De FR. DAN// Se întâmplă uneori să auzi la liturghie o lectură citită în așa fel încât îți rămâne întipărită în memorie și în suflet pentru mult timp. Acesta ar fi scopul unei lecturi bine făcute. Pentru a ajunge la el ar fi multe condiții (traducerea să nu fie pocită, cititorul să înțeleagă ce citește, să pronunțe bine, să-l invoce pe Duhul Sfânt, etc.), dar prima ar fi să accepți să mergi, vulnerabil, să proclami cuvântul lui Dumnezeu.
De multe ori duminica înainte de slujbă, când cer cuiva să citească prima lectură, mă trezesc cu un refuz direct (nu, nu vreau) sau indirect (mi-am uitat ochelarii, mă doare gâtul, puneți pe altcineva părinte…), sau cu un „of, da…” fără tragere de inimă. De unde atâta greutate în a proclama cuvântul lui Dumnezeu?
Cu siguranță în primul rând pentru că asta implică să apari în fața unei mulțimi de oameni. Te gândești că te vor vedea și te vor auzi toți, și mai ales că te vor judeca: „Uite cum îi tremură glasul! Uite cum e pieptănată azi! Pfff ce greșeală a făcut! Ăsta cine mai e?” etc. Cu asemenea gânduri, normal că nu-ți vine să ieși în față. Îți crește pulsul, ți se înmoaie genunchii… Cine n-a simțit niciodată că rămâne fără aer când trebuia să meargă la amvon sau când ajunsese de-abia la jumătatea lecturii?
Reacția e firească până la un punct, dar e totuși o atitudine complet centrată pe sine. Ajungi să te consideri buricul pământului, în jurul căruia ți se pare că gravitează totul. Nu te mai interesează nici liturghia, nici cuvântul lui Dumnezeu, nici preotul sau episcopul care celebrează. Ți se pare că ești actorul principal care trebuie să urce pe scena goală pentru un monolog… Or, scuze, nu este așa. Lumea are altceva mai important de făcut la liturghie decât să se uite la tine. Se întâmplă lucruri mai importante „pe scenă”, la care însă ești invitat să ajuți și tu. Pentru asta merită să te lupți cu emoțiile tale. Se spune chiar că oamenii vor fi cu atât mai puțin atenți la tine cu cât tu însuți ești mai puțin preocupat de imaginea ta.
Un al doilea motiv mai general e legat de dificultatea noastră de a trăi în comunitate. Se tot spune că omul e o ființă socială, dar în practică ne place de cele mai multe ori să nu avem treabă cu ceilalți și să controlăm tot ce ne privește. Or, în experiența vieții împreună cu alții nu controlăm mare lucru: nici reacția celorlalți (tot timpul se va găsi cineva să comenteze), nici perfecțiunea actelor noastre (ai vrea să faci bine tuturor și tot timpul deranjezi pe cineva). Și atunci apare tentația izolării, fie singur, fie într-un grup restrâns (familie, gașcă) în care toată lumea gândește la fel și se protejează de ceilalți.
În România aceasta este o traumă națională, după zeci de ani de comunism în care viața în comun însemna numai să fii furat de stat și supravegheat de vecini. În consecință azi suntem profund și încă pentru mult timp „vaccinați” împotriva dimensiunii comunitare. Cei mai mulți trăiesc pentru sine (în vreme ce câțiva mai tupeiști ocupă locul gol al responsabililor politici pentru a-și umple propriile buzunare). Lucrul ăsta se vede peste tot, inclusiv la tânărul care nu se grăbește să citească prima lectură la liturghie. Lumea asistă la slujbă iar după liturghie cei mai mulți dispar repede, fără să apuci să-i saluți. Și așa nu mai ajungem să vedem frumusețea comunității.
Ea apare atunci când ne acceptăm imperfecțiunea și limitele, căci fiecare are ceva bun de dat comunității. Aceste „daruri” ale noastre, oricât de imperfecte, puse împreună creează ceva mai mare decât putem face singuri. Dacă cel care citește e bucuros să facă asta, dacă cei care cântă sunt bucuroși să cânte, dacă preotul e bucuros să celebreze și să predice, liturghia va arăta altfel, puteți fi siguri. Va fi frumoasă chiar și cu greșeli. Iată de ce merită să ieși în fața celorlalți pentru a citi.
Mănăstirea Sfânta Familie 