Ultima întâlnire a cercului de literatură ne-a scos în cale poeziile creștine ale lui V. Voiculescu. Fiecare dintre cei care au participat a împărtășit cu ceilalți cel puțin o poezie care i-a plăcut în mod deosebit și „a încercat să ne convingă” de ce este consideră el că sunt cele mai frumoase versuri. Lesne de înțeles că fiecare a venit cu câte o poezie diferită. A mea a fost cea care a dat titlul articolului, Călătorie spre locul inimii. Titlu curios, dacă ne gândim la faptul că o „călătorie spre” evocă un „încă nu sunt acolo”, dar cum am putea spune că nu „locuim” în inima noastră sau, mai mult, că nu suntem inima noastră. Altminteri, unde suntem și cine suntem ?
Aceste versuri frumoase m-au provocat la o aprofundare a acestei teme foarte dragi mie, aceea a inimii omului, în sens figurat bineînțeles. Ce este inima omului coincide cu a cerceta răspunsul la întrebarea cine sunt ? și cu descoperirea identității mele profunde, dar și a scopului meu în viață. Deoarece acesta din urmă tot acolo se înrădăcinează – în inima noastră – și doar ascultându-ne inima îl vom descoperi.
Așadar vă propun câteva scurte meditații despre inimă, care pot fi citite împreună sau separat. Este vorba despre o sumară biografie a lui V. Voiculescu, o întoarcere la rădăcinile etimologice ale cuvântului „inimă”, urmată de două meditații. În prima ne întrebăm ce ne spun sfinții despre inimă, iar aici am ales să învăț de la trei (3) maestre ale vieții spirituale: Ecaterina din Siena, Tereza din Avila și Elisabeta a Sfintei Treimi. Ținând cont că Biblia ni-L revelează pe Dumnezeu așa cum El relaționează cu oamenii, în a doua meditație ne întrebăm ce ne spunea Sfânta Scriptură despre inima omului.
În final, menționez că aceste meditații trebuie completate cu o privire eclezială asupra omului, adică omul ca parte din poporul lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu care conduce spre mântuire nu omul-individ, ci întregul său popor, ca și cum ar călăuzi un singur trup[1].
Vă doresc o lectură plăcută și rodnică !
Fratele Vladimir
Scurte referințe biografice
Ales membru post-mortem al Academiei Române în anul 1993, „poetul îngerilor” V. Voiculescu s-a născut în anul 1884, în județul Buzău. Absolvent al Facultății de Medicină, el își exercită profesia în multiple așezăminte rurale. Pentru bunătatea și grija sa față de cei săraci este supranumit „doctorul fără arginți”. Publică prima poezie, Dorul, în anul 1912, iar în anul 1933 debutează și în dramaturgie. Talentul său de scriitor, de poet, îi este recunoscut public prin mai multe premii literare. Timp de patru (4) ani frecventează mișcarea duhovnicească, intelectuală și culturală Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Inițiată de către laicul Sandu Tudor, aceasta își primește denumirea de la teofania cu același nume, când Dumnezeul lui Israel îi apare lui Moise într-un rug cuprins de flăcări, dar care nu se mistuia, simbol și imagine a dragostei dumnezeiești care cuprinde sufletul omului în rugăciune, îndumnezeindu-l și în același timp nealterându-i umanitatea, dar și al Maicii Domnului, care l-a purtat în pântece pe însuși Dumnezeul Cel Viu, Isus Cristos. Sandu Tudor, prin personalitatea sa puternică și prin setea sa manifestă de Absolut, atrage la Antim un grup numeros de monahi, preoți, scriitori, teologi, matematicieni, oameni de vază ai culturii românești din anii ‘40. Dar mai presus de orice sunt cu toții căutători de Dumnezeu, însetați de rugăciunea lăuntrică, putători ai unei idei mărețe potrivit căreia salvarea și reînnoirea neamului românesc nu poate fi dobândită decât prin cultivarea spiritului ortodoxiei și prin reînnoire duhovnicească. Spre acest scop și-au concentrat întâlnirile, conferințele ținute în stăreția sau biblioteca mănăstirii și toată strădania lor. În plină ascensiune a ideologiei comuniste, în anul 1948 grupul este interzis de către Securitatea guvernului P. Groza, iar majoritatea membrilor vor fi acuzați de complot legionar împotriva Statului și închiși în închisoare sau condamnați la muncă silnică. V. Voiculescu este arestat și el în anul 1958. Petrece patru (4) ani în închisoare, iar la un an de la eliberare trece la cele veșnice în anul 1963.
