de ceai cald.
Următoarele zile au fost superbe, cu fiecare clipă ne-am sudat ca grup devenind o familie ce cutreiera dealurile în lung și în lat în frunte cu Sf. Ioan al Crucii urmat îndeaproape de părintele Dominic parcă desprins dintr-o cruciadă.
Bisericile fortificate ne-au propulsat în timpurile demult apuse iar atmosfera de rugăciune și contemplare îmbăta aerul în fiecare loc prin care treceam.
Personal, momentul cel mai frumos din punct de vedere spiritual trăit în acest pelerinaj a fost adorația în aer liber de la biserica din satul Dacia unde, cu ajutorul lui Virgil, am avut o masă copioasă și deopotrivă uneltele necesare pentru a readuce la viața atmosfera de rugăciune din acel loc.
Țin să le salut pe această cale pe Jeanne și Clemence, care s-au străduit cât au putut să ne înțeleagă franceza „impecabilă” mie și lui Paul și care s-au arătat foarte interesate de cultura și tradițiile românești, încercând totodată să asimileze cât mai multe informații de la toți membrii grupului.
Mulțumesc tuturor celor care ați venit și ați transformat fiecare loc unde mergeam în „acasă”, mulțumesc părinte Dominic că ne-ați ghidat spiritual aducându-ne mai aproape de Isus și mulțumesc Paul, Alex, Clemence și Jeanne pentru că ați fost și îmi sunteți prieteni.
Închei cu o metaforă spunând că drumul vieții este ca o mașină care merge noaptea, nu poți vedea decât până unde bat farurile dar, cumva, reușești să străbați tot drumul până la destinație.
(text: Cătălin; poze: Elisabeta)