Casa din Nazaret este şcoala unde începem să înţelegem viaţa lui Isus: este şcoala evangheliei. Aici, învăţăm, mai întâi, să privim, să ascultăm, să medităm şi să pătrundem semnificaţia, atât de profundă şi de misterioasă, a acestei manifestări atât de simple, atât de umile, atât de frumoase a Fiului lui Dumnezeu. Dar poate, fără să ne dăm seama, învăţăm şi să imităm. Aici, învăţăm metoda care ne va permite să cunoaştem mai uşor cine este Cristos. Aici, simţim îndată nevoia de a lua în consideraţie tot ceea ce se referă la şederea lui în mijlocul nostru: adică, locurile, timpurile, obiceiurile, limbajul, riturile sacre, în sfârşit, toate lucrurile de care s-a folosit Isus pentru a se descoperi lumii. Aici, totul vorbeşte, totul are o semnificaţie. Aici, în această şcoală, înţelegem cu siguranţă de ce este necesară o disciplină spirituală pentru cel care vrea să urmeze învăţătura Evangheliei şi doreşte să devină ucenicul lui Cristos. O, cu câtă bucurie am vrea să redevenim copii şi să mergem din nou la această umilă şi sublimă şcoală din Nazaret! Cu câtă ardoare am vrea să reîncepem, alături de Maria, învăţarea adevăratei ştiinţe a vieţii şi să dobândim înţelegerea adevărurilor divine! Însă, aici, noi nu suntem decât în trecere şi suntem nevoiţi să renunţăm la dorinţa de a continua, în această casă, formarea, niciodată încheiată, la înţelegerea evangheliei. Totuşi, nu vom părăsi acest loc fără să fi primit, parcă pe furate şi în grabă, câteva scurte învăţături de la casa din Nazaret. În primul rând, ea ne învaţă tăcerea. O, dacă ar renaşte în noi stima faţă de tăcere, această condiţie admirabilă şi indispensabilă a spiritului, în noi care suntem asurziţi de atâta gălăgie, strigăte şi zgomote în viaţa atât de agitată şi tumultuoasă a timpului nostru! O, tăcere din Nazaret, învaţă-ne să fim fermi în gândurile bune, înclinaţi spre viaţa interioară, pregătiţi să auzim inspiraţiile secrete ale lui Dumnezeu şi îndemnurile adevăraţilor maeştri. Învaţă-ne cât de importante şi necesare sunt munca de pregătire, studiul, meditaţia, ordinea vieţii interioare şi personale, rugăciunea, pe care numai Dumnezeu o vede în ascuns. Apoi, aici înţelegem modul de a trăi în familie. Nazaretul să ne amintească ce este familia, ce este comuniunea iubirii, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil; să ne arate cât este de plăcută educaţia în familie, educaţie pe care nimic nu o poate înlocui; să ne înveţe funcţia ei naturală în ordinea socială. În sfârşit, aici învăţăm disciplina muncii. O, locuinţă din Nazaret, casa Fiului tâmplarului! Aici dorim să înţelegem şi să celebrăm, în special, legea, desigur, severă, dar şi mântuitoare a muncii omeneşti; aici dorim să restabilim demnitatea muncii, astfel încât să fie auzită de toţi; aici, sub acest acoperiş, dorim să reamintim că munca nu poate fi scop în sine, ci că îşi primeşte libertatea şi nobleţea, nu atât din ceea ce se numeşte valoare economică, cât mai ales din ceea ce o îndreaptă spre scopul ei nobil; aici, în sfârşit, vrem să îi salutăm pe muncitorii din toată lumea şi să le arătăm modelul, fratele lor divin, profetul tuturor cauzelor drepte care îi privesc, adică pe Cristos, Domnul nostru.
Isuse, Marie, Iosife educați și ocrotiți familiile noastre!
Portretul (poate) cel mai fidel al Sfintei Tereza din Avila. De către Peter Paul Rubens (1577-1640)
După cum am procedat și în cazul altor mari sfinți, nu dorim să lăsăm cele 24 de ore din ziua de 15 octombrie să se termine fără a menționa una din temele importante din învățătura sfintei pe care o sărbătorim.
Tereza din Avila, a fost prima femeie1 proclamată doctor al Bisericii, de către Papa Paul al VI-lea, în anul 1970. Titlul ei, teza ei de doctorat dacă vreți (glumesc), este mater spiritualium; mama celor spirituali. De ce? Pentru că Biserica consideră că, prin învățătura ei, ea naște sufletele la viața spirituală. La ce? La viața de rugăciune, de intimitate cu Dumnezeu de care te știi iubit, la viața teologală de credință, speranță și iubire.
În scrierile sale, numeroase de altfel, sfânta oferă un loc de cinste învățăturii despre smerenie. Nu-i de mirare pentru un om de credință. darămite pentru o sfântă.
„Mă gândeam eu odată de ce era Domnul atât de prieten virtuții smereniei și mi-a apărut dinaintea ochilor, după părerea mea, pe negândite, următorul lucru: e așa pentru că El e adevărul absolut, iar smerenia înseamnă să mergi întru adevăr.”2
Smerenia înseamnă adevăr. Pentru Tereza din Avila, poarta de intrare în viața spirituală, altfel spus în relația cu Dumnezeu prin rugăciune, este cunoașterea de sine. Aceasta corespunde cu primul rând de locuințe din Castelul interior. Dar ce înseamnă să te cunoști pe tine însuți?
„După părerea mea, niciodată nu vom ajunge a ne cunoaște pe de-a-ntregul, de nu vom căuta a-L cunoaște pe Dumnezeu; privind la măreția Lui, ne vom gândi la josnicia noastră și, uitându-ne la curățenia Lui, ne vom vedea murdăria noastră; și, tot așa, meditând asupra aplecării Lui asupra noastră, vom vedea cât de departe de a fi umili suntem.”3
Sfânta Tereza din Avila mijlocind pentru sufletele din Purgatoriu. Pictură de Peter Paul Rubens (1577-1640)
Lăsând la o parte cunoașterea de sine psihologică, care este foarte bună și necesară, de altfel, ne cunoaștem pe noi înșine, în adevărul și profunzimea ființei noastre, doar contemplând Chipul lui Dumnezeu. Doar lăsându-ne priviți așa cum ne privește El și permițând luminii sale să ne învăluie și să ne pătrundă conștiința de sine, doar astfel vom ajunge la a ne cunoaște pe noi înșine. Iar noi știm că suntem „mai adevărați” doar în ochii celui care ne iubește. Și cine ne iubește și ne cunoaște mai bine decât Dumnezeu? Așadar, smerenia, adevărul despre noi înșine și cunoașterea de sine sunt noțiuni convertibile între ele. În esența lor, ele trimit către aceeași realitate existențială. Sunt sinonime, dacă vreți, pentru Sfânta Tereza din Avila.
Un ultim aspect pe care doresc să-l împărtășesc. Cum se simte smerenia adevărată? Sfânta vorbește, din experiență, și despre o falsă umilință, care provine din sugestiile diavolului și smerenia autentică care este, în fond, un dar al Duhului Sfânt. Haideți să vedem întâi cum se simte falsa umilință:
„[…] umilința falsă pe care o scornise diavolul […] Se vede clar din tulturarea și neliniștea sufletului și din lupta pe care o dă cu sine însuși […] precum și din întunericul și mâhnirea pe care le lasă diavolul în suflet, uscăciunea și lipsa de dispoziție pentru rugăciune sau pentru orice lucru bun.”4
Așadar, odată ce am făcut loc în sufletul nostru unor gânduri care se aseamănă cu smerenia, de exemplu după ce am păcătuit și ne acuzăm de asta în fața lui Dumnezeu; dacă efectele produse în suflet sunt de neliniște, mâhnire și pierderea gustului pentru rugăciune, atunci putem să discernem că ceea ce ne mână este de fapt falsa umilință care ne îndepărtează de adevăr și de Dumnezeu. Acum, haideți să vedem cum se simte smerenia adevărată:
„Cu toate că știe sufletul că este păcătos, smerenia adevărată nu aduce după sine o luptă, nici nu tulbură sufletul și nici nu-l întunecă, nu-i produce uscăciune; ci mai degrabă îl bucură și face totul altfel: cu liniște, cu blândețe și cu lumină.”5
Ce cuvinte de mângâiere în neliniștile noastre! Smerenia autentică, cea care vine de Dumnezeu și îi este plăcută, nu agită, ci mai degrabă lasă în suflet o mireasmă plăcută de bucurie, de lumină și de blândețe. Altfel spus, ea ne încurajează să mergem și mai departe în relația noastră cu Dumnezeu, să ne rugăm mai mult și să facem și mai multe fapte bune.
Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Sfântă Tereza din Avila, roagă-te pentru noi!
Extazul sfintei Tereza din Avilla. Sculptură în marmură de Gian Lorenzo Bernini (1598-1680)
Astăzi, sunt 4 femei doctor al Bisericii: Tereza din Avila, Ecaterina din Siena, Hildegard von Bingen și Tereza a Pruncului Isus. ↩︎
Castelul interior, Al 6-lea rând de locuințe, cap. X, paragraf 7 ↩︎
ibid., Primul rând de locuințe, cap. II, paragraf 10 ↩︎
La fel cum am făcut-o câteva zile în urmă pentru Sfânta Tereza a Pruncului Isus , nu puteam lăsa soarele să apună și ziua să te termine fără a aduce puțină cinste marelui sfânt pe care îl sărbătorim astăzi.
Sfântul Franciscdin Assisi nu a fost numit degeaba un alter Christus, un alt Cristos, având în vedere că idealul urmărit cu ardoare și întrupat cu fidelitate era acela a lui Cristos smerit și sărac. Lui, ca și multor altor sfinți, i se potrivesc de minune cuvintele sfântului Paul, către comunitatea din Galația, n-am voit să știu nimic altceva decât pe Cristos, și pe acesta răstignit.
Configurarea fizionomiei sale lăuntrice la Cristos cel sărac este narată, într-un mod liric și plăcut la citire, în cartea fratelui franciscan Eloi Leclerc, Înțelepciunea unui sărac. Suntem călăuziți prin lectura acestei cărți pe drumul anevoios, plin de suferință, dar întru totul rodnic parcurs de fratele Francisc într-un moment de mare criză. Numărul discipolilor săi crescuse foarte mult, iar dintre frați începeau să pună la îndoială capacitatea acestuia de a-i mai călăuzi și căutau organizarea fraților minori după modelul ordinelor puternice din vremea lor.
Vom continua acest episod frumos și semnificativ într-un articol publicat în următoarele zile.
Astăzi, vrem să ne aducem aminte de o frumoasă istorisire despre perfectae letitia (adevărata bucurie sau bucuria desăvârșită). Redăm mai jos textul integral din Floricelele Sfântului Francisc, capitolul 8:
Într-o zi de iarnă, călătorind Sfântul Francisc împreună cu fratele Leon dinspre Perugia către Santa Maria degli Angeli şi suferind aprig din cauza frigului, l-a chemat la el pe fratele Leon, care mergea înaintea lui şi i-a spus: „Frate Leon, dacă ar fi pe placul lui Dumnezeu ca fraţii noștri să dea, pe toate meleagurile, mare pildă de sfinţenie şi învăţătură, ia seama că aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
Ceva mai încolo, Sfântul Francisc l-a chemat pentru a doua oară: „Frate Leon, şi dacă fraţii noștri l-ar face pe olog să meargă, dacă l-ar îndrepta pe cel gârbov, dacă ar alunga duhurile rele, dacă i-ar reda orbului vederea, auzul celui surd, dacă ar învia morţii după patru zile, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
La scurt timp după aceasta, a strigat cu glas tare: „Frate Leon, dacă fraţii noștri ar cunoaşte toate limbile, dacă ar stăpâni fiecare ştiinţă, dacă ar putea tălmăci întreaga Scriptură, dacă ar avea darul profeţiei şi ar putea revela nu doar lucrurile viitoare, ci şi tainele tuturor conştiinţelor şi tuturor sufletelor, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
După ce a mai făcut câţiva paşi, a spus iarăşi cu voce tare: „Frate, Leon, mieluşelul Domnului! Dacă fraţii noștri ar grăi limba îngerilor, dacă ar putea tălmăci mersul astrelor, dacă ar cunoaşte virtuţile tuturor plantelor, dacă toate comorile pământului le-ar fi descoperite, dacă li s-ar face cunoscute toate cele ce sunt de aflat despre păsări, peşti, animale, oameni, copaci, pietre, rădăcini, ape, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
Îndată şi-a ridicat glasul din nou: „Frate Leon, şi dacă fraţii noștri ar avea darul predicării astfel încât să-i convertească pe toţi necredincioşii la credinţa în Cristos, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”.
Cum acest discurs durase preţ de două poşte, fratele Leon se mira şi întrebându-l pe sfânt, îi zise: „Părinte, te rog să-mi spui atunci care este bucuria desăvârşită”.
Atunci Sfântul Francisc îi răspunse: „Dacă ajungem la Santa Maria degli Angeli, uzi până la piele şi tremurând de frig, plini de noroi şi sfârşiţi de foame, şi când batem la poarta mănăstirii, portarul vine la noi furios să ne întrebe cine suntem; dacă, după ce i-am spus: «Suntem doi dintre fraţi», el ne răspunde mânios: «Nu grăiți adevărul, sunteţi nişte netrebnici care înşeală lumea şi iau pomana de la gura săracilor»; dacă după aceea refuză să ne deschidă şi ne lasă afară, în zăpadă şi zloată, răbdând de frig şi foame până la căderea nopţii, atunci, dacă suferim o asemenea nedreptate şi asemenea dispreţ cu răbdare, fără a ne tulbura şi fără să cârtim, crezând cu smerenie şi dragoste că portarul ne cunoaşte cu adevărat şi că Dumnezeu îl face să grăiască astfel împotriva noastră, ia seama, frate Leon, aceasta este bucuria desăvârşită. Şi dacă batem iarăși la poartă, iar portarul iese mânios să ne alunge, tunând şi fulgerând, ca şi cum am fi nişte şarlatani netrebnici, spunând: «Afară cu voi, tâlhari nenorociţi! La temniță cu voi, căci aici nici nu veţi mânca, nici nu veţi dormi» şi dacă primim aceasta cu răbdare, cu bucurie, cu iubire, frate Leon, ia seama că aceasta e cu adevărat bucuria desăvârşită. Şi dacă, mânaţi de frig şi foame, batem din nou la poartă, chemându-l pe portar şi implorându-l cu lacrimi să ne deschidă şi să ne ofere adăpost, pentru iubirea lui Dumnezeu, şi dacă el ar veni şi mai mânios ca înainte, strigând: «Aceştia sunt nişte pungaşi supărători, o să le dau ceea ce merită» şi luând un baston noduros, ne-ar înşfăca de glugă, aruncându-ne la pământ, rostogolindu-ne în zăpadă, şi ne-ar bate şi ne-ar răni cu nodurile bastonului, dacă suferim toate aceste ocări cu răbdare şi bucurie, gândindu-ne la suferinţele Preaslăvitului nostru Domn, pe care le primim din iubire pentru El, ia seama, frate Leon, că aici, în sfârşit, este bucuria desăvârşită. Şi acum, frate, ascultă încheierea. Mai presus de toate harurile şi toate darurile Duhului Sfânt pe care Cristos le acordă prietenilor săi, este harul de a te birui pe tine însuţi şi de accepta de bunăvoie, din iubire faţă de Cristos, toate suferinţele, ocările, lipsurile şi dispreţul; căci nu ne putem lăuda cu nici un alt har, văzând că nu vine de la noi, ci de la Domnul, dupa vorbele Apostolului: Ce ai ce nu ai primit de la Dumnezeu? Şi dacă ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu ai fi primit? Dar în crucea Domnului ne putem lăuda, dupa cum spune în altă parte Apostolul: Nu mă voi lăuda cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos. Amin”.