*****
- Patrimoniul lingvistic
În timp ce în limba română cuvântul „inimă” provine din latinescul „anima”, tradus îndeosebi prin suflet, în limbile latine occidentale precum franceza (coeur), italiana (cuore) și spaniola (corazón) predecesorul este cuvântul latin cor, cordis. Acesta din urmă desemnează în primul rând inima, organul, și intrarea în stomac[2], apoi inima ca sediu al sentimentelor și al inteligenței, deoarece ritmul cardiac se accelerează în timpul unei activități cerebrale intense. De asemenea, inima este de considerată, încă din Antichitate, sediul curajului[3]. Expresia franceză apprendre par coeur (= a învăța pe de rost), folosită la sfârșitul Evului Mediu, arată că inima era considerată drept centru al gândirii și al memoriei. În concluzie, inima în sensul său figurat pare să se identifice cu ceea ce noi numim astăzi conștiință, în dubla ei semnificație de conștiință morală [4]și conștiință de sine[5].
Continuând coborârea arborelui etimologic, ajungem într-un final la rădăcina indo-europeană ḱḗr, care desemnează măruntaiele sau viscerele, în sens propriu de totalitate a organelor interne la animal și la om, iar în sens figurat, partea cea mai adâncă a unui lucru. La om, acestea indică interiorul ființei sale, ca sediu al gândirii, al sentimentelor și al conștiinței(DEX). Din nou, această definiție pare să indice omul conștient (=lucid, treaz) de ceea ce se petrece în interioritatea sa, de raționamentele sale și de sentimentele care îl animă. În același timp, „reacție viscerală”, adică instinctivă și profundă, duce cu gândul mai degrabă la un răspuns inconștient decât la unul chibzuit. E suficient să amintim celebrul aforism al lui Blaise Pascal : Inima are rațiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaște[6]. Această expresie consacrată împreună cu ceea ce am spus mai înainte pare să conducă mai degrabă spre ceea ce nu este conștient, ci tocmai spre inconștient, spre ceea ce scapă rațiunii. Așadar noțiunea de inimă, în tradiția latină, devine una problematică. În primul rând, este un cuvânt polisemantic, cu mai multe sensuri, ce desemnează realități de ordin diferit, atât material, cât și ce țin de interioritatea omului. În al doilea rând este un termen ambiguu, tocmai deoarece este folosit pentru a indica fie ființa omenească însăși, fie o realitate umană profundă care pare să nu poată fi delimitată de un concept clar și precis. Altfel spus, ce este inima omului în sens figurat nu poate fi expus în cuvinte astfel încât să putem conchide că i-am înțeles pe deplin esența și că nu mai rămâne nimic de descoperit. Am putea spune că realitatea ei este atât de cuprinzătoare și de profundă, tainică într-un sens, încât se ajunge la sensuri (cel puțin aparent!) opuse pentru a o defini, precum conștient și inconștient sau afectivitate și gândire, și că nu va putea fi închisă în semnificația unor cuvinte.
Totuși, ar trebui să tragem o concluzie, oricât de parțială și de insuficientă se dovedește a fi. Ce este inima, în sens figurat? Nu greșim dacă admitem că, după cum organul anatomic ocupă o poziție centrală în corpul omenesc și este responsabil de a primi și duce sângele[7] la celelalte organe, în aceeași măsură, ca realitate a sufletului, inima, este un centru vital dătător de viață. El primește viața și o dă mai departe. De unde o primește și încotro o îndreaptă? Pentru creștin și pentru toți oamenii de bunăvoință, viața supranaturală întemeiată pe credință, nădejde și dragoste nu poate veni decât de la Dumnezeu și să se întoarcă spre El și spre aproapele. Aceasta este și învățătura sfinților, patrimoniu lăsat Bisericii de aceste suflete alese pentru a ne călăuzi spre locul inimii.