Cu mici ezitări, mi-am spus că, totuși, nu pot lăsa să treacă această zi fără a publica „ceva” în cinstea acestei iubite sfinte. O cunoaștem foarte bine prin intermediul autobiografiei sale spirituale, Istoria unui suflet, și poate mai puțin din restul însemnărilor sale.
De aceea, vă propun să-i citim una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste, către Mirele ei dumnezeiesc. Este vorba despre poezia A trăi din iubire… din care am extras câteva strofe, în speranța că frumusețea lor ne va împinge către o dragoste mai arzătoare față de Bunul Dumnezeu.
În același timp, avem fericirea de putea vedea cu ochii noștri care erau trăsăturile fizionomiei Terezei datorită câtorva imagini de la sfârșitul secolului al XIX-lea pe care le veți găsi mai jos. Dar înainte, o scurtă rugăciune spontană:
Sfântă Tereza,
Învață-ne să-l cunoaștem și să-l iubim pe Dumnezeu așa cum ai făcut-o tu. Ajută-ne să parcurgem aceeași cale, pe care tu însăți ai pășit neînfricată, a cotidianului care își găsește semnificația doar din dragostea față de Dumnezeu și de aproapele, prin care înfăptuim fiecare din gândurile, cuvintele și acțiunile noastre.
Arătă-ne că a ne abandona în mâinile paterne ale Tatălui este cea mai mare realizare a vieții noastre și că acolo, palmele noastre în palmele Sale, nu avem de ce să ne mai temem.
Papa Francisc a cerut1 creștinilor să ia parte la o zi de post și rugăciune pentru a implora atât de mult dorita pace pentru lumea noastră divizată de 110 războaie.2 Dar, tu și eu, știm foarte bine că până când pacea nu prinde rădăcini adânci în inimile oamenilor, în inima mea și a ta, nu vom avea pace durabilă nici în societate. Iar asta ne motivează și ne umple de mai multă speranță pentru a înălța rugăciunea noastră către Cel care singur ne poate oferi pacea de care suntem atât de însetați. Tocmai din această sete izvorâște spontan și următoarea rugăciune, a unei tinere studente din București:
Atunci când nu știu ce să spun, Tu răspunzi exact la ce aș fi zis dacă aș colecționa scrisori în traista mea favorită, mov. Specific culoarea preferată pentru că nu doar Tu o știi, ci și toți cei care țin la mine. Și specific scrisori, pentru că asta urmează, dar problema este una: cred că m-am dat de gol. O să începem, oricum, să ne rugăm. Pe moment, nu înțeleg nimic, dar peste o oră, o zi, o săptămână, o ceartă, o despărțire sau o împăcare mai târziu, totul se leagă. Tu legi totul și totul se leagă în Tine. Mulțumesc că Ești în oamenii mei, oamenii Tăi, trimiși la mine, de fapt. Căci toată viața mea și a lor este, în esență, de la Tine, iar talanții primiți nu vor fi irosiți dacă greșim, ci vor înflori dacă extragem motivul pentru care ne-am împiedicat și calea de a nu cădea din nou. O vom mai face de multe ori, vom mai cădea. Și eu, și ei.
Încep (sau continui, că deja vorbesc de mult) poate egoist, prin a mă ruga pentru pacea inimii mele, dacă tot ne propunem astăzi să insistăm pe acest subiect spiritual. Prin pacea mea, tot de la Tine primită, căci, propriu-zis, doar a Ta va fi, și eu doar o voi vehicula, prin pacea mea vreau să-i împac pe alții. Numele meu înseamnă Pace în greacă și iar m-am dat de gol, penalty. Știu asta de mult, dar am aflat-o mai bine prin tot ce mi se întâmplă în ultima vreme. Mi-ai deschis ochii, urechile, în fond toate simțurile, mintea, inima și, poate cel mai important, apetitul pentru rugăciune, pentru comuniune, pentru a înțelege și pentru mai mult. Pacea Ta, devenită temporar a noastră, este mai mult. Este tot ce ne trebuie. Tu ești tot ce ne trebuie și tot ce depășește trebuințele noastre. Și în războaiele interioare cu noi înșine, și în cele cu frații din același scutec sau pătuț, și cu cunoscuții deveniți prieteni la cataramă, și cu neamul lui Popescu care a furat capra din curtea noastră vecină, și cu statele care au votat să nu fim primiți în Schengen, și cu monopolul malefic deținut de președinți care doar binele comun nu-l caută. Dacă înțelegem că PACEA în lumea creată de Tine își are rădăcinile în PACEA din noi, care tot de la Tine izvorăște, atunci am înțeles secretul unei vieți prin excelență fără piedici, care să nu ne oprească din a iubi și a visa la perfecțiune.
Sunt o fată obositoare, revin, egoist sau nu, la mine. Cred că încă nu mi-am găsit jumătatea pentru că încă îmi trimiți oameni care să poată să mă înțeleagă și să mă aprecieze cum sunt. Oameni care să mă îmPACE, căci putem privi lucrurile și așa. Să fie puțini, dar mulți. Să fie suficienți. Să fie prieteni, iar iubit să fie doar unul. Soț și tată al copiilor mei, tot așa, doar unul și același. Nu mereu reproșez, dar des mă grăbesc să trag concluzii. Alții de ce pot, și eu nu? Alții de ce să se căsătorească la anul și eu nici nu știu culoarea ochilor celui pregătit pentru mine? Sau unde și-ar ține el scrisorile, va avea măcar așa ceva? Și înțeleg, după ce analizez, că el va fi unul care să nu mă oprească din a mă manifesta, să nu obosească din a-mi asculta ideile din miez de noapte și să nu contenească în a mă iubi, indiferent. Iar eu vreau să fiu pregătită să fac la fel pentru el. Despre asta este cealaltă mie parte a PĂCII meditată azi.
Dăruiște-ne PACEA! În toate formele ei și, de fapt, în forma care cuprinde toate acestea. Dă-ne ce intenționezi Tu și este suficient și chiar prea mult. Așa te rugăm, prin Isus, Prințul Păcii în Ucraina, dar și în Rusia. În Palestina, dar și în Israel. În tine, dar și în mine. În noi toți. Amin.
32 Regele i-a zis lui Cuşi: „Îi este bine tânărului Absalom?” Cuşi i-a răspuns: „Ca tânărul acesta să fie duşmanii domnului meu, regele, şi toţi cei care se ridică împotriva ta ca să-ţi facă rău!”
19,1 Regele s-a cutremurat şi a urcat în camera de deasupra porţii şi a plâns. În timp ce mergea spunea: „Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom! De m-ar fi dat pe mine la moarte în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!” 2
Străfundul inimii tatălui ne este dezvăluit în David. Înțelegem, astfel, că salvatorul lui Israel [David] nu și-a spus ultimul cuvânt față de fiul său rebel. Trebuia ca David să ajungă, prin prețul plătit pentru păcatul său, la această sfâșiere a inimii pentru ca să-i ajungă pe buze acest strigăt „fiul meu, de m-ar fi dat la moarte pe mine în locul tău!” care frânge inima lui Dumnezeu de fiecare dată când își vede fiii alegând moartea prin refuzul dragostei Sale. Lira tânărului muzician care îl încânta pe Dumnezeu și pe oameni nu poate să cânte această tristețe. Trebuia ca inima acestui fiu a lui Adam să fie sfărâmată pentru ca să se asemene cu inima lui Dumnezeu pentru ca să poată profeții acest răspuns care i se adresează lui însuși, David, și tutor fiilor rebeli. Ezechiel va spune mai târziu ca Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului (Ez 18, 23 și 33, 11). Dar Domnul a spus-o deja prin gura alter ego-ului său, David, că vrea să moară în locul fiilor săi rebeli. Este cu atât mai adevărat că purtătorul de cuvânt a lui Dumnezeu este această gură de păcătos a cărui inimă a fost zdrobită și remodelată de El însuși.
Din cartea Dumnezeu și imaginea sa, de D. Barthelemy – traducere personală din franceză ↩︎
Ieri, Biserica Catolică l-a propus ca model de trăire creștină pe misticul spaniol Ioan al Crucii (1542 – 1591). Chiar și la o zi distanță, nu am vrut să ratez ocazia de a împărtăși ceva despre el.
Cum ne poate educa acesta în trăirea cu Dumnezeu ?
Sfântul nostru abundă în cuvinte de lumină și iubire. O bună parte sunt foarte cunoscute, precum:
În seara vieții noastre vom fi judecați după iubire, făcând un ecou puternic cuvintelor lui Isus din Matei 25, 31 – 46.
Sau :
Un singur cuvânt a spus Tatăl
Și acesta a fost Fiul,
Și el vorbește încă
În tăcerea cea veșnică.
Și în tăcere trebuie să-l asculte
Sufletul.
Astăzi mă gândesc la faimosul său nada-todo (nimic-tot, în spaniolă). Aceste strofe, Ioan al Crucii le inserează în tratatul său despre perfecțiunea creștină, sau cum să urci muntele perfecțiunii pentru a ajunge la vârf, adică la unirea deplină a voinței noastre cu voința lui Dumnezeu.
Iată-le, în traducere liberă :
Pentru a ajunge să guști totul,
Să nu ai gust pentru nimic.
Pentru a ajunge să cunoști totul,
Să nu cauți să cunoști nimic.
Pentru a ajunge să posezi totul,
Să nu cauți să ai în posesie nimic.
Pentru a ajunge să fii totul,
Să cauți să fi nimic.
…
Sufletul își găsește calmul și odihna în sărăcie și lipsă,
Căci atunci când nu-și dorește nimic,
Nimic nu-l trage cu forța în sus
Și nimic nu-l împovărează trăgându-l în jos,
Căci este el se găsește în centrul smereniei sale.
De fapt, concupiscența omului este cauza chinurilor și suferințelor sale. [1]
Întrebarea este cum am putea să ne lăsăm modelați de aceste cuvinte, astăzi, în epoca noastră ? Deoarece ele conțin un adevăr care transcende și depășește scurgerea veacurilor sau localizarea geografică.
Totodată, pun în paralel cuvintele, la fel de „scandaloase”, ale Sfintei Tereza din Avila (1515 -1582), bună prietenă a sfântului nostru. Un alt fel de nada-todo :
„Nada te turbe, nada te espante, todo se pasa, Dios no se muda La paciencia todo lo alcanza quien a Dios tiene nada le falta solo Dios basta. „
„Să nu te tulbure nimic, Să nu te înspăimânte nimic; Totul trece Dumnezeu nu se schimbă Răbdarea obține totul; Celui care îl are pe Dumnezeu nu îi lipsește nimic. Singur Dumnezeu este suficient. „
Astfel, mă întreb din nou, cum aș putea trăi eu, în contextul meu actual, cu alegerile pe care le-am făcut, și în complexitatea vieții mele acest solo Dios basta, Singur Dumnezeu este suficient și acest miez al învățăturii Sfântului Ioan al Crucii : pentru a poseda totul, trebui să nu posed nimic ?! Imposibil nu este ! Cu harul lui Dumnezeu, în primul rând, apoi cu pași mici și alegeri concrete.
Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!
[1]Urcarea muntelui Carmel, Cartea I, capitolul 13.
Astăzi, atât Biserica Catolică cât și cea Ortodoxă o înfățișează ca model pe Sfânta Lucia, fecioară și martiră.
Ce putem învăța de la ea ?
Două aspecte putem reține :
Primul : Radicalitatea alegerii și fidelitatea față de iubirea lui Cristos. Lucia a răspuns DA invitației lui Isus Cristos. L-a ales ca unic Mire și a rămas fidelă alegerii sale. Și noi, în funcție de starea noastră de viață (căsătorit/ă, în căutarea vocației proprii, preot sau călugăr/iță) suntem invitați la aceeași radicalitate și fidelitate față de angajamentele noastre sănătoase de viață. Iar fidelitatea ? Se zice că-i lucru anevoios în zilele noastre, dar nu imposibil! Atunci când ea este pusă la încercare, să ne sprijinim pe fidelitatea lui Dumnezeu față de noi. Aceasta din urmă nu poate da greș, căci este necondiționată și neschimbătoare !
Al doilea : Cuvântul grec pentru a spune fecioară are și un al doilea sens : cel de pupilă a ochiului. Astfel, femeile care s-au consacrat slujirii lui Cristos, precum călugărițele, sunt pupila ochilor în Trupul lui Cristos care este Biserica Sa. Dar și noi,prin fidelitatea față de angajamentele noastre de viață,făcute din dragoste pentru Cristos, dobândim această inimă feciorelnică și devenim pupila ochilor Bisericii. Nu se spune de altfel că ochiul este fereastra sufletului ?! Ușă deschisă către ceea ce este curat și luminos!
După cum bărbatul este fascinat de fața iubitei sale, eu sunt mereu fascinat de chipul lui Cristos.”
***
„De ce oare îmi venea tot timpul în minte fața Lui ? Probabil pentru că nu e descrisă nicăieri în Biblie. Tocmai, pentru că nu e descrisă, toate detaliile sale fiind încredințate imaginației mele. Încă din copilărie, am strâns de nenumărate ori la piept fața aceea, ca un îndrăgostit ce idealizează chipul iubitei. Când eram student la teologie, la mănăstire, în nopțile în care nu puteam să dorm, făceam să reînvie mereu în inima mea fața Lui frumoasă.”
Citatul este extras din cartea autorului japonez Shusaku Endo, Tăcere, despre care vom discuta vinerea următoare, la cercul de literatură, de la ora 19:30. Povestea ei este mai bine cunoscută datorită filmului de mare succes, cu același nume, a lui Martin Scorsese. Protagonistul principal, un preot din Ordinul Iezuit, pleacă împreună cu un confrate într-o misiune de mare risc în Japonia secolului XVII. Autoritățile japoneze, la câteva decenii după ce i-au primit favorabil pe misionari creștini precum Sfântul Francisc Xaveriu, din interes strict de negoț, încep o persecuție feroce asupra creștinilor. Mulți dintre aceștia, țărani din pătura socială cea mai săracă, ajung să fie supuși supliciului torturii pentru a-i forța să apostazieze, să renunțe la credința în Dumnezeu, și pentru a-i convinge pe preoți că kerigma (Vestea cea Bună a Mântuirii) nu-și poate înfige rădăcinile în terenul mlăștinos al necredinței Japoniei. Scopul autorităților este de a conduce preoții către renegarea lui Isus Cristos. Astfel, eradicare credinței creștine, trece prin suprimarea preotului[1]. În acest context, preotul Sebastian Rodriguez, pornește spre Japonia cu focul misionar în inimă.
Este un personaj îndrăgostit de Isus Cristos căruia îi revine adesea în minte imaginea chipului Mântuitorului. Creștinul este, prin esență, un căutător al chipului lui Cristos. El este cel care a întâlnit cel puțin odată privirea Mântuitorului, ochi în ochi, iar de atunci pornește într-o căutare asiduă a acelui chip de-a cărui frumusețe a fost fascinat. Tema Chipului lui Isus Cristos, pare să traverseze întreaga carte. Sebastian se întreabă adesea care erau trăsăturile feței Sale, considerând că nici măcar marii pictori nu au reușit să surprindă în operele lor ceva din maiestatea Sa [3]. Acea privire dumnezeiască și omenească în același timp, despre care Biblia nu oferă niciun indiciu, este cu totul încredințată imaginației sale. Tăcerea Bibliei asupra descrierii feței lui Isus Cristos lasă un spațiu gol pe care este necesar să-l umplem fiecare dintre noi cu experiența prieteniei noastre cu El. În același timp, această tăcere, permite ca Fața Mântuitorului să nu devină un idol, ci ca ea să se identifice cu fiecare om în parte, în special cu cei săraci, marginalizați sau împovărați de suferință.