*****
II. Trei femei sfinte, o singură mărturie
Literatura spirituală creștină abundă de mărturii, ale unor femei sfinte și ale unor bărbați sfinți, despre acest sanctuar tainic al sufletului unde creatura se regăsește față în față cu Creatorul, unde ucenicul își pleacă urechea pentru a se lăsa modelat de Învățătorul Său și unde mireasa[8] petrece timp cu Mirele[9] său dumnezeiesc. Una dintre aceste femei sfinte este Ecaterina din Siena[10].
Patroană a Europei, făcând parte din ramura laică a Ordinului Dominican, Ecaterina făgăduiește în taină, la vârsta de șapte (7) ani, că nu se va căsători cu niciun bărbat pentru a-l sluji pe Dumnezeu și a-l avea ca Mire doar pe Isus Cristos. Ecaterina este împinsă totuși spre căsătorie. Fiind vorba despre secolul al XIV-lea, căsătoriile erau aranjate de părinți mai mult pentru a face alianțe cu familii înstărite și influente și mai puțin din dragoste. Sfânta refuză. Amenințările și presiunea din partea familiei nu sunt în stare să o facă să-și schimbe hotărârea. La un moment dat, pentru a o împiedica să se roage, i se interzice de a avea o cameră proprie și este silită la o activitate intensă în gospodărie astfel încât să nu aibă niciun minut disponibil pentru a se opri și reculege. Atunci Ecaterina, inspirată de Duhul Sfânt, își face o „cameră”[11] tainică din care hotărăște să nu mai iasă niciodată. Este vorba de inima ei. Astfel, în loc de a avea ca înainte o cameră exterioară pentru a se reculege și a vorbi cu Dumnezeu, descoperă în sufletul său o cameră interioară din care nu este nevoită să iasă niciodată, oriunde s-ar afla și cu orice activitate s-ar îndeletnici. Adesea îi îndemna cu tărie pe ceilalți : „Zidiți-vă” în suflet o cameră interioară de unde să nu mai ieșiți niciodată. [12]Altfel spus, fii conștient că în sufletul tău există un loc tainic în care nu ești singur. Intră acolo. Nu îl părăsi! Rămâi în lăuntrul tău și dialoghează cu acest Oaspete dumnezeiesc de care te știi iubit. Acolo este locul unde Isus Cristos îți oferă darurile Sale. Este, în același timp, locul cunoașterii de sine autentice. Deoarece identitatea mea profundă nu este ceea ce gândesc ceilalți despre mine, nici ceea ce gândesc eu despre mine însumi, ci ceea gândește Dumnezeu despre mine. Sunt cine sunt[13] doar sub privirea paternă, tandră și binevoitoare a lui Dumnezeu Tatăl.
O altă figură feminină importantă și de neocolit pentru cel care vrea să parcurgă această călătorie spre propria interioritate este Tereza de Avila[14]. După cum povestește ea însăși în autobiografia sa[15], duce mai întâi o viață mediocră, făcând multe concesii cu păcatul și trăind într-o lâncezeală spirituală. Chiar dacă dornică de a ieși din această stare și de a fi ferventă în rugăciune, nu găsește puterea necesară. Cel puțin două lucruri au ajutat-o în acest sens. Pe de o parte, experiența prezenței vii a lui Dumnezeu și a suferinței îndurate de Isus Cristos pentru a o elibera de păcat. Pe de altă parte, lectura Confesiunilor Sfântului Augustin[16]. Acestea două îi dau forța necesară pentru o convertire radicală. Atunci Domnul începe să-i arate că El este prezent în sufletul ei[17]. Sfânta se minunează cum de Dumnezeu poate să-i fie atât de intim prezent și începe să se îndoiască. Se hotărăște să ceară lămuriri unui teolog al vremii și, din fericire, îndoielile îi sunt alungate: Dumnezeu este cu adevărat prezent în sufletul omului. Despre ce fel de prezență este vorba ?