Paradoxal, slava lui Dumnezeu se răsfrânge asupra omului cu precădere în Pătimirea lui Isus Cristos [4]. La fel strălucește fața Domnului în cei flămânzi, însetați, bolnavi, străini, goi sau închiși [5]. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu ascuns (Deus absconditus) [6]. Orice manifestare divină, este în același timp o voalare a slavei Sale. Deoarece Dumnezeu respectă libertatea omului, o manifestare „preaexplicită” a frumuseții Sale ar coincide cu o suprimare a liberului arbitru. Omul ar fi constrâns să-L aleagă și nu ar mai face-o din iubire. În același timp, ochii sufletului nostru au nevoie de o purificare. Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu ! [7]Fiecare dintre noi avem nevoie să parcurgem un drum de convertire pentru a ne deschide din ce în ce mai mult frumuseții și noutății dumnezeiești. Este ca și aprecierea unei picturi. Fără o educație în acest sens, privirea noastră nu ar știi să repereze finețea și frumusețea unui tablou, ci s-ar mărgini într-o perspectivă grosieră. Doar prin curățirea gândurilor și a faptelor, aproapele nostru, în special cei mici, va deveni icoana ce ne deschide ochii către Dumnezeu.
La final, vă propunem câteva fotografii cu frumosul vitraliu al Mănăstirii,
Fratele Vladimir
[1] Cartea este pe de o parte o poveste, inspirată sau nu din fapte reale, a rolului important pe care îl are preotul în aprinderea scânteii credinței, cât și în conservarea ei de-a lungul timpului. Comunitățile creștine japoneze descrise în carte subzistă și supraviețuiesc odată ce preotul este luat de la ei, prin organizarea unui sistem ierarhic în întregime laic de propovăduire a credinței, prin botez și adunări de rugăciune. Toate acestea clandestine, bineînțeles. Dar, acești oameni sunt însetați de Sacramente, în mod deosebit de Spovedanie și de Euharistie.
[3]Oare de ce în astfel de clipe îmi aduceam aminte de chipul unui alt bărbat ? Era fața acelui bărbat răstignit pe cruce, care inspirase mulți pictori secole de-a rândul. Deși nimeni nu îl văzuse în realitate, pictorii își închipuiseră fața Sa din ce în ce mai frumoasă și mai pură, punând în ea toate rugăciunile și visurile oamenilor. Cu siguranță adevăratul lui chip trebuie să fi fost mult mai mândru de atât.
[4] Este atât teologia lui Hans Urs Von Balthasar, cât și învățătura Evangheliei după Sfântul Ioan.
Ultima întâlnire a cercului de literatură ne-a scos în cale poeziile creștine ale lui V. Voiculescu. Fiecare dintre cei care au participat a împărtășit cu ceilalți cel puțin o poezie care i-a plăcut în mod deosebit și „a încercat să ne convingă” de ce este consideră el că sunt cele mai frumoase versuri. Lesne de înțeles că fiecare a venit cu câte o poezie diferită. A mea a fost cea care a dat titlul articolului, Călătorie spre locul inimii. Titlu curios, dacă ne gândim la faptul că o „călătorie spre” evocă un „încă nu sunt acolo”, dar cum am putea spune că nu „locuim” în inima noastră sau, mai mult, că nu suntem inima noastră. Altminteri, unde suntem și cine suntem ?
Aceste versuri frumoase m-au provocat la o aprofundare a acestei teme foarte dragi mie, aceea a inimii omului, în sens figurat bineînțeles. Ce este inimaomului coincide cu a cerceta răspunsul la întrebarea cine sunt ? și cu descoperirea identității mele profunde, dar și a scopului meu în viață. Deoarece acesta din urmă tot acolo se înrădăcinează – în inima noastră – și doar ascultându-ne inima îl vom descoperi.
Așadar vă propun câteva scurte meditații despre inimă, care pot fi citite împreună sau separat. Este vorba despre o sumară biografie a lui V. Voiculescu, o întoarcere la rădăcinile etimologice ale cuvântului „inimă”, urmată de două meditații. În prima ne întrebăm ce ne spun sfinții despre inimă, iar aici am ales să învăț de la trei (3) maestre ale vieții spirituale: Ecaterina din Siena, Tereza din Avila și Elisabeta a Sfintei Treimi. Ținând cont că Biblia ni-L revelează pe Dumnezeu așa cum El relaționează cu oamenii, în a doua meditație ne întrebăm ce ne spunea Sfânta Scriptură despre inima omului.
În final, menționez că aceste meditații trebuie completate cu o privire eclezială asupra omului, adică omul ca parte din poporul lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu care conduce spre mântuire nu omul-individ, ci întregul său popor, ca și cum ar călăuzi un singur trup[1].
Vă doresc o lectură plăcută și rodnică !
Fratele Vladimir
Scurte referințe biografice
Ales membru post-mortem al Academiei Române în anul 1993, „poetul îngerilor” V. Voiculescu s-a născut în anul 1884, în județul Buzău. Absolvent al Facultății de Medicină, el își exercită profesia în multiple așezăminte rurale. Pentru bunătatea și grija sa față de cei săraci este supranumit „doctorul fără arginți”. Publică prima poezie, Dorul, în anul 1912, iar în anul 1933 debutează și în dramaturgie. Talentul său de scriitor, de poet, îi este recunoscut public prin mai multe premii literare. Timp de patru (4) ani frecventează mișcarea duhovnicească, intelectuală și culturală Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Inițiată de către laicul Sandu Tudor, aceasta își primește denumirea de la teofania cu același nume, când Dumnezeul lui Israel îi apare lui Moise într-un rug cuprins de flăcări, dar care nu se mistuia, simbol și imagine a dragostei dumnezeiești care cuprinde sufletul omului în rugăciune, îndumnezeindu-l și în același timp nealterându-i umanitatea, dar și al Maicii Domnului, care l-a purtat în pântece pe însuși Dumnezeul Cel Viu, Isus Cristos. Sandu Tudor, prin personalitatea sa puternică și prin setea sa manifestă de Absolut, atrage la Antim un grup numeros de monahi, preoți, scriitori, teologi, matematicieni, oameni de vază ai culturii românești din anii ‘40. Dar mai presus de orice sunt cu toții căutători de Dumnezeu, însetați de rugăciunea lăuntrică, putători ai unei idei mărețe potrivit căreia salvarea și reînnoirea neamului românesc nu poate fi dobândită decât prin cultivarea spiritului ortodoxiei și prin reînnoire duhovnicească. Spre acest scop și-au concentrat întâlnirile, conferințele ținute în stăreția sau biblioteca mănăstirii și toată strădania lor. În plină ascensiune a ideologiei comuniste, în anul 1948 grupul este interzis de către Securitatea guvernului P. Groza, iar majoritatea membrilor vor fi acuzați de complot legionar împotriva Statului și închiși în închisoare sau condamnați la muncă silnică. V. Voiculescu este arestat și el în anul 1958. Petrece patru (4) ani în închisoare, iar la un an de la eliberare trece la cele veșnice în anul 1963.
*****
Patrimoniul lingvistic
În timp ce în limba română cuvântul „inimă” provine din latinescul „anima”, tradus îndeosebi prin suflet, în limbile latine occidentale precum franceza (coeur), italiana (cuore) și spaniola (corazón) predecesorul este cuvântul latin cor, cordis. Acesta din urmă desemnează în primul rând inima, organul, și intrarea în stomac[2], apoi inima ca sediu al sentimentelor și al inteligenței, deoarece ritmul cardiac se accelerează în timpul unei activități cerebrale intense. De asemenea, inima este de considerată, încă din Antichitate, sediul curajului[3]. Expresia franceză apprendre par coeur (= a învăța pe de rost), folosită la sfârșitul Evului Mediu, arată că inima era considerată drept centru al gândirii și al memoriei. În concluzie, inima în sensul său figurat pare să se identifice cu ceea ce noi numim astăzi conștiință, în dubla ei semnificație de conștiință morală [4]și conștiință de sine[5].
Continuând coborârea arborelui etimologic, ajungem într-un final la rădăcina indo-europeană ḱḗr, care desemnează măruntaiele sau viscerele, în sens propriu de totalitate a organelor interne la animal și la om, iar în sens figurat, partea cea mai adâncă a unui lucru. La om, acestea indică interiorul ființei sale, ca sediu al gândirii, al sentimentelor și al conștiinței(DEX). Din nou, această definiție pare să indice omul conștient (=lucid, treaz) de ceea ce se petrece în interioritatea sa, de raționamentele sale și de sentimentele care îl animă. În același timp, „reacție viscerală”, adică instinctivă și profundă, duce cu gândul mai degrabă la un răspuns inconștient decât la unul chibzuit. E suficient să amintim celebrul aforism al lui Blaise Pascal : Inima are rațiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaște[6]. Această expresie consacrată împreună cu ceea ce am spus mai înainte pare să conducă mai degrabă spre ceea ce nu este conștient, ci tocmai spre inconștient, spre ceea ce scapă rațiunii. Așadar noțiunea de inimă, în tradiția latină, devine una problematică. În primul rând, este un cuvânt polisemantic, cu mai multe sensuri, ce desemnează realități de ordin diferit, atât material, cât și ce țin de interioritatea omului. În al doilea rând este un termen ambiguu, tocmai deoarece este folosit pentru a indica fie ființa omenească însăși, fie o realitate umană profundă care pare să nu poată fi delimitată de un concept clar și precis. Altfel spus, ce este inima omului în sens figurat nu poate fi expus în cuvinte astfel încât să putem conchide că i-am înțeles pe deplin esența și că nu mai rămâne nimic de descoperit. Am putea spune că realitatea ei este atât de cuprinzătoare și de profundă, tainică într-un sens, încât se ajunge la sensuri (cel puțin aparent!) opuse pentru a o defini, precum conștient și inconștient sau afectivitate și gândire, și că nu va putea fi închisă în semnificația unor cuvinte.
Totuși, ar trebui să tragem o concluzie, oricât de parțială și de insuficientă se dovedește a fi. Ce este inima, în sens figurat? Nu greșim dacă admitem că, după cum organul anatomic ocupă o poziție centrală în corpul omenesc și este responsabil de a primi și duce sângele[7] la celelalte organe, în aceeași măsură, ca realitate a sufletului, inima, este un centru vital dătător de viață. El primește viața și o dă mai departe. De unde o primește și încotro o îndreaptă? Pentru creștin și pentru toți oamenii de bunăvoință, viața supranaturală întemeiată pe credință, nădejde și dragoste nu poate veni decât de la Dumnezeu și să se întoarcă spre El și spre aproapele. Aceasta este și învățătura sfinților, patrimoniu lăsat Bisericii de aceste suflete alese pentru a ne călăuzi spre locul inimii.
*****
II. Trei femei sfinte, o singură mărturie
Literatura spirituală creștină abundă de mărturii, ale unor femei sfinte și ale unor bărbați sfinți, despre acest sanctuar tainic al sufletului unde creatura se regăsește față în față cu Creatorul, unde ucenicul își pleacă urechea pentru a se lăsa modelat de Învățătorul Său și unde mireasa[8] petrece timp cu Mirele[9] său dumnezeiesc. Una dintre aceste femei sfinte este Ecaterina din Siena[10].
Patroană a Europei, făcând parte din ramura laică a Ordinului Dominican, Ecaterina făgăduiește în taină, la vârsta de șapte (7) ani, că nu se va căsători cu niciun bărbat pentru a-l sluji pe Dumnezeu și a-l avea ca Mire doar pe Isus Cristos. Ecaterina este împinsă totuși spre căsătorie. Fiind vorba despre secolul al XIV-lea, căsătoriile erau aranjate de părinți mai mult pentru a face alianțe cu familii înstărite și influente și mai puțin din dragoste. Sfânta refuză. Amenințările și presiunea din partea familiei nu sunt în stare să o facă să-și schimbe hotărârea. La un moment dat, pentru a o împiedica să se roage, i se interzice de a avea o cameră proprie și este silită la o activitate intensă în gospodărie astfel încât să nu aibă niciun minut disponibil pentru a se opri și reculege. Atunci Ecaterina, inspirată de Duhul Sfânt, își face o „cameră”[11] tainică din care hotărăște să nu mai iasă niciodată. Este vorba de inima ei. Astfel, în loc de a avea ca înainte o cameră exterioară pentru a se reculege și a vorbi cu Dumnezeu, descoperă în sufletul său o cameră interioară din care nu este nevoită să iasă niciodată, oriunde s-ar afla și cu orice activitate s-ar îndeletnici. Adesea îi îndemna cu tărie pe ceilalți : „Zidiți-vă” în suflet o cameră interioară de unde să nu mai ieșiți niciodată. [12]Altfel spus, fii conștient că în sufletul tău există un loc tainic în care nu ești singur. Intră acolo. Nu îl părăsi! Rămâi în lăuntrul tău și dialoghează cu acest Oaspete dumnezeiesc de care te știi iubit. Acolo este locul unde Isus Cristos îți oferă darurile Sale. Este, în același timp, locul cunoașterii de sine autentice. Deoarece identitatea mea profundă nu este ceea ce gândesc ceilalți despre mine, nici ceea ce gândesc eu despre mine însumi, ci ceea gândește Dumnezeu despre mine. Sunt cine sunt[13] doar sub privirea paternă, tandră și binevoitoare a lui Dumnezeu Tatăl.
O altă figură feminină importantă și de neocolit pentru cel care vrea să parcurgă această călătorie spre propria interioritate este Tereza de Avila[14]. După cum povestește ea însăși în autobiografia sa[15], duce mai întâi o viață mediocră, făcând multe concesii cu păcatul și trăind într-o lâncezeală spirituală. Chiar dacă dornică de a ieși din această stare și de a fi ferventă în rugăciune, nu găsește puterea necesară. Cel puțin două lucruri au ajutat-o în acest sens. Pe de o parte, experiența prezenței vii a lui Dumnezeu și a suferinței îndurate de Isus Cristos pentru a o elibera de păcat. Pe de altă parte, lectura Confesiunilor Sfântului Augustin[16]. Acestea două îi dau forța necesară pentru o convertire radicală. Atunci Domnul începe să-i arate că El este prezent în sufletul ei[17]. Sfânta se minunează cum de Dumnezeu poate să-i fie atât de intim prezent și începe să se îndoiască. Se hotărăște să ceară lămuriri unui teolog al vremii și, din fericire, îndoielile îi sunt alungate: Dumnezeu este cu adevărat prezent în sufletul omului. Despre ce fel de prezență este vorba ?
O fărâmă de filosofie și teologie
Dumnezeu este duh, spirit, nu este trup. Nu poate fi vorba, așadar, de o prezență materială, așa cum un obiect este prezent într-o încăpere sau un organ intern în trupul nostru. Spunem că Dumnezeu este prezent făpturilor sale prin două moduri distincte și specifice [18].
În primul rând, Dumnezeu este prezent în tot ceea ce El a creat precum factorul activ care este prezent în tot ceea ce face[19]. Să luăm o imagine pentru a exemplifica: după cum focul este prezent în tot ceea ce el arde. Cu mențiunea că Dumnezeu este un foc care nu consumă, asemenea rugului aprins[20] pe care l-a văzut Moise. Fără Dumnezeu, nimic din ceea ce este creat nu ar fi existat. El este însuși actul de existență al creaturilor. Tot ce este creat primește existența de la El. Și aceasta nu numai o data, ca un act izolat din trecut, ci în mod constant. Dacă Dumnezeu s-ar retrage chiar și pentru o fracțiune de secundă, întreaga creație ar dispărea. Atât timp cât aceasta există, Dumnezeu îi împărtășește din existența sa în mod continuu, potrivit specificității sale proprii. În alte cuvinte, una este existența unei pietre și alta existența unui om. Spunem atunci că Dumnezeu este prezent în toate creaturile prin faptul că le creează în mod continuu și le menține în existență. Acesta este primul mod de prezență a lui Dumnezeu, comun tuturor ființelor vii. Îl vom numi omniprezența lui Dumnezeu[21]. Creatorul este cu adevărat prezent în mod intim în creaturile sale, cu totul, în întregime și nu o parte din El însuși. Altfel spus, Dumnezeu îmi este prezent mie sau tuturor oamenilor la fel cum este prezent fiecărui atom sau fiecărui firicel al ființei mele, cu aceeași intensitate și imensitate de prezență. Dumnezeu pătrunde și învăluie, în același timp, creația sa[22]. Totuși, specificul acestui mod este că nu există o reciprocitate între Creator și creatură. Chiar dacă Dumnezeu este în creatură, aceasta nu este cu Dumnezeu. El nu reprezintă o Persoană vie pentru ea. Pentru aceasta este nevoie de ceea ce numim har. Trecem astfel la al doilea mod de prezență dumnezeiască.
Dincolo de această modalitate comună, există o modalitate specială specifică creaturilor raționale (oameni și îngeri). Pe lângă calitățile specifice plantelor [23] și cele specifice animalelor[24], omul posedă și ceea ce numim „o parte” spirituală a sufletului. Aceasta constă în inteligență și voință, ce îl fac capabil de a cunoaște și, respectiv, de a iubi. Prin har, Dumnezeu se face cunoscut sufletului și îl incită să îl iubească. Astfel, spunem că Dumnezeu este prezent în suflet așa cum ceea ce este cunoscut este în prezent în cel care cunoaște și ceea ce este iubit în cel care iubește[25]. Din acest motiv spunem că omul este capax Dei, capabil de Dumnezeu, de a-l cunoaște și a-l iubi. Astfel, prin har, omul devine templul în care Dumnezeu locuiește[26], capabil de a-l primi în el ca pe un Tată și să răspundă iubirii sale așa cum un fiu îi răspunde tatălui său. Acest nou mod de prezență îl vom numi substanțial prin faptul că Dumnezeu însuși este prezent în sufletul omului, atât cât îi este cu putință unei ființe create, iar aceasta este capabilă de a-i răspunde lui Dumnezeu.
2. Înapoi la sfintele femei
Rolul filosofiei și al teologiei (în sensul actual al acestui cuvânt) este acela de a ne conduce către o anumită cunoaștere a existenței lui Dumnezeu, dar care riscă să rămână la nivel teoretic fără a ne lega de El prin legătura credinței, nădejdii și a dragostei și fără a ne situa pe un drum de convertire. Acesta este probabil rolul unei cunoașteri mistice sau experimentale a lui Dumnezeu. Este întocmai meritul Sfintei Tereza din Avila. Așadar, ce ne spune ea despre această mare taină și în care parte a sufletului locuiește El?
Tereza vede sufletul ca un castel cu șapte (7) încăperi. Ele nu sunt dispuse într-un șir monoton, una după alta, ci în așa fel încât în mijloc, la o distanță egală de restul, de află cea mai importantă dintre toate, locul unde se petrec cele mai mari taine între Dumnezeu și suflet[27]. Așadar, în centrul sufletului se află locuința sau palatul Regelui. El este însuși soarele care-i dă [sufletului] atâta strălucire și frumusețe fiind prezent în centrul său[28]. Prin rugăciune omul pătrunde în acest castel[29], în sufletul său, și devine capabil să primească această strălucire și frumusețe și să o răsfrângă asupra aproapelui său, datorită facultăților sale spirituale despre care am vorbit mai înainte, și anume inteligența și voința. Pe aceste două facultăți se grefează cele trei virtuți teologale[30] și prin ele omul este făcut părtaș naturii dumnezeiești[31].
O altă femeie sfântă, mai apropiată de zilele noastre, este Elisabeta a Sfintei Treimi[32]. Cuvintele ei sunt „cuvinte de foc”, așa cum numai o inimă feminină poate exterioriza. A fost profund îndrăgostită de Dumnezeu-Treime, de care se știa iubită și căruia i-a oferit întreaga viață. Experiența ei spirituală ne poate ajuta să conștientizăm cu mai multă acuitate că nu suntem niciodată singuri [33]și că „purtăm” în sufletul nostru un Oaspete binevoitor care este întotdeauna cu noi, gata de a-și arăta Chipul atunci când ne întoarcem spre El. Ea proclamă fericirea celor care trăiesc în intimitate cu Bunul Dumnezeu [34]și nu se sfiește să afirme că a găsit Cerul pe pământ, iar acesta se află în sufletul ei[35]. La fel ca și Ecaterina din Siena, Elisabeta ne încurajează să ne construim o cameră mică în interiorul sufletului[36] unde vom intra din când în când pentru a-l întâlni pe Dumnezeu și a-i încredința lui bucuriile și suferințele. Mai mult, fiecare incident, fiecare eveniment, fiecare suferință și fiecare bucurie este un sacrament care ni-L dă pe Dumnezeu. Este sfânta care ne învăță să-L căutăm și să-L găsim pe Dumnezeu în toate. Astfel nimic nu ne va mai despărți de iubirea Sa.
Să ne rugăm Domnului împreună cu aceste trei femei sfinte și să-i mulțumim pentru viața sa dumnezeiască, pentru bucuria prezenței Sale și să-i cerem ca fiecare om să-L găsească, atât în sufletul său, cât și în aproapele care îi iese în cale.
*****
III. Inima în Biblie
Probabil unul din cele mai cunoscute versete ale Sfintei Scripturi în care este menționată inima omului, în sensul său figurat, se găsește în episodul numit Visul lui Solomon[37]. Fiu al marelui David, Solomon îi aduce lui Dumnezeu o jertfă, potrivit uzanțelor cultuale ale timpului său, de multe animale. Atunci, Dumnezeu i se arată într-un vis cu o întrebare demnă de povestea Aladin și lampa fermecată : „Cere ce vrei să-ți dau!”. Spre deosebire de ficțiunea narațiunii populare orientale, Dumnezeul cel Viu este pe deplin capabil a satisface cererea legitimă a lui Solomon. Regele lui Israel surprinde prin răspunsul său chibzuit și plin de înțelepciune matură. Nu cere nici bogății materiale, nici să-i domine pe dușmanii, de altfel numeroși, ai poporului său, ci dorește o inimă ascultătoare. De ce ? Ca să-l judece pe poporul Tău, discernând între bine și rău! Solomon cere o inimă docilă, care să fie ca o ureche înclinată spre[38] a auzi și a îndeplini adevărul[39], cel rostit de oameni, dar îndeosebi de Dumnezeu. Așadar, inima în Biblie este „locul”unde Dumnezeu vorbește și i se adresează omului și „locul” în care acesta din urmă discerne între bine și rău.
Un al doilea episod, la fel de cunoscut, este cel al ungerii lui David ca rege[40]. Saul, regele lui Israel, păcătuiește grav înaintea Domnului și este îndepărtat din funcție. Profetul Samuel este trimis în mica cetate Betleem pentru a-l unge, la porunca Domnului, pe cel care avea să fie succesorul lui Saul. Odată ajuns la casa lui Iese, Samuel, văzându-l pe fiul cel mai mare, înalt și frumos la chip, se gândește în sinea lui că Dumnezeu l-a ales cu siguranță pe acesta ca rege. Însă Domul îi spune: „Nu te uita la chipul și înălțimea staturii lui”. De ce? „[Domnul nu se uită] la ce se uită omul”. La ce privește omul? „Omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă”[41]. Surpriza lui Samuel trebuie să fi fost cam mare atunci când Dumnezeu îi poruncește, într-o societate condusă și dominată de întâii născuți, să-l ungă pe mezinul David. Așadar, inima în Biblie este „locul” de predilecție a lui Dumnezeu Tatăl spre care Acesta își îndreaptă privirea paternă, iubitoare și plină de compasiune.
Sfânta Scriptură ne mai revelează că Domnul luminează ascunzișurile inimii[42], că nu este nimic ascuns privirii sale binevoitoare, deoarece toate sunt goale și descoperite ochilor [43]săi. Chiar dacă inima omului este asemănătoare unui abis[44] și uneori o taină pentru el însuși, Dumnezeu, în schimb, este martorul gândurilor celor mai ascunse și pătrunde fără greș inimile și îi aude toate cuvintele[45]. El pătrunde inimile și le încearcă pentru a răsplăti fiecăruia după faptele sale[46].
Cu toate acestea, din păcate, omul nu este capabil doar de a alege binele, ci și de a prefera răul. El poate urzi rele în inima sa [47]amăgindu-se că Domnul nu vede, că Dumnezeu nu ia în seamă[48]. Dacă Dumnezeu locuiește și vorbește în acest sanctuar, chemând neîntrerupt la a alege viața și la a împlini binele, omul, prin alegeri repetate și deliberate de a-și urma inclinația spre rău, riscă să-și îmbolnăvească inima de scleroză, riscă să-și formeze o inimă împietrită (sclero kardia) incapabilă de a mai deschide urechile inimii pentru a asculta glasul Tatălui și suferind de o rigiditate a facultăților spirituale ce nu-i mai permit suplețea și flexibilitatea necesare pentru a refuza răul și a alege binele.
Din fericire, aceeași Biblie ne revelează chipul unui Dumnezeu al milostivirii care promite fiecărui om că-i va îndepărta inima de piatră și că-i va pune în loc o inimă de carne, vie, capabilă în continuare să primească viața și să o dea mai departe. Domnul promite și astăzi că va dărui oricui îi va cere o inimă nouă capabilă să-L (re-)cunoască pe El și abisul dragostei sale infinite și necondiționate. Deoarece un abis cheamă un alt abis[49]. Abisul însetării omului de Dumnezeu, dar și al păcatului care cere iertare, cheamă abisul dragostei și îndurării dumnezeiești.
Așadar, să nu disperăm niciodată și să-i cerem Domnului în fiecare zi :
În concluzie, inima omului indică, în limbaj biblic, centrul existenței sale. Ea este joncțiunea între rațiune, voință, temperament și afectivitate. Este locul unde persoana umană își află unitatea și unde omul poate să imprime o orientare profundă și decisivă vieții sale. Inima profundă este locul unde Dumnezeu vorbește și-și arată chipul. Este locul întâlnirii cu Dumnezeul cel Viu, în care omul se simte „acasă” și în care face experiența de a fi el însuși. Este, în același timp, locul discernământului și al responsabilității, unde Dumnezeu îl cheamă să respingă răul și să aleagă binele.
Icoana Rugul aprins, de la Biserica Manăstirii Antim
[1]Noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine. (1 Corinteni 10, 17)
[2] Medicina greacă, de asemenea, numea kardia inima și intrarea în stomac. Aceasta a dat naștere expresiei, mai frecvent utilizată în limba franceză decât la noi, „a avea rău la inimă” (a-i fi greață).
[3] De unde și cuvântul curaj care traduce franțuzescul courage [coeur (inimă) – age]. Printre expresiile folosite la noi, regăsim : A-și lua inima în dinți ; A înfrunta pericolul cu inima rece ; A-și pierde inima
[4] Capacitatea de a discerne binele de rău, de a recunoaște binele făcut și de a-și imputa răul comis.
[5] Capacitatea omului de a recunoaște că, într-un timp și un loc dat, el este autorul gândurilor, cuvintelor și acțiunilor proprii.
[6]Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas. În Blaise Pascal – Pensées (Laf. 423, Sel. 680)
[7] Să ne amintim că sângele în tradiția biblică desemnează sufletul, adică viața ființelor vii. Este ușor de înțeles : scurs de sânge, animalul sau omul își pierde viața.
[8] Termen prezent frecvent în spiritualitatea creștină, în mod deosebit carmelitană, ce desemnează „statutul” creștinului, fie el bărbat sau femeie, dobândit prin botez față de Isus Cristos. Sfinții carmelitani vorbesc chiar de o nuntă mistică între suflet și Cuvântul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi.
[12] Citație din biografia sfintei scrisă de duhovnicul ei, părintele Raymond de Capoue.
[13] Referire la numele lui Dumnezeu revelat lui Moise în episodul rugului aprins. Eu sunt. Expresia ebraică permite o paletă extinsă de traduceri, printre care și Eu sunt cel ce sunt.
[14] Călugăriță și sfântă spaniolă ce a reformat ramura feminină a Ordinului Carmelitan. favorizată la rândul ei cu numeroase haruri extraordinare. A trăit între 1515 – 1582.
[15] Sfânta Tereza din Avila, Cartea vieții mele, Editura Institutul European (1994)
[17]Mi se întâmplă, în timp ce-mi închipuiam că sunt alături de Isus sau citind, uneori, să simt pe neașteptate o senzație a prezenței lui Dumnezeu, că în niciun chip nu m-aș fi putut îndoi că se află înlăuntrul meu, iar eu toată cufundată în El. în Sfânta Tereza din Avila, Cartea vieții mele, Editura Institutul European (1994), p. 61
[18] Vorbim despre două moduri de prezență fără a ține seama de un al treilea care le este eminamente superior, și anume acela în care Dumnezeu este prezent în Isus Cristos prin uniunea hipostatică: două naturi, dumnezeiască și umană, într-o singură substanță-persoană. Potrivit învățăturii Sfântului Toma de Aquino, în special în Summa Teologica, I-I, Q. 8. Despre existența lui Dumnezeu în lucruri.
[19]Ibid. art. 1. Dacă Dumnezeu există în toate lucrurile.
[21]Summa Teologica, I-I, Q. 8., Art. 2. Dacă Dumnezeu există pretutindeni.
[22] Să ne aducem aminte de întreg psalmul 139 și în special de versetul : 5 Tu mă învălui din faţă şi din spate şi mâna ta stă întinsă asupra mea.
[23] Nutriție, reproducere, creștere și descreștere.
[24] Cele 5 simțuri externe, imaginația, afectivitatea.
[25]Summa Teologica, I-I, Q. 43., Art. 3. Dacă trimiterea nevăzută a persoanei divine este doar în funcție de harul sfințitor.
[26]16 Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? 17 Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt. (1 Corinteni 3, 16-17)
Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. (Ioan 14, 23)
Nu numai că se spune că Dumnezeu este în creatura rațională, ci chiar locuiește în ea ca în templul Său (Summa Teologica, I-I, Q. 43., Art. 3.)
[27] Sfânta Tereza de Avila, Castelul interior, Editura Ars Longa (2007), p. 67
[29]Poarta de intrare în castel e numai rugăciunea și atenția acordată ei. Nu spun eu că e mai bună cea mentală decât cea rostită, ci doar ca rugăciunea, de orice fel ar fi e, să fie făcută cu atenție. (Ibid., p. 70)
[31]3 Puterea lui dumnezeiască ne-a dăruit toate cele [necesare] spre viaţă şi evlavie prin cunoaşterea celui care ne-a chemat la propria lui glorie şi putere. 4 Prin acestea, ne-a dat promisiunile lui preţioase şi mari, pentru ca astfel să deveniţi părtaşi ai naturii sale dumnezeiești. (2 Petru 1, 3-4)
[32] Fiică spirituală a Sfintei Tereza din Avila, Elisabeta Catez s-a născut în anul 1880 și moare la doar 26 de ani, în 1906. Este o călugăriță carmelită care a iubit viața. Fire sensibilă și înclinată spre artă, pian și poezie în mod deosebit, ea își iubea familia și prietenii fără jumătăți de măsură, ci cu pasiune și din toată inima. Și-a menținut aceeași pasiune și după intrarea ei în Mănăstirea Carmelitană din Dijon, Franța, canalizând-o și mai mult spre Dumnezeu de care era foarte conștientă că locuiește neîncetat în sufleul ei.
[33] Elisabeta însăși o spune : Nu sunt niciodată singură; Cristos al meu este întotdeauna [în sufletul meu], rugându-se în mine, iar eu mă rog cu El. ÎnScrisoarea nr. 123, dinElisabeta a Sfintei Treimi, Opere complete-Volumul II, Editura Carmelitană (2012)
[34]Cât de fericit este acela care trăiește în intimitate cu Bunul Dumnezeu, când face din viața sa o inimă la inimă, un schimb de dragoste, când îl găsește pe Învățătorul în adâncul sufletului său. Atunci nu mai este singur și are nevoie de singurătate pentru a se bucura de prezența acestui Oaspete adorat. În Ibid., Scrisoarea nr. 161
[35]Mi se pare că am găsit Cerul meu pe pământ pentru că cerul este Dumnezeu și Dumnezeu este în sufletul meu. În Ibid., Scrisoarea nr. 122
Mănăstirea Sfânta Familie 