- O fărâmă de filosofie și teologie
Dumnezeu este duh, spirit, nu este trup. Nu poate fi vorba, așadar, de o prezență materială, așa cum un obiect este prezent într-o încăpere sau un organ intern în trupul nostru. Spunem că Dumnezeu este prezent făpturilor sale prin două moduri distincte și specifice [18].
În primul rând, Dumnezeu este prezent în tot ceea ce El a creat precum factorul activ care este prezent în tot ceea ce face[19]. Să luăm o imagine pentru a exemplifica: după cum focul este prezent în tot ceea ce el arde. Cu mențiunea că Dumnezeu este un foc care nu consumă, asemenea rugului aprins[20] pe care l-a văzut Moise. Fără Dumnezeu, nimic din ceea ce este creat nu ar fi existat. El este însuși actul de existență al creaturilor. Tot ce este creat primește existența de la El. Și aceasta nu numai o data, ca un act izolat din trecut, ci în mod constant. Dacă Dumnezeu s-ar retrage chiar și pentru o fracțiune de secundă, întreaga creație ar dispărea. Atât timp cât aceasta există, Dumnezeu îi împărtășește din existența sa în mod continuu, potrivit specificității sale proprii. În alte cuvinte, una este existența unei pietre și alta existența unui om. Spunem atunci că Dumnezeu este prezent în toate creaturile prin faptul că le creează în mod continuu și le menține în existență. Acesta este primul mod de prezență a lui Dumnezeu, comun tuturor ființelor vii. Îl vom numi omniprezența lui Dumnezeu[21]. Creatorul este cu adevărat prezent în mod intim în creaturile sale, cu totul, în întregime și nu o parte din El însuși. Altfel spus, Dumnezeu îmi este prezent mie sau tuturor oamenilor la fel cum este prezent fiecărui atom sau fiecărui firicel al ființei mele, cu aceeași intensitate și imensitate de prezență. Dumnezeu pătrunde și învăluie, în același timp, creația sa[22]. Totuși, specificul acestui mod este că nu există o reciprocitate între Creator și creatură. Chiar dacă Dumnezeu este în creatură, aceasta nu este cu Dumnezeu. El nu reprezintă o Persoană vie pentru ea. Pentru aceasta este nevoie de ceea ce numim har. Trecem astfel la al doilea mod de prezență dumnezeiască.
Dincolo de această modalitate comună, există o modalitate specială specifică creaturilor raționale (oameni și îngeri). Pe lângă calitățile specifice plantelor [23] și cele specifice animalelor[24], omul posedă și ceea ce numim „o parte” spirituală a sufletului. Aceasta constă în inteligență și voință, ce îl fac capabil de a cunoaște și, respectiv, de a iubi. Prin har, Dumnezeu se face cunoscut sufletului și îl incită să îl iubească. Astfel, spunem că Dumnezeu este prezent în suflet așa cum ceea ce este cunoscut este în prezent în cel care cunoaște și ceea ce este iubit în cel care iubește[25]. Din acest motiv spunem că omul este capax Dei, capabil de Dumnezeu, de a-l cunoaște și a-l iubi. Astfel, prin har, omul devine templul în care Dumnezeu locuiește[26], capabil de a-l primi în el ca pe un Tată și să răspundă iubirii sale așa cum un fiu îi răspunde tatălui său. Acest nou mod de prezență îl vom numi substanțial prin faptul că Dumnezeu însuși este prezent în sufletul omului, atât cât îi este cu putință unei ființe create, iar aceasta este capabilă de a-i răspunde lui Dumnezeu.
2. Înapoi la sfintele femei
Rolul filosofiei și al teologiei (în sensul actual al acestui cuvânt) este acela de a ne conduce către o anumită cunoaștere a existenței lui Dumnezeu, dar care riscă să rămână la nivel teoretic fără a ne lega de El prin legătura credinței, nădejdii și a dragostei și fără a ne situa pe un drum de convertire. Acesta este probabil rolul unei cunoașteri mistice sau experimentale a lui Dumnezeu. Este întocmai meritul Sfintei Tereza din Avila. Așadar, ce ne spune ea despre această mare taină și în care parte a sufletului locuiește El?
Tereza vede sufletul ca un castel cu șapte (7) încăperi. Ele nu sunt dispuse într-un șir monoton, una după alta, ci în așa fel încât în mijloc, la o distanță egală de restul, de află cea mai importantă dintre toate, locul unde se petrec cele mai mari taine între Dumnezeu și suflet[27]. Așadar, în centrul sufletului se află locuința sau palatul Regelui. El este însuși soarele care-i dă [sufletului] atâta strălucire și frumusețe fiind prezent în centrul său[28]. Prin rugăciune omul pătrunde în acest castel[29], în sufletul său, și devine capabil să primească această strălucire și frumusețe și să o răsfrângă asupra aproapelui său, datorită facultăților sale spirituale despre care am vorbit mai înainte, și anume inteligența și voința. Pe aceste două facultăți se grefează cele trei virtuți teologale[30] și prin ele omul este făcut părtaș naturii dumnezeiești[31].
O altă femeie sfântă, mai apropiată de zilele noastre, este Elisabeta a Sfintei Treimi[32]. Cuvintele ei sunt „cuvinte de foc”, așa cum numai o inimă feminină poate exterioriza. A fost profund îndrăgostită de Dumnezeu-Treime, de care se știa iubită și căruia i-a oferit întreaga viață. Experiența ei spirituală ne poate ajuta să conștientizăm cu mai multă acuitate că nu suntem niciodată singuri [33]și că „purtăm” în sufletul nostru un Oaspete binevoitor care este întotdeauna cu noi, gata de a-și arăta Chipul atunci când ne întoarcem spre El. Ea proclamă fericirea celor care trăiesc în intimitate cu Bunul Dumnezeu [34]și nu se sfiește să afirme că a găsit Cerul pe pământ, iar acesta se află în sufletul ei[35]. La fel ca și Ecaterina din Siena, Elisabeta ne încurajează să ne construim o cameră mică în interiorul sufletului [36] unde vom intra din când în când pentru a-l întâlni pe Dumnezeu și a-i încredința lui bucuriile și suferințele. Mai mult, fiecare incident, fiecare eveniment, fiecare suferință și fiecare bucurie este un sacrament care ni-L dă pe Dumnezeu. Este sfânta care ne învăță să-L căutăm și să-L găsim pe Dumnezeu în toate. Astfel nimic nu ne va mai despărți de iubirea Sa.
Să ne rugăm Domnului împreună cu aceste trei femei sfinte și să-i mulțumim pentru viața sa dumnezeiască, pentru bucuria prezenței Sale și să-i cerem ca fiecare om să-L găsească, atât în sufletul său, cât și în aproapele care îi iese în cale.
*****
III. Inima în Biblie
Probabil unul din cele mai cunoscute versete ale Sfintei Scripturi în care este menționată inima omului, în sensul său figurat, se găsește în episodul numit Visul lui Solomon[37]. Fiu al marelui David, Solomon îi aduce lui Dumnezeu o jertfă, potrivit uzanțelor cultuale ale timpului său, de multe animale. Atunci, Dumnezeu i se arată într-un vis cu o întrebare demnă de povestea Aladin și lampa fermecată : „Cere ce vrei să-ți dau!”. Spre deosebire de ficțiunea narațiunii populare orientale, Dumnezeul cel Viu este pe deplin capabil a satisface cererea legitimă a lui Solomon. Regele lui Israel surprinde prin răspunsul său chibzuit și plin de înțelepciune matură. Nu cere nici bogății materiale, nici să-i domine pe dușmanii, de altfel numeroși, ai poporului său, ci dorește o inimă ascultătoare. De ce ? Ca să-l judece pe poporul Tău, discernând între bine și rău! Solomon cere o inimă docilă, care să fie ca o ureche înclinată spre[38] a auzi și a îndeplini adevărul[39], cel rostit de oameni, dar îndeosebi de Dumnezeu. Așadar, inima în Biblie este „locul”unde Dumnezeu vorbește și i se adresează omului și „locul” în care acesta din urmă discerne între bine și rău.
Un al doilea episod, la fel de cunoscut, este cel al ungerii lui David ca rege[40]. Saul, regele lui Israel, păcătuiește grav înaintea Domnului și este îndepărtat din funcție. Profetul Samuel este trimis în mica cetate Betleem pentru a-l unge, la porunca Domnului, pe cel care avea să fie succesorul lui Saul. Odată ajuns la casa lui Iese, Samuel, văzându-l pe fiul cel mai mare, înalt și frumos la chip, se gândește în sinea lui că Dumnezeu l-a ales cu siguranță pe acesta ca rege. Însă Domul îi spune: „Nu te uita la chipul și înălțimea staturii lui”. De ce? „[Domnul nu se uită] la ce se uită omul”. La ce privește omul? „Omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă”[41]. Surpriza lui Samuel trebuie să fi fost cam mare atunci când Dumnezeu îi poruncește, într-o societate condusă și dominată de întâii născuți, să-l ungă pe mezinul David. Așadar, inima în Biblie este „locul” de predilecție a lui Dumnezeu Tatăl spre care Acesta își îndreaptă privirea paternă, iubitoare și plină de compasiune.
Sfânta Scriptură ne mai revelează că Domnul luminează ascunzișurile inimii[42], că nu este nimic ascuns privirii sale binevoitoare, deoarece toate sunt goale și descoperite ochilor [43]săi. Chiar dacă inima omului este asemănătoare unui abis[44] și uneori o taină pentru el însuși, Dumnezeu, în schimb, este martorul gândurilor celor mai ascunse și pătrunde fără greș inimile și îi aude toate cuvintele [45]. El pătrunde inimile și le încearcă pentru a răsplăti fiecăruia după faptele sale[46].
Cu toate acestea, din păcate, omul nu este capabil doar de a alege binele, ci și de a prefera răul. El poate urzi rele în inima sa [47] amăgindu-se că Domnul nu vede, că Dumnezeu nu ia în seamă[48]. Dacă Dumnezeu locuiește și vorbește în acest sanctuar, chemând neîntrerupt la a alege viața și la a împlini binele, omul, prin alegeri repetate și deliberate de a-și urma inclinația spre rău, riscă să-și îmbolnăvească inima de scleroză, riscă să-și formeze o inimă împietrită (sclero kardia) incapabilă de a mai deschide urechile inimii pentru a asculta glasul Tatălui și suferind de o rigiditate a facultăților spirituale ce nu-i mai permit suplețea și flexibilitatea necesare pentru a refuza răul și a alege binele.
Din fericire, aceeași Biblie ne revelează chipul unui Dumnezeu al milostivirii care promite fiecărui om că-i va îndepărta inima de piatră și că-i va pune în loc o inimă de carne, vie, capabilă în continuare să primească viața și să o dea mai departe. Domnul promite și astăzi că va dărui oricui îi va cere o inimă nouă capabilă să-L (re-)cunoască pe El și abisul dragostei sale infinite și necondiționate. Deoarece un abis cheamă un alt abis [49]. Abisul însetării omului de Dumnezeu, dar și al păcatului care cere iertare, cheamă abisul dragostei și îndurării dumnezeiești.
Așadar, să nu disperăm niciodată și să-i cerem Domnului în fiecare zi :
Cercetează-mă, Dumnezeule, şi vezi inima mea,
încearcă şi cunoaşte neliniştile mele!
Vezi dacă nu merg pe o cale greşită
şi condu-mă pe calea veşniciei ![50]
În concluzie, inima omului indică, în limbaj biblic, centrul existenței sale. Ea este joncțiunea între rațiune, voință, temperament și afectivitate. Este locul unde persoana umană își află unitatea și unde omul poate să imprime o orientare profundă și decisivă vieții sale. Inima profundă este locul unde Dumnezeu vorbește și-și arată chipul. Este locul întâlnirii cu Dumnezeul cel Viu, în care omul se simte „acasă” și în care face experiența de a fi el însuși. Este, în același timp, locul discernământului și al responsabilității, unde Dumnezeu îl cheamă să respingă răul și să aleagă binele.
Icoana Rugul aprins, de la Biserica Manăstirii Antim
[1] Noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine. (1 Corinteni 10, 17)
[2] Medicina greacă, de asemenea, numea kardia inima și intrarea în stomac. Aceasta a dat naștere expresiei, mai frecvent utilizată în limba franceză decât la noi, „a avea rău la inimă” (a-i fi greață).
[3] De unde și cuvântul curaj care traduce franțuzescul courage [coeur (inimă) – age]. Printre expresiile folosite la noi, regăsim : A-și lua inima în dinți ; A înfrunta pericolul cu inima rece ; A-și pierde inima
[4] Capacitatea de a discerne binele de rău, de a recunoaște binele făcut și de a-și imputa răul comis.
[5] Capacitatea omului de a recunoaște că, într-un timp și un loc dat, el este autorul gândurilor, cuvintelor și acțiunilor proprii.
[6] Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas. În Blaise Pascal – Pensées (Laf. 423, Sel. 680)
[7] Să ne amintim că sângele în tradiția biblică desemnează sufletul, adică viața ființelor vii. Este ușor de înțeles : scurs de sânge, animalul sau omul își pierde viața.
[8] Termen prezent frecvent în spiritualitatea creștină, în mod deosebit carmelitană, ce desemnează „statutul” creștinului, fie el bărbat sau femeie, dobândit prin botez față de Isus Cristos. Sfinții carmelitani vorbesc chiar de o nuntă mistică între suflet și Cuvântul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi.
[9] Isus Cristos
[10] Sfântă favorizată cu numeroase haruri mistice extraordinare, a trăit între 1347 – 1380.
[11] Sau chilie, asemenea chiliilor călugărilor.
[12] Citație din biografia sfintei scrisă de duhovnicul ei, părintele Raymond de Capoue.
[13] Referire la numele lui Dumnezeu revelat lui Moise în episodul rugului aprins. Eu sunt. Expresia ebraică permite o paletă extinsă de traduceri, printre care și Eu sunt cel ce sunt.
[14] Călugăriță și sfântă spaniolă ce a reformat ramura feminină a Ordinului Carmelitan. favorizată la rândul ei cu numeroase haruri extraordinare. A trăit între 1515 – 1582.
[15] Sfânta Tereza din Avila, Cartea vieții mele, Editura Institutul European (1994)
[16] Ibid., p. 60
[17] Mi se întâmplă, în timp ce-mi închipuiam că sunt alături de Isus sau citind, uneori, să simt pe neașteptate o senzație a prezenței lui Dumnezeu, că în niciun chip nu m-aș fi putut îndoi că se află înlăuntrul meu, iar eu toată cufundată în El. în Sfânta Tereza din Avila, Cartea vieții mele, Editura Institutul European (1994), p. 61
[18] Vorbim despre două moduri de prezență fără a ține seama de un al treilea care le este eminamente superior, și anume acela în care Dumnezeu este prezent în Isus Cristos prin uniunea hipostatică: două naturi, dumnezeiască și umană, într-o singură substanță-persoană. Potrivit învățăturii Sfântului Toma de Aquino, în special în Summa Teologica, I-I, Q. 8. Despre existența lui Dumnezeu în lucruri.
[19] Ibid. art. 1. Dacă Dumnezeu există în toate lucrurile.
[20] Cartea Exodului, capitolul 3.
[21] Summa Teologica, I-I, Q. 8., Art. 2. Dacă Dumnezeu există pretutindeni.
[22] Să ne aducem aminte de întreg psalmul 139 și în special de versetul : 5 Tu mă învălui din faţă şi din spate şi mâna ta stă întinsă asupra mea.
[23] Nutriție, reproducere, creștere și descreștere.
[24] Cele 5 simțuri externe, imaginația, afectivitatea.
[25] Summa Teologica, I-I, Q. 43., Art. 3. Dacă trimiterea nevăzută a persoanei divine este doar în funcție de harul sfințitor.
[26] 16 Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? 17 Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt. (1 Corinteni 3, 16-17)
Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. (Ioan 14, 23)
Nu numai că se spune că Dumnezeu este în creatura rațională, ci chiar locuiește în ea ca în templul Său (Summa Teologica, I-I, Q. 43., Art. 3.)
[27] Sfânta Tereza de Avila, Castelul interior, Editura Ars Longa (2007), p. 67
[28] Ibid., p. 72
[29] Poarta de intrare în castel e numai rugăciunea și atenția acordată ei. Nu spun eu că e mai bună cea mentală decât cea rostită, ci doar ca rugăciunea, de orice fel ar fi e, să fie făcută cu atenție. (Ibid., p. 70)
[30] Credința, nădejdea și dragostea.
[31] 3 Puterea lui dumnezeiască ne-a dăruit toate cele [necesare] spre viaţă şi evlavie prin cunoaşterea celui care ne-a chemat la propria lui glorie şi putere. 4 Prin acestea, ne-a dat promisiunile lui preţioase şi mari, pentru ca astfel să deveniţi părtaşi ai naturii sale dumnezeiești. (2 Petru 1, 3-4)
[32] Fiică spirituală a Sfintei Tereza din Avila, Elisabeta Catez s-a născut în anul 1880 și moare la doar 26 de ani, în 1906. Este o călugăriță carmelită care a iubit viața. Fire sensibilă și înclinată spre artă, pian și poezie în mod deosebit, ea își iubea familia și prietenii fără jumătăți de măsură, ci cu pasiune și din toată inima. Și-a menținut aceeași pasiune și după intrarea ei în Mănăstirea Carmelitană din Dijon, Franța, canalizând-o și mai mult spre Dumnezeu de care era foarte conștientă că locuiește neîncetat în sufleul ei.
[33] Elisabeta însăși o spune : Nu sunt niciodată singură; Cristos al meu este întotdeauna [în sufletul meu], rugându-se în mine, iar eu mă rog cu El. În Scrisoarea nr. 123, dinElisabeta a Sfintei Treimi, Opere complete-Volumul II, Editura Carmelitană (2012)
[34] Cât de fericit este acela care trăiește în intimitate cu Bunul Dumnezeu, când face din viața sa o inimă la inimă, un schimb de dragoste, când îl găsește pe Învățătorul în adâncul sufletului său. Atunci nu mai este singur și are nevoie de singurătate pentru a se bucura de prezența acestui Oaspete adorat. În Ibid., Scrisoarea nr. 161
[35] Mi se pare că am găsit Cerul meu pe pământ pentru că cerul este Dumnezeu și Dumnezeu este în sufletul meu. În Ibid., Scrisoarea nr. 122
[36] Ibid., Scrisoarea nr. 123
[37] 1 Regi 3, 4-15 / 3 Regi 3, 4-15 (Biblia Ortodoxă)
[38] Este sensul literar al transcrierii latine a cuvântului obedire, compus din ob, spre, și audire, a auzi.
[39] Referitor la sensul dublu al cuvântului ascultător: Omul ascultător este cel care aude dar și cel docil care îndeplinește.
[40] 1 Samuel 16,1-13 / 1 Regi 16, 1-13 (Biblia Ortodoxă)
[41] 1 Samuel 16, 7
[42] Ps 43, 23
[43] Evrei 4, 13
[44] Ps 64, 7
[45] Cartea Înțelepciunii 1, 6 / Înțelepciunea lui Solomon 1, 6
[46] Cartea Proverbelor 17, 3 / Cartea Pildelor 17, 3
[47] Cf. Ps 140, 3
[48] Ps 94, 7
[49] Ps 42, 8
[50] Ps 139, 23-24
Mănăstirea Sfânta Familie